`HENRIC al IV-lea` - TEATRUL ODEON

 FANTEZIE TEATRALĂ, CU REZULTAT DISCUTABIL

La fiecare spectacol, în spatele său se află regizorul `traducător` scenic al textului și mesajului său, atent la valorificarea rostului fiecărei replici rostite de actori. În cazul de față, Vlad Cristache, personalitate marcantă a noului val de regizori, oferă o explozie de fantezie teatrală, dar neglijează îndrumarea interpreților, dublul sens al replicii autorului piesei, Luigi Pirandello.

Nu se poate nega că Luigi Pirandello (1867 – 1936) – poet, romancier, dramaturg, dar și eseist cu rezonanță pentru teoria teatrală, rămâne o personalitate a timpului său. Viu comentată a fost teoria teatrală a `măștilor` care ascund sufletul personajelor, dar acea teorie nu cuprinde însă și importanța conflictului drept argument esențial pentru acele `măști`. După modelul lui Shakespeare că `Teatrul e oglinda sufletului`, a pledat doar pentru ideea că `oglinda` chipului nu arată de fapt și pe cea a sufletului. Își aplică teoria în piesa `Șase personaje în căutarea unui autor` (1921), iar în anul următor amplifică teoria sa în `Henric al IV-lea`. Ultima este o piesă cu un construct dramatic complicat prin acțiune și conflict, susținut în principal prin fiecare replică bogată în multiple sensuri. Astăzi, în mileniul trei, punctul țintă tematic al piesei – adevărul interior al fiecăruia privind existența, capătă altă amploare. Demersul filosofic lansat de dramaturg în `Henric al IV-lea`, în contextul global al realității sociale din 2021, pare depășit pentru transformările existențiale actuale. 

Regizorul Vlad Cristache comprimă firește textul, dar nu îi aplică și o adaptare necesară în acest caz, prezintă teatral exagerat ca vizualizare, acțiunea complicată a piesei din care cu greu se percepe subiectul și tema de bază a autorului. Dirijarea teatrală e plină de fantezie, dar acoperă sensurile replicii. Acțiunea încurcată a conflictului, implică personaje din segmantul social al celor bogați. Pe scurt, ei au organizat în urmă cu 20 de ani, o cavalcadă specifică epocii medievale, iar eroul ei aflat sub `masca` lui Henric al IV-lea, suferă un accident și își pierde memoria. Personajul Henric e știut în istoria epocii, rege al Germaniei în dispută cu Papa Grigore al VII-lea și care ajunge la penitență la Canossa. Acțiunea se derulează după două decenii de la accident, amicii lui Henric din cavalcadă printre care și iubita de atunci, se deghizează din nou în personajele medievale din dorința de a îl salva de nebunie pe cel accidentat care trăiește acum, tot sub masca lui Henric (Marius Stănescu) în preajma a patru falși consilieri secreți (Gabriel Pintilei, Ioan Batinaș, Ionuț Kivu, Relu Poalelungi) și servitorul Giovanni (Cezar Antal). Prin replică dramaturgul arată că de fapt, eroul și-a revenit din căderea psihică, dar preferă să rămână sub `masca` istorică a lui Henric și după 20 de ani pentru a ignora o realitate amară. Iubita din cavalcadă, aflată sub `masca` Marchizei Matilde Spina (Elvira Deatcu) are acum o altă viață în compania unui bărbat cândva Baronul Titto Belcredi (Dan Bădărău), are și o fiică, Frida (Ioana Bugarin). Iubitul Fridei (Eduard Trifa) încearcă să descifreze nebunia lui Henric în compania Doctorului Dionisio Genoni (Ionel Mihăilescu), personaj amintind ca `mască` de Papa Grigore al VII-lea. Această acțiune extrem de dificilă poate fi ofertantă teatral pentru un regizor și Vlad Cristache o speculează, numai că spectacolul rezultat devine o melodramă referitoare la un caz particular de nebunie din care publicul percepe greu subiectul, referințele sale la istoria lui Henric din epoca madievală, dar și tema centrală a piesei. 

Scenografia compusă de Mădălina Niculae și Andreea Tecla, servește docil teatralitatea dorită de regizor, dar încarcă excesiv cu simboluri definirea spațiilor de joc diverse solicitate de acțiune. Tablouri, oglinzi și alte elemente fac trimiteri cu rost metaforic. Costumele încearcă o ilustrare stângace spre epoca medievală a regelui Henric. Piesa e un spectacol al sensurilor cuvântului, iar vizualizarea actuală plină de sugestii metaforice dezavantajează textul replicii. Manevrea luminii, aprinderea celei din sală pentru integrarea publicului în acțiune, sunt alte numeroase efecte derizorii. Muzica originală și interpretată live de Cezar Antal reușește totuși să puncteze momente esențiale ale conflictului.

Regizorul s-a axat pe imagine teatrală și mai puțin pe cizelarea interpretării personajelor. Din distribuție se detașează însă, trei actori care evidențiază credibil substratul replicii rostite și relaționează constant cu partenerii. Salvează reprezentația de confuzia iscată de teatralitate excesivă, Marius Stănescu în rolul lui Henric. Monologurile rostite de el, reușesc să oprească respirația publicului pentru că arată chipul unui om căzut într-un coșmar și trezit într-o realitate pe care o detestă. Jocul propus de Pirandello – realitate și aparență, e trăit intensiv de Marius Stănescu, în funcție de situații conflictuale. Interpretarea sa servește sensul tematic al piesei că `masca` lui Henric ascunde dramatic fața unui suflet chinuit de o dragoste eșuată. Este excelent din nou, acest mare actor înzestrat cu inteligență în descifrarea în profunzime a profilul personajului. Perfect prezintă Elvira Deatcu pe Matilde, femeia iubită de Henric care și-a refăcut viața după accidentul din cavalcadă. Actrița deține știința de a sublinia sensurile cuvântului și susține expresiv relațiile cu partenerii prin ținută, gestică și expresia chipului. Elvira Deatcu dă viață acelei femeii cu stări duble, una tăinuită interior. Ionel Mihăilescu în personajul doctorului cu `masca` Papei Grigore este admirabil prin modul de jonglare al fețelor personajului, om și `mască`. Actorul transmite la nuanță fiecare atitudine relațională. Acești trei actori de valoare servesc emoțional intențiile dramaturgului. Din păcate ceilalți actori din distribuție, apreciați în alte spectacole, sunt acum copleșiți de viziunea teatrală a regizorului care nu le exploatează calitățile. Interpretarea lor e confuză se axează mai mult pe `masca` medievală și foarte puțin pe situația actuală a înscenării trezirii lui Henric din nebunia pe care eroul nu o mai are.

`Henric al IV-lea` poate fi considerat un experiment regizoral teatral pe un text `citit` fără profunzime, în care trei actori reușesc să îi dea totuși, substanță emoțională particulară în afara ansamblului.