miercuri, 22 octombrie 2025

”MACBETH” - TEATRUL ODEON

 UN EXPERIMENT IRAȚIONAL ... DE IMPORT

De la legume prăpădite, importurile apar acum și în teatru. Sunt importuri de concept regizoral, cu scenografie – decor, costume, etc, aplicate actorilor noștri. Un import a fost și anul trecut la Naționalul bucureștean, ”Hedda Gabler” de la Schaubuhne din Berlin, în regia lui Thomas Ostermeier și echipa sa. ( Experimentul este comentat pe acest blog.) Acum, că tot se poartă Shakespeare în repertorii, Teatrul Odeon importă de la Comedie-Francaise din Paris, conceptul regizoral pentru ”Macbeth”. Motivul acestor importuri nu figurează nicăieri cu argumente convingătoare. Oare chiar, nu mai avem regizori și scenografi? Managerii teatrelor vor să le dea o lecție acestora prin importuri?

Italianca Silvia Costa este regizoarea lui ”Macbeth dupăShakespeare” și declară următoarele asupra viziunii sale -”Am ales să pun în prim-plan partea iraționalului, ca poibilitate de a pune în comunicare două lumi: lumea realității și cealaltă lume. (...) Modul meu de a regiza este foarte precis, nu las mult loc pentru improvizație, iar cuvintele sunt adesea însoțite de gesturi. Totul este scris și construit în forme. M-am bucurat foarte mult să lucrez cu trupa Teatrului Odeon, iar fiecare dintre actori și-a asumat rolul cu multă grijă și precizie, gândindu-și propia interpretare, făcând personajele să vibreze în felul lor.”


 Rezultatul este un spectacol ”irațional” pe linia teatrului vizual. ”Adaptarea” în ”traducerea colectivă a distribuției” franceze, oferă un text ”după” Shakespeare. Rămășițe din piesa bătrânului William se rezumă la o acțiune cu multe crime. Uciderile sunt în prim-plan, fără logică în motivare, în decorul propus de Silvia Costa și Michele Taborelli, costumele Camille Assaf. Schenografia e dominată de culorile negru, roșu și alb. În light design – Marco Giusti chipurile actorilor abia se zăresc, expresiile gestuale devin punct forte în caracterizarea personajelor. Aspectul general al reprezentației se aseamănă cu cel dintr-o carte pentru copii, unde povestea. în cazul de față a unor crime, e redată prin desene. 

Reprezentația debutează cu prezența pe scenă a unei femei într-o rochie roșie, cu părul blond ce îi acoperă fața. Spectatorii își caută locurile și apoi urmează câteva minute de așteptare să înceapă spectacolul. Pauzele plictisitoare apar mereu în spectacol pentru a departaja secvențe, ”forme” din acțiune. Femeia începe să își smulgă șuvițe din podoaba capilară, ea este lady Macbeth. 


Scenografia dominată de culori sumbre, indică apoi printr-o imensă coroană coborâtă de sus și manevrată în scenă că ne aflăm în fața ambiției cuplului Macbeth de a ocupa un tron regal. 


Decorul propune apoi, fațada unui palat, după ce Macbeth l-a ucis pe Duncan și a devenit rege. Imaginile acestui teatru vizual doresc să dea atmosferă acțiunii, dar sunt pleonastic aplicate. Costumele majoritar sunt negre, dar au căptușeală roșie. După crimă, Macbeth va purta o bluză roșie. Mereu se plasează simplist, elemente cu intenții metaforice. Macbeth, unealtă a soției, ucide și vine în scenă să își pună capul într-o găleată, când îl ridică, chipul e vopsit, cu ketchup bănuim, în roșu. Cum cuvintele nu mai au importanță în acest spectacol după Shakespeare, în altă scenă se dorește ilustrarea stării cuplului Macbeth care nu are copii. Macbeth așezat în ghenunchi în fața soției, se miorlăie ca un copilaș și ”mama” lady Macbeth îi dă un biscuite să tacă. O metaforă de imagine penibilă este și apariția lui Macduff îmbrăcat în alb ca un Dumnezeu, care își răzbună uciderea familiei și îl omoară pe ucigașul Macbeth.

Acest concept regizoral are pretenții de inovație teatrală pentru a demonstra că Shaespeare rămâne contemporanul nostru. Tema, mesajul emoțional sunt absente. Construcția coerentă a personajelor nu mai funcționează, când ”cuvintele sunt adesea însoțite de gesturi”. Despre substratul ”cuvintelor” scrise de Shakespeare, evident nu poate fi vorba. Personajele par niște păpuși, stângaci manevrate.

Distribuția cuprinde actori de prim rang ai Teatrului Odeon, dar talentul lor e anulat de conceptul regizoral ”foarte precis”. Apar și unele scevențe desprinse parcă dintr-un spectacol de estradă, cu rezultat ... râsul multor spectatori.


 Relațiile dintre personaje numai funcționează. Macbeth în interpretarea lui Mihai Smarandache sub bagheta regizoarei, pare compus din mai multe tipologii umane. Actorul încearcă să improvizeze chipuri în secvențele de prim plan ”irațional” ale regiei; când e un timid, când devine un copil răzghiat , când un tiran zgomotos. Mihai Smarandache, actor cu reale creații în alte spectacole, nu reușește să compună profilul complex al lui Macbeth. Cu aceiași situație dictată de regie se confruntă și Adrian Titieni distribuit în Duncan și Ioana Mărcoiu , lady Macbeth care este când o ucigașă rațional ambițioasă, când o femeie în delir. Viziunea regizorală distruge și rostul vrăjitoarelor imaginat de Shakespeare, iar interpreților le revin absurd mai multe roluri : Sabrina Iașchevici – Sora fatală, Asasin, Portarul, Vlad Bîrzanu – Sora fatală 1, Asasin 2, Mesagerul, Meda Victor - Sora fatală Asasin, Căpitanul. Cu ipostaze ”iraționale” se confruntă și Ioan Batinaș în Macduff, și Eduard Trifa în Banquo. Toți actorii devin victime acestui experiment de import.

Când spectacolul ”Macbeth” a expirat la Paris, e importat la noi, să ne uimească cu ”iraționalul” ambalaj atribuit astăzi, piesei scrisă cu multe semnificații în 1606 de Shakespeare, dar mereu actuale. 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu