“ POVESTE DESPRE TATĂL MEU “ – TEATRUL ODEON (Sala Studio)

SUSPANS ȘI  … CONFUZIE

         Teatrul Odeon este printre puținele teatre din Capitală care oferă consecvent premiere, în ciuda crizei financiare ce afectează viața teatrală. “Poveste despre tatăl meu” de Radu F. Alexandru este un spectacol cu suspans, construit cu sârguință de regizorul Gelu Colceag, în care însă, intervine uneori confuzia prin lipsa elementului logic al derulării acțiunii.

         Scenarist și dramaturg, Radu F. Alexandru deține un bogat palmares cu piese premiate și jucate, unele, pe diverse scene. Scenaristul aplică, adeseori și în dramaturgie, decupajul specific filmului. “Poveste despre tatăl meu” (2006) este de fapt, un scenariu de film, ce ridică probleme reprezentării teatrale. Peste toate, textul abundă în monologuri în ideea ilustrării acțiunii prin relatări ale diverselor personaje. Un prim exemplu ar fi personajul Irina (Ioana Anastasia Anton). Este povestitorul tragediei suferite de familia sa, o adolescentă ce își prețuiește părinții, pe Andrei (Gelu Nițu), arhitect și pe Anca (Crina Mureșan), violoncelistă. Personajul rezumat la monologuri devine un schematic povestitor, iar minunata tânără actriță Ioana Anastasia Anton se luptă să îi dea credibilitate prin sensibilitatea investită în interpretare.

 Acțiunea s-ar desfășura într-o singură zi. Suspansul are la bază intervenția în viața lui Andrei a fostei soții, Lucia, dispărută în urmă cu șaisprezece ani, pe care întâmplarea face să o întâlnească astăzi, în trafic, la un stop. Lucia este absentă ca prezență în acțiune, dar stârnește curiozitatea publicului pentru posibila sa apariție, după căutările lui Andrei. Se află apoi, că în dispariția sa ar fi fost implicată fosta securitate, acțiunea petrecându-se în zilele noastre după ce Andrei și-a refăcut viața alături de Anca. Mai intervin pentru amplificarea suspansului un ministru de astăzi, George (Mircea N. Crețu), cunoștința a lui Andrei și ofițerul care l-a anchetat în urmă cu șaisprezece ani, Bujor (Dan Bădărău), în prezent general la pensie. Sunt personaje argument, dar fără consistență prin care se vrea a se  atenționa asupra unei idei remarcabile, dramele făptuite de fosta securitate. Apreciabilă intenția, numai că prin personaje și acțiune, nu se amplificată gravitatea demersurilor acelei odioase instituții ce a terorizat de fapt, și îngrădit libertatea cetățeanului. Trebuie să subliniem că subiectul acțiunii este inspirat dintr-un un fapt real, cunoscut dramaturgului. Scenariul piesei se petrece pe mai multe planuri și se finalizează printr-un monolog al Irinei, confuz ca soluție. Respectăm suspansul și nu povestim concret acțiunea complicată, am precizat doar, personajele implicate și interpretate apreciabil de actori. Structura piesei rămâne însă, fragilă.

GELU NIȚU (Andrei)

