“TOSCA” – OPERA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI

REUȘITĂ IMAGINE VIZUALĂ GENERALĂ, DAR DISCUTABILĂ INTERPRETARE

        

 Creația lui Giacomo Puccini, “Tosca”, finalizată în 1899, are la bază în libret piesa de teatru scrisă de Victorien Sardou din 1887, dar pe o temă mereu actuală – dragostea care poate fi distrusă într-o societate unde activează dictatura politică, indiferent de timp al acțiunii. După îndelungi “negocieri” privind subiectul compoziției sale, Giacomo Puccini acceptă libretul propus de Luigi Illica și Giuseppe Giacosa și realizează o creație muzicală memorabilă; reamintim că libretul dezvoltă povestea de iubire a doi artiști – Floria Tosca, o cântăreață celebră în epoca acțiunii și Mario Cavaradossi, un pictor pentru locașuri de credință, finalizată tragic în vremea Republicii Romane cu o societate revoltată de dictatura manifestată și prin șeful poliției, Scarpia care aplică legi după bunul plac. Piesa, apoi libretul, și evident, muzica oferă și astăzi, o largă paletă pentru aplicarea inspirată a tratării scenice. 

         Mario de Carlo, creator activ în Italia și apoi, la Opera din Timișoara, este la București autor al regiei, decorului, costumelor și light design. Conceptul său în totalitate, merge pe linia tradițională de ilustrare a unei opere clasice. Decorul, costumele și punerea lor în evidență prin jocul luminilor, pot fi considerate o reușită stilistică. Deorul e spectaculos, costumele cu eleganță croite în amănunt, definesc timpul istoric al subiectului; manipularea efectelor vizuale, surprinde, de pildă în scena ridicării unei crucii imense în fundal, în prima parte a reprezentației. Imaginea vizuală este o reușită. Regizorul aplică o mișcare scenică personajelor, cu pricepere mânuită pentru a servi muzica și acțiunea. 

         Discutabil rămâne modul de interpretare muzicală a operei sub mai multe aspecte. În primul rând, nu mai funcționează armonia între orchestra, dirijată de Tiberiu Soare și interpretarea vocală a soliștilor. Orchestra Operei este compusă din profesioniști, numai că dirijorul o conduce la stridențe sonore care afectează farmecul plin de nuanțe al muzicii și interpretarea vocală a soliștilor. Devine inexistentă relația obligatorie într-un spectacol de operă dintre orchestră și soliști; fiecare execută partitura după bunul plac. Este un aspect sesizat la premiera din 14 aprilie și atestă o neglijență din partea regizorului de a urmări și consolida colaborarea muzicală regizor – orchestră și interpreți. 

       

  Regizorul Mario De Carlo nu și-a dorit prin nimic să transmită publicului, intenția de actualizare a generoasei teme a acestei capodopere muzicale, a coordonat soliștii pe drumul tradițional obișnuit. Interpreții … cântă, dar marea lor majoritate nu reușește să se transpună în personaje, să fie și actori în caracterizarea scenică a rolului atribuit. Sub aspectul strict al interpretării vocale, la premieră, nu s-au putut constata momente de strălucire, se executa corect partea muzicală. Lăcrămioara Cristescu, invitată de la Opera din Timișoara, interpreta vocal corect rolul Floria Tosca, dar nu trăia interior expresiv dramele celei frământate de gelozie și lipsă de respect ca artistă de succes din Republica Romei; forța dramatică era absentă în prestația solistei. Se simte mereu la interpreții de operă de la noi, neglijența ținutei corporale personale, solicitată pentru interpretarea unor personaje cu specific atrăgător, dictat de partitură. Mikheil Sheshaberidze, tenor din Georgia, activ și în Italia, încerca timid caracterizarea lui Mario Cavaradossi; în interpretarea sa vocală se făceau simțite diferențe în abordarea tonală a registrelor muzicale; solistul e posesor al unui glas capabil de performanțe, dar în acest context nu l-a exploatat coerent; Mikheil Sheshaberidze trata rolul și sub aspect actoricesc, fără nuanțele impuse de libret și muzică.

  

  Lui Scarpia, polițistul cu un caracter dezagreabil, reușea să îi dea echilibrat consistență Cătălin Toropoc în interpretarea sugestivă în care dovedea calități actoricești pe lângă cele vocale corecte. Marius Boloș (Angelotti), Valentin Vasiliu (Sacrestano), Ciprian Pahonea (Spoletta), Dan Indricău (Sciarrone), Daniel Filipescu (Un carceriere), Andreea Novac (Un pastore), erau apariții fără reproș, dar ne speculate regizoral.

         Evident, distribuțiile fiind diferite în funcție de reprezentație, se pot întâlni mai multe realizări muzicale deosebite ale soliștilor. Spectacolul “Tosca” în sine însă, rămâne numai o apreciabilă realizare vizuală tradițională … lipsită de emoția apropierii unei capodopere clasice de solicitarea publicului timpului prezent confruntat cu un alt sistem de receptare. Valoarea unor astfel de capodopere se motivează pentru că în orice secol, conține esențe tematice valabile oricând. Modernizările forțate, firește pot distruge opera de referință, dar o operă clasică trebuie să fie interpretată astăzi cu apropiere de sufletul publicului mileniului trei, în special cel tânăr, să îl emoționeze, chiar dacă libretul invocă un timp trecut prin subiect, temele centrale rămân actuale și muzica este un limbaj universal, unic.