”CEI DREPȚI” - TEATRUL NAȚIONAL ”I. L. CARAGIALE” / Sala Pictură

 CUM O ADAPTARE DISTRUGE O PIESĂ

Regizorii se joacă mereu ”de-a adaptarea” unor piese de valoare, clasice sau chiar din epoca modernă. Unii înțeleg prin adaptare, trecerea autorului și a acțiunii piesei din alte timpuri, în zilele noastre, spre a demonstra că tema textului e veșnic actuală. Alții vor să fie mai presus de dramaturg și îi terfelesc scrierea, spulberând miezul tematic gândit de autor. ”Adaptările” îmbracă o serie de tendințe regizorale, dar puține reușesc înfrățirea regizor – dramaturg pentru a comunica publicului mesajul piesei valabil și în prezent. ”Cei drepți” de Albert Camus (1913 – 1960), adaptare și regie Mihai Măniuțiu, este un alt exemplu cum se distruge o piesă a cărei tematică are rezonanță percutantă astăzi – lipsa ”conștiinței umane”, ce duce și la crimă. Urmărind spectacolul a cărui premieră s-a petrecut în octombrie anul trecut, obligat a fost nevoie să recitesc piesa. 

Albert Camus a avut o biografie zbuciumată, chiar și cu implicații politice, cu retragerea din partidul comunist. Și-a exprimat trăirile în romane, dramaturgie și eseuri filosofice. În piesele sale, și în special în ”Cei drepți”, a încercat să dramatizeze eseurile filosofice. Albert Camus obține în 1957 Premiul Nobel pentru literatură cu argumentul meritului de a analiza ”conștiința umană”.

Inspirat dintr-un fapt real istoric, Albert Camus alege plasarea piesei în 1905, la Moscova, când un grup de tineri din Partidul Socialist Revoluționar, intenționează să îl asasineze pe Marele Duce pe care îl consideră dictator, cu sacrificiul vieții lor. Grupul nu are însă, un proiect concret de soluții pentru viitorul societății, pentru idealul lor, vor numai ”o Rusie frumoasă ”, cum se specifică prin replică. Substratul acțiunii deține o substanță tematică valabilă și astăzi. Personajele sunt portrete definite pe o linie generală drept piloni ai acțiunii și au legătură mai mult cu absurdul unei revolte fără sens major pentru transformarea existenței. Albert Camus a fost catalogat drept apropiat al curentului existențialist, pe care apoi l-a negat.

”Adaptarea” celor cinci acte ale piesei, comprimă acțiunea și o pustiește de replici esențiale. Mihai Măniuțiu elimină și două personaje – argument pentru conflict și mai mult, transformă pe Boris Annenkov, coordonator al grupului revoluționar, in Varia Annenkova, o femeie cu pistolul la brâu. Personajului cheie , poetul Ivan, ”adaptarea” și viziunea regizorală îi reduce din importanță. În primul demers ucigaș, Ivan eșuează pentru că în trăsură se afla doar Marea Ducesă însoțită de cei doi copii ai familiei. Albert Camus îi motivează eșecul prin mărturia lui Ivan că el a fost cândva birjar în Ucraina (!!) și a renunțat pentru a nu accidenta o trăsură cu copii. Motivul invocat de Ivan putea deveni important pentru zilele noastre când la graniță se petrece un război cumplit care ucide copii prin invadarea Ucrainei de către Rusia. Viziunea regizorală nu îl exploatează.

Adrian Damian concepe un decor fastuos , cu ferestre imense de palat pentru casa ”revoluționarilor” care sunt însă, săraci cum indică autorul. În actul cinci ”adaptarea” și conceptul regizoral schimbă aspectul coloristic al decorului inițial. Personajele simt spre final, prin replica lui Camus, ”frigul” morții, iar decorul, cu geamurile sparte, pare o casă înghețată de frigul și zăpada de afară. 