         Regizorul Gelu Colceag alege inspirat calea cultivării tensiunii iscate de intervenția în viața unei familii în prezent realizate, a trecutului prin personajul Lucia, dar și a celor care au cunoscut-o. Își află un sprijin și în decorul propus de Constantin Ciubotariu care apelează discret la spațiul de joc multifuncțional ce îl deține Sala Studio. Indică diverse locuri unde s-ar petrece acțiunea: casa lui Andrei, o serie de birouri - al firmei unde lucrează personajul principal, al ministrului, al anchetatorului din trecut, etc. Ilustrează astfel, indicațiile decupajului din scenariu. Se folosește cu sens un mobilier alb pe un fundal negru, marcat și prin șahul așezat în prim planul diversității spațiilor de joc, care tot în alb și negru fiind, va fi spulberat în ultimul moment al reprezentației. Se vrea astfel, o sugerare metaforică pretențioasă a confruntării dintre binele și răul vieții. Fiind unul dintre puținii profesioniști de marcă activi pe care îi mai are mișcarea teatrală astăzi, Gelu Colceag conduce ritmat, provocator “povestea” complicată a familiei Andrei, cu mare atenție în îndrumarea actorilor pentru a da soliditate personajelor atribuite, modest definite prin replica textului. Personajul central este arhitectul Andrei, care într-o bună zi se confruntă cu trecutul din urmă cu șaisprezece ani. Personajul e condus dramaturgic prin diverse situații de astăzi, dar și din trecut. Rolul este dificil, dar actorul Gelu Nițu reușește să îi dea credibilitate prin susținerea continuă a stării de neliniște interioară ce îl frământă mereu pe Andrei. Personajul nu are întodeauna sprijin, motivare față de demersurile sale prin replică în relațiile ce intervin pe drumul căutărilor de a descoperi adevărul, dar actorul suplinește absența cuvântului convingător prin starea interioară exprimată. Gelu Nițu salvează personajul din ambiguitatea construcției dramatice a  bărbatului care descoperă că a fost și poate chiar va fi în prezent, victimă a unui sistem social apus astăzi. Anca, mai tânăra soție a lui Andrei, trece într-o singură zi prin starea disperării de a își ajuta partenerul de viață și a descoperi, mereu marcată fiind de nedumeriri,  care este povestea dispariției Luciei, fosta lui soție. Un rol complicat, dezvoltat de actrița Crina Mureșan cu atenție în a sublinia creșterea disperării ce o frământă pe Anca, nuanțat, cu firesc în expresie. Crina Mureșan  definește personajul ca o femeie de astăzi a cărei viață împlinită va fi distrusă de ecoul lumii trecute. 

MIRCEA CONSTANTINESCU (Imy) și
 CRINA MUREȘAN (Anca)

Admirabilă este în scena discuției cu Andrei și amicul său Imy. Acesta se pare a cunoaște mai multe despre viața prietenului Andrei, dar păstreză tăcere. Mircea Constantinescu creionează ireproșabil portretul lui Imy, prieten și coleg cu arhitectul, care păstreză amintirea amară a vieții din trecut. Linia simplistă a personajelor George – actual ministru, un cunoscut al lui Andrei și anchetatorul Bujor - astăzi general pensionar, încearcă să o ilustreze în limitele corectitudinii, actorii Mircea N.Crețu și Dan Bădărău.

         Dorința lui Radu F.Alexandru de a trata un text teatral în formula unui scenariu de film, afectează intenția tematică demnă de apreciat. Regizorul Gelu Colceag și actorii distribuiți, repară prin tensiunea aplicată interpretării teatrale, aspectele confuze ale unor situații din piesă. “Poveste despre tatăl meu” are șansa de a fi un spectacol de interes pentru public prin suspansul impus de reprezentarea scenică a textului pe o temă deosebită despre trecutul ce poate afecta și în prezent existența oamenilor.

PREMIILE UNITER PENTRU 2013 - EDIȚIA XXII

ARGUMENTAREA SELECȚIEI CELOR … “TREI CIOBĂNEI”

