“REGELE MOARE” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” / Sala Mare

UN SPECTACOL MEMORABIL! 

         Pe nedrept Eugene Ionesco, autor și al piesei “Regele moare”, a primit eticheta de creator al teatrului absurd. Dramaturgul s-a aflat mereu în creațiile sale în căutarea “unei lumi mai luminoasă decât lumina”, dar nu a reușit să o descopere, cum nimeni nu o poate descoperi. “Scriu ca să regăsesc lumina aceea și ca să-ncerc s-o împărtășesc” era cerdința lui Eugene Ionesco. Nu a putut să o descopere, dar a aflat … absurdul în “omul rătăcind fără scop, un om care și-a uitat scopul, rupt de ceea ce era pentru el esențial (…)”. Acea formă a “absurdului” existențial se regăsește în piesele sale în care “Nimic nu e CUMPLT, / Totu-i cumplit. / NIMIC nu-i comic. / TOTUL e tragic. / Nimic nu-i TRAGIC, / Totul e COMIC … “, cum considera scriitorul realitatea. Mărturia sa ne e alcătuită din jocuri de cuvinte de cel care și-a intitulat creațiile “antipiese”, “drame comice” sau “farse tragice”. În volumul său de eseuri “Note și contranote”, Eugene Ionesco subliniază – “În realitate existența lumii îmi pare nu absurdă, ci de necrezut, însă înlăuntrul existenței și al lumii se poate vedea limpede, pot fi descoperite legi și stabilite reguli ”. În “Regele moare” își dezvăluie impresionant frica de bătrânețe și moarte. La doi ani după lansarea piesei în 1962, Eugene Ionesco scria în “L’Avant Scene” despre personajul central, Beranger “ … omul e rege, rege al unui univers. Fiecare dintre noi este centrul lumii și, de fiecare dată când un om moare, când moare un rege, trăiește cu sentimentul că lumea întreagă se năruie, dispare odată cu el. Moartea acestui rege se înfățișează ca o suită de ceremonii derizorii și fastuoase în același timp – fastuoase pentru că sunt tragice.”

        

Evocările de mai sus sunt o “prefață” argument pentru comentarea spectacolului de excepție regizat de Andrei și Andreea Grosu la Teatrul Național “I.L.Caragiale”, cu o distribuție de valoare, dominată în rolurile cheie prin Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc. Andrei și Andreea Grosu demonstrează o amplă documentare în viziunea regizorală pentru a îl readuce la “lumină” pe Eugene Ionesco. Documentarea s-a înfăptuit și cu sprijinul fiicei dramaturgului, Marie-France Ionesco, prezentă și în programul de sală al spectacolului, un program – document, nu numai pentru public, dar chiar și pentru acei regizori ambițioși care pun în scenă piesele lui Eugene Ionesco; programul este ilustrat și cu desene ale dramaturgului, în condiții grafice reușite.

În marea lor majoritate, punerea în scenă a pieselor lui Eugene Ionesco suferă de modul pleonastic în care regizorii aplică o falsă definirea a absurdului existențial, încărcat de ilogice metafore și de interpretarea personajelor fără profunzime. Rezultatul sunt spectacole lipsite de consistență emoțională, comedii tragice, exterioare tematicii cizelate de dramaturg. Andrei și Andreea Grosu propun un spectacol tragicomic realist construit cu minuție, cu actori transpuși cu sinceritate în personajele atribuite, interpretate conform teoriei lui Stanislavski propusă și astăzi chiar și peste ocean în marile școli de arta actorului. Regizorii dezvoltă reprezentația pe două coordonate. Cea principală este Omul Beranger aflat în pragul morții care vrea însă, bucuriile unei vieți veșnice și uită de fărădelegile făptuite. Nelegiuirile sale au avut un efect grav însă în societatea în care întâmplător a fost chiar rege și acest aspect devine a doua coordonată a viziunii regizorale subtil sugerată. Conceptul regizoral nu este tezist, ci o oglindă a finalului existențial al unui om, indiferent de ce rang a avut în viață. Omul Beranger s-a sprijinit mereu în viață pe sceptru care îi e acum doar un baston.

De când a fost consolidată și refăcută clădirea Teatrului Național “I.L.Caragiale” în Sala Mare nu s-a reușit din 2015 să prezinte un spectacol meritoriu. Pentru “Regele Moare”, în sfârșit s-au găsit soluții inventive de întrebuințare a capacităților scenei Sălii Mari. Scenograful Vladimir Turturică plasează în centrul scenei decorul pentru o sufragerie din locuința unei familii burgheze. Scena e goală, neagră, sufrageria semnificând un minuscul segment din univers, iar în final, acest segment va coborâ prin manevre tehnice, “segmentul” va fi îngropat. Sufrageria e încărcată de obiecte, folosite mereu cu sens pentru situații și substratul lor; bufetul găzduiește cele necesare unei mese, printre ele aflându-se și câteva … coroane din carton. Beranger Întâiul – rege și Regina Marguerite – prima soție a regelui vor apela la aceste coroane, ca și Regina Marie – cea de a doua soție a regelui căreia îi revine o coroană mai mică. Din o serie de elemente, inteligent folosite – coroanele, ca și globul pământesc luminat, conceptul regizoral compune trimiteri simbolice în această rafinată scenografie realist realizată de Vladimir Turturică.

Finalul unui om-rege e judecat de cei din jurul său și prinde viață scenică în ritm palpitant, captivează prin merituoasa interpretare a celor șase personaje de către actori din diferite generații. Timp de o oră și patruzeci de minute se creează o relație tensionantă între personaje, dar și între ele și publicul care urmărește cu respirația tăiată monologurile lui Marguerite și Beranger. Prima soție a regelui, regina Marguerite prin monologul din final închide povestea morții lui Beranger, iar publicul se teme să aplaude fiind rămas sub vraja interpretării Marianei Mihuț care i-a copleșit prin emoția transmisă. Mariana Mihuț concepe magistral rolul acelui judecător care pune întrebări vieții și celui care s-a crezut rege atotputernic și refuză moartea. Superlativele sunt sărace pentru interpretarea personajului de către această cu adevărat Mare Actriță, cât și pentru cea a lui Victor Rebengiuc transpus în Beranger rege, un alt Mare Actor al teatrului nostru. Victor Rebengiuc propune un Beranger om măcinat de disperare care refuză sfârșitul în numele autorității sale de rege al vieții și cere mereu în direct sprijin spectatorilor pentru a îl salva. Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc înfăptuiesc ceea ce se poate numi creații actoricești.

Vârfuri actoricești din diferite generații prezintă admirabil personajele care le revin, sunt mereu în relații cu partenerii, iar când nu au replică participă expresiv la susținerea situațiilor. Ana Ciontea este regina Marie, a doua soție a regelui Beranger Întâiul, iar actrița subliniază cu finețe lipsa de judecată a acestei femei mereu în lacrimi în fața sfârșitului partenerului iubit, naivitatea celei care nu înțelege mai nimic din ce se întâmplă în jurul ei. Excelent arată actrița portretul unui om fără discernământ care crede doar în sentimentul unei iubiri de fapt absurde. Șerban Pavlu este mereu în acțiune în rolul Doctorului “care e și chirurg, călău, bacteriolog și astrolog”. Uimitor, la nuanță, sugerează actorul neputința doctorului de a fi salvator al vieții, dar și gândul interior de judecare a “regelui” care își merită sfârșitul pentru cele făptuite în viață.

Spaima morții care stă în umbra acestei familii “regale” are efect și asupra slujitorului, Guardul și al Juliettei, “servitoare, infirmieră”. Guardul interpretat de Richard Bovnoczki e înspăimântat și copleșit de frică se manifestă stângaci în diverse situații, dar actorul transmite și gândul ascuns în subconștient de personajul care speră că prin moartea regelui urmașul său va fi mai bun. Remarcabil își construiește personajul, Richard Bovnoczki. Minunată este Florentina Țilea în Juliette, ființa fragilă și neajutorată care însă, vrea mereu să dea o mână de ajutor celor din preajmă, având un trecut tăinuit. Prin Richard Bovnoczki și Florentina Țilea regia reușește să transmită dramatic situația acelor oameni mereu supuși, slugi ai unui sistem, dar care fiecare în interior deține iluzii personale despre viață.

“Regele moare” rămâne un spectacol exemplar în care în sfârșit se “luminează” profunzimea piesei lui Eugene Ionesco. Întâlnirea unor generații de actori și tinerii regizori Andrei și Andreea Grosu are drept rezultat acest spectacol meritoriu care demonstrează că “teatrul adevărat”, fără efecte derizorii regizorale, își continuă cu succes drumul cultural.