Astfel de trimiteri forțate cu iz metaforic, ca si cea a decorului din actul patru al celulei din pușcăria unde a ajuns Ivan, nu lipsesc din reprezentație, dar nu sprijină atmosfera tensionantă a conflictului și par adeseori accente pleonastice. E frig afară, e ger și în casa ”revoluționarilor”! Pleonastică este și muzica lui Mihai Dobre. Vorbesc mereu personajele despre zgomotul străzii pe care trec trăsuri, iar muzica se transformă în sunete stridente care acoperă și replicile rostite de actori. Piesa are o substanță metaforică, dar în cazul de față e folosită superficial.

Viziunea regizorală e lipsită de coerență în ilustrarea teatrală a unei teme grave despre intențiile celor ce ar vrea schimbare fără argumente solide și îi poate duce la ucidere, la război chiar. Revoluționarii lui Camus vor doar ... o ”Rusie frumoasă”. Primele trei acte sunt tratate realist, cu atenție la relații între personaje, iar actele patru și cinci par a aparține unui alt spectacol din sfera fantasticului. Distribuția cuprinde nume de vază ale teatrului, dar se simte absența îndrumării atente a actorilor de către regizorul Mihai Măniuțiu. Fiecare actor joacă în felul său de percepere a personajului, iar unii în maniera devenită metodă de interpretare a oricărui rol.

Ivan, pilon central al acțiunii îi revine lui Marius Manole. Actorul descifrează atent caracterul lui Ivan, confuzia înțelegerii rostului său de revoluționar, o face sensibil, aplică și forță în relațiile cu cei din jur. Interpretarea sa se detașează din distribuție și este mai apropiată de intențiile inițiale ale piesei. Un alt personaj important pentru tema dramaturgului este Stepan Fedorov, dar ”adaptarea” regizorală ne specificată în programul de sală, spulberă sensurile majore atribuite de Camus. Actorul Marus Bodochi compune simplist stările prin care trece Stepan cel ieșit din pușcărie unde a ispășit pedeapsa de revoluționar. ”Adaptarea” și regizorul, distribuie pe Marius Bodochi și în Skuratov, șeful poliției venit cu scop absurd să îl viziteze pe Ivan care ajunge la pușcărie. Actorul caricaturizează profilul personajului. Tot în celula lui Ivan, apare și Marea Ducesă venită să îl vadă și evocă o altă latură tematică a piesei – credința în Dumnezeu. Rolul e desenat în stil manierist de Maia Morgenstern, afectată în rostirea replicii.

Raluca Aprodu reușește să expună nuanțat profilul Dorei Dulebov cea care fabrică bombe, dar dragostea pentru Ivan o copleșește. Actrița sugerează duplicitatea Dorei în analiza situațiilor de revoltă, lipsită de argumentate pentru viitor, singura soluție fiind moartea. Sunt momente în care actrița scoate la lumină convingător tema absurdului existențial al revoltaților în proiectul lor. Transformarea șefului grupului, Boris într-o femeie, Varia, este ilogică în ”adaptare”. Mirela Oprișor încearcă să prezinte simplist noul personaj. Ciprian Nicula este și el o apariție derizorie în Aleksei. Distribuția compusă din actori de vază ai Naționalului, nu reușește evidențiere în această derizorie ”adaptare”.

Pentru că la modă devin la Naționalul bucureștean și unele proiecții, nu lipsesc cele care indică data acțiunii, folosite și de regizorul Claudiu Goga în „Casa de la țară”. 

„Cei drepți” se alătură unei suite de proiecte cu „adaptări” care nu se să impun publicului. Spectacolul prin ”adaptare” și regie nu comunică sensul major al piesei care putea fi speculat mai ales astăzi, când crima războiului, terorismul, frământă întreaga lume.

P.S. Vom continua în următoarele postări să comentăm o serie de spectacole realizate în numele așa zisei inovații și modernizării a imaginii teatrale.