         În prezent, societatea noastră mioritică nu mai este preocupată de evidențierea valorilor culturale. Breslele luptă cu greu să își definească valorile. UNITER susține cu dârzenie proiectul Premiilor acordate anual printr-o Gală, ajunsă la cea de a XXII-a ediție. Cu timpul însă, premiile au ajuns să își piardă din recunoaștere prin absența unui regulament ferm al selecției celor nominalizați. Astăzi, teatrul și prin dezvoltarea celui independent, cuprinde mult mai multe oferte decât când a apărut în urmă cu peste două decenii acest necesar proiect. Breasla reunește în Uniunea Teatrală din România (UNITER) - actori, regizori, scenografi și critici, unii afiliați și Secției Române a Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru. De mai multe ediții nominalizările selecției valorilor din anul teatral precedent, sunt dictate de opțiunile, mai mult sau mai puțin subiective, a trei “critici”. Apoi, în cadrul Galei, se constitue un alt juriu ce acceptă reprezentarea breslei și printr-un actor, un regizor, un scenograf, alături de doi critici. Numai că acest juriu nu prea mai are ce să premieze din nominalizările … primilor “gânditori” critici.

         Cea de a XXII-a ediție aduce pentru prima dată și ARGUMENTUL selecționerilor. Se lămuresc în proporție de 80% din cei din breaslă– actori, regizori, scenografi asupra “gândirii” colegilor critici, că nu îi reprezintă. Despre Marele Public nu mai discutăm, fiind considerat de “critici” o cantitate neglijabilă. Într-o societate degradată, măcinată de interese meschine, de absența unei solide pregătiri pentru a judeca “vorbele” ce ne intoxică pe toate planurile existențiale, “criticii” sunt la fel ca și “analiștii” antenelor tv. Un exemplu este chiar nominalizarea la premiu a unui critic ajuns să elogieze antenele într-o publicație culturală, mai ceva decât un spectacol de teatru adevărat!

         Ediția XXII a “beneficiat” de selecția a trei să le spunem tineri critici: Andreea Dumitru, Ionuț Sociu și Sebastian-vlad Popa. Cu insistență căutați să descoperiți date despre dânșii. Iată și argumentul selecției întreprinse de dânșii. Începe prin două principii forte. Primul ar fi “vitalitatea expresivă și ideatică a creatorilor de a depăși stereotipiile teatralității ca formă de complicitate gregară între artist și public.” Dânșii atenționează de la bun început, că sunt mai presus de spiritul de turmă al “complicității gregare între artist și public”. Spectatorii și creatorii parcă ar fi niște oițe ce trebuie să se supună celor trei ciobănei care le arată ce fir de iarbă este mai gustos! Cel de al doilea principiu-argument al selecției este “forța prin care spectacolul dramatic se manifestă ca dimensiune autonomă față de prestigiul textului literar, ceea ce, de altfel, este de mult subînțeles și rareori înțeles.”! Vor să impună o … noutate, că spectacolul de teatru câștigă în valoare când se distanțează față de textul scris de un dramaturg sau îi descoperă valențe noi. Piesa ar trebui să rămână după dânșii doar un pretext, o adaptare, etc. De ce nu propun categoric drept valoare, spectacolul în care regizorul este și autorul textului? Din aceste două principii decurg și “criteriile specifice” selecției celor trei “ciobănei”.

         Mai întâi “observarea regiei de teatru ca act de gândire care trece dincolo de nomenclatorul de teme morale, îndeobște întâmpinate entuziast de critica de specialitate : " criza lumii contemporane", "pierderea identității", "incomunicabilitatea, "inadaptarea", "conflictul dintre generații", "dezumanizarea", "alienarea" etc.” Care ar fi totuși “nomenclatorul” dânșilor pentru valoarea mesajului unei viziuni regizorale? Ce să comunice regizorul publicului de astăzi care trăiește “criza lumii contemporane”? Urmează însă, și un răspuns la întrebările noastre naïve de spectator: “observarea regiei de teatru ca act de gândire și de sensibilitate care înțelege omul ca un câmp de contradicții ireductibile, revelatorii.” Acele “contradicții ireductibile” personale a miliardelor de locuitori ai planetei au și ele o cauză. Nu sunt o boală psihică, iar regia trebuie să gândească asupra cauzelor ce afectează interiorul uman. Conform criteriului celor trei, în mod cert cel mai bun spectacol ar putea fi cel al … unui internat la Balamuc. Trec apoi la definirea criteriului valoric acordat actorilor :”se deduce calitatea actorului care-și depășește propia eficiență expresivă verificată. Spectacolele nominalizate, dar și actorii nominalizați apar în acest sens juriului nu doar ca excepții, dar și ca fenomene rarisime de vocație artistică. Sentimentul entuziast și îngrijorător este acela de a fi identificat valori nereprezentative pentru teatrul românesc de astăzi.” Cei trei jignesc actorii care au câștigat prețuire print-o sumedenie de roluri, fiind mâna forte a regizorului ce i-a distribuit în diverse personaje. Nu poate fi catalogat un actor ca un “fenomen rarisim de vocație artistică” doar printr-un singur rol. Poate fi premiat pentru personajul realizat, dar nu calificat drept “fenomen”.

 Rostul scenografiei într-un spectacol este ignorat în “argumentul” celor trei “ciobănași”.

         “Nominalizările de spectacol și de regie coincid, fără nici o intenție în acest sens, cu adeziunea reală, numărabilă, cuantificabilă a publicului. Depășim cu această ocazie și falsul complex al rupturii dintre ceea ce se numește "teatrul de artă" , experiment sau laborator teatral și public.”, mai precizează selecționerii. “Coincidența” între nominalizarea celui mai bun spectacol, cât și a celor care i-au dat valoare – regizor sau actori este apreciabilă. Dar… este penibilă intenția de a spulbera bariera între experimente și Marele Public Această “barieră” nu există. Publicul nu are un spirit de turmă, are aspirații speciale, ce se dovedesc a fi interesate de teatru. E drept, în timp îl sancționează dacă nu îi comunică provocator o ideea credibilă. O barieră apare între teatrul instituționalizat și cel independent care l-a rândul său merge pe două căi – cel din săli obișnuite ca format și cel din cafenele, având și el targeturi diverse de spectatori. Teatrul independent afirmă însă, creatori valoroși, dar are nevoie de promovare și recunoaștere.

         În argumentul celor trei “ciobănași” intervin și o serie de precizări printre care și aceasta :”Juriul ține să evidențieze radicalitatea poeticii dramatice a spectacolului Parallel, proiect artistic colectiv creat în condiții de producție minimală, cu actori și regizori debutanți. Parallel (producător :GroundFloor Group, coproducător: Colectiv A, Cluj-Napoca) s-a aflat în proximitatea nominalizării pentru cel mai bun spectacol.” De ce nu au nominalizat până la urmă acest spectacol jucat la Fabrica de pensule din Cluj drept cel mai bun? Nu am întâlnit nici un comentariu că ar fi un eveniment, dar poate că este!

         Acești jurați selecționeri mai solicită și premii speciale pentru “Poezia visului” de la “Unteatru” (comentat pe acest blog) și pentru “jurnalista și traducătoarea Raluca Rădulescu pentru redimensionarea în discurs contemporan a uneia dintre cărțile fundamentale pentru practica și teoria teatrală: K.S.Stanislavski – Munca actorului cu sine însuși”. Senzațională și meritorie propunere!! Cei trei “ciobănași” au manifestat însă, în “argumentul” dânșilor că…  ori nu l-au citit pe Stanislavski, ori nu l-au înțeles. Vom aminti pe toți cei nominalizați la momentul Galei de la Târgu Mureș din 28 aprilie.

         “Întreaga lume e o scenă” spunea bătrânul Shakespeare! Și pe această “scenă” pot deveni premianți regizorii numai dacă vor aplica până și asupra lui Shakespeare criteriile “esteticii” juraților mioritici selecționeri ai Galei UNITER, … “Unu-i moldovan,/Unu-i ungrean/Și unu-i vrâncean”… Amar rezultat al unei selecții efectuate de orgolioși care se cred mai presus de Aristotel, Stanislavski, Grotowski, Peter Brook ori alții ca