“50 DE SECUNDE” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” / Sala Atelier

SPECTATORII PROVOCAȚI A FI JUSTIȚIARI

Naționalul bucureștean oferă prilejul de a cunoaște un dramaturg special, Daniel Oltean care obține în 2017, premiul UNITER pentru cea mai bună piesă – “50 de secunde”; este procuror criminalist DIICOT, dar și iubitor de teatru, absolvent de teatrologie și scriere dramatică. Daniel Oltean pune în practică bogata sa experiență de procuror și construiește original o piesă în trei personaje despre un tânăr care și-a ucis mama, o anchetă asupra acestui caz, aparent simplu pentru că tânărul își recunoaște vinovăția. Fin psiholog fiind, Daniel Oltean arată că aparența e discutabilă când privești în profunzime substratul relațiilor interumane; relația mamă – fiu e centrul anchetei care se dezvoltă prin evocări și ridică o sumedenie de întrebări provocatoare cu trimitere spre miezul tematic al piesei – comunicarea dintre părinți și copii. Concluzia anchetei este șocantă pentru că vinovăția aparține nu numai fiului, ci și mamei. Dramaturgul deține știința de a contura solid în evocări diverse, fiecare personaj, mama, fiul, dar și pe anchetator, un om singur cu probleme personale. Textul este ofertant atât pentru actori, cât și pentru regizor. 

Eugen Gyemant, un regizor remarcat prin alte spectacole, supralicitează teatral de astă dată, drumul dramatic al evocărilor și neglijează analiza atentă și nuanțată a psihologiei personajelor. Ancheta se desfășoară în decorul scenografei Maria Nicola care vrea să indice un spațiu de joc mobil, ușor transformabil în birou de anchetă, sală de autopsie, locuința fiului, etc. Decorul și folsirea sa de către regizor nu sprijină coerent linia derulării anchetei, nu punctează atmosfera tensionantă a fiecărui moment de dialog concret sau evocator. Spectatorii sunt de fapt, judecătorii așezați pe trei laturi ale spațiului de joc intimist, care privesc mărturiile esențiale ale anchetei. Regizorul se lasă cucerit de aplicarea exagerată a unor efecte teatrale, ca mânjirea cu sânge a podelei, manevrarea “cadavrului” mamei, în dauna solicitării implicării publicului prin relaționarea cu interpreții; spectacolul pierde astfel, din ritmul și tensiunea solicitate de ancheta unui caz cu multe valențe.

       

  Lucian Iftimie reușește prin interpretarea nuanțată a situațiilor, definirea în esență a acelui procuror căutător subtil al vinovăției și motivării personale a crimei; actorul încarcă cu emoție multe momente ale intervenției procurorului. Mama este un personaj complex construit de dramaturg ca o femeie care își crește singură băiatul, autoritară și cicălitoare, cu problemele ei personale ale eșuării unei căsnici; Diana Dumbravă asimilează datele personajului, pătrunde în cele mai mici amănunte ale caracterizării sale pentru a sublinia convingător cum comportamentul exagerat al unei mame poate distruge personalitatea fiului. Rolul central este cel al fiului, ajuns criminal fără știința gravității faptei sale. Personajul este dificil de întrupat scenic, dacă actorul îndrumat de regizor nu exploatează substratul fiecărei replicii; Alexandru Voicu scapă din vederea acest aspect, ca și regizorul, și nu comunică întodeauna stările interioare ale adolescentului sufocat de autoritatea mamei care îl crede tot un copilaș, și nu își poate câștiga asfel, independența dorită. Regia și scenografia, forțează artificial ilustrarea teatrală a piesei, în dauna interpretării personajelor și evidențierii psihologiei lor, surprinse cu abilitate de dramaturg. 

“50 de secunde” este o piesă ce se poate încadra teatrului psihologic intimist, cu o temă provocatoare, exagerat însă, compusă scenic de regizor.