UN SPECTACOL MARCAT DE ... SUPERLATIVE
Rar, foarte rar întâlnești astăzi un spectacol pentru care SUPERLATIVUL calității înalte se poate atribui fără rezerve compartimentelor sale – text, regie, scenografie, ilustrație muzicală și interpretarea actorilor. Curentul așa-zisului ”teatru modern” bântuie și afectează demersul principal al unui spectacol de a emoționa și a fi oglinda sufletului privitorului. ”De profundis” reușește performanța oglindirii destinului uman cu reușite și eșecuri, cu rele și bune. RĂZVAN MAZILU ne propune să îl privim și să ne recunoaștem în meandrele sale.
Spectacolul este dramatizarea lui Răzvan Mazilu după ”De profundis” de Oscar Wilde și ”Oscar Wilde și eu însumi” de Lord Alfred Douglas. Acest ”după” la modă acum, în sfârșit are un sens bine motivat pentru zilele noastre tulburi – să prețuim viața, să o iubim cu respect în comunicarea interumană și nu relațiile intereselor personale să o domine. Spectacolul acestui mare artist Răzvan Mazilu, dezvoltă percutant tema textului ”după” scrieri celebre din secolul al XIX-lea în formula ce poate fi definită fie de ”teatru – metaforă” sau ”teatru – dans” ori ”teatru – imagine”, dar în principală este TEATRU ADEVĂRAT.
”De profundis” sunt confesiunile lui Oscar Wilde din 1897 cu trei ani înainte de moartea scriitorului născut în Irlanda, rămas celebru ca valoare prin opera sa – piese de teatru, poezie, eseuri și mișcarea estetică ”Artă pentru Artă” inițiată în tinerețe. Confesiunile sunt mărturi din scrisorile adresale lui Lord Alfred Douglas pe care îl întâlnește în 1891 când Oscar Wilde era renumit prin scrierile sale, avea o familie și doi copii. Destinul său se schimbă însă, după această legătură cu Douglas, apar pregnant frivolitatea, egoismul în relația dintre cei doi, transformări de caracter și Oscar Wilde e condamnat la închisoare pentru ... homosexualitate, conform regulilor absurde ale epocii, eliberat apoi, sfârșește la Paris în singurătate. Regizorul Răzvan Mazilu alege acest subiect pentru a demonstra tulburător că în existența umană apar întotdeauna frământări dictate și de contextul social. Cu abilitate demonstrația e dezvoltată pe o linie generală specifică pentru condiția umană, în plan secund fiind cazul condamnării lui Oscar Wilde la închisoare. Tema indică impresionant necesitatea de a iubi Viața și prețui ofertele. Spectacolul arată confruntarea a două caractere ferme prin personajele Oscar Wilde și Lord Alfred Douglas.
Un decor excelent compus de Oana Micu, pune față în față cele două personaje la o masă lungă, încărcată de elemente cu trimiteri metaforice. Masa va deveni și spațiu de joc, iar spectatorii sunt plasați de o parte și alta a laturile ei. Personajele poartă costume negre create de Răzvan Mazilu, asemănătoare prin eleganța croiului, dar cu accente pentru definirea personalității. Coloana sonoră permanentă, este inspirat aleasă de Răzvan Mazilu din creații bine-cunoscute, subliniază stările prin care trec personajele aflate în confruntare. Imaginea generală a reprezentației creează la superlativ atmosfera și tensiunea mărturiilor unor multiple fețe ale caracterului uman.
Senzațională este interpretarea personajelor de către Răzvan Mazilu (Oscar Wilde) și Tudor Cucu – Dumitrescu (Lord Alfred Douglas). Cu un rafinament desăvârșit caracterizează Răzvan Mazilu pe Oscar, elementul principal fiind expresia corporală, nu replicile puține ce îi revin; corpul său ”vorbește”, comunică stări prin expresie, dans, mișcarea mâinilor și privire. O astfel de compunere a esenței și complexității unui personaj prin trăirile gestuale poate fi definită drept o creație artistică. Un actor de excepție se dovedește Tudor Cucu – Dumitrescu în Lord Alfred Douglas prin trăirea interioară iscată de subtextul parcurgerii scrisorilor cu mărturii primite de la Oscar; cizelează fiecare replică, dezvăluie ambiguitatea caracterului acestui personaj. Relațiile dintre personaje și ”dialogul” original dintre ele sunt baza ”oglindirii” unor caractere umane în care publicul se poate regăsi.
Coregraful Răzvan Mazilu completează prezentarea celor două caractere printr-un senzațional moment de tango; în jurul mesei interpreții compun cu măestrie în ritm de tango, relațiile diverse și tensionate în comunicarea umană. Este o bijuterie această secvență ce nu o poți uita.
Trebuie subliniat că Teatrul ”Stela Popescu” are sediul într-o renovare care nu se finalizează și spectacolul a găsit găzduire la Muzeul Național de Artă în Sala Oglinzilor. Este inexplicabil de ce Teatrul Național ”I.L.Caragiale” nu îi poate oferi găzduire în una din sălile sale înzestrate tehnic pentru acest spectacol eveniment cultural; găzduiește însă, alte spectacole minore.
Se spune că ”speranța moare ultima”; sperăm mereu în atenția cuvenită unui act cultural din partea autorităților, dar ... ea nu prinde viață. Oscar Wilde în ”Artă pentru Artă” pleda pentru miezul estetic al Artei – frumosul, al teatrului de a captiva publicul emoțional. În zilele noastre pledoaria sa rămâne ... speranță.
Spectacolul propus de Răzvan Mazilu și echipa sa, salvează speranța de la uitare, are modernitate și rămâne printre puținele oaze în care te poți refugia să privești cu emoție ”oglinda” lumii actuale. ”De profundis” este spectacolul ... superlativelor, născut din spiritul creator care dă imagine novatoare credibilă teatrului astăzi. Este un spectacol de la care oricine va pleca mulțumit că a avut șansa de a dărui aplauze unor Artiști admirabili.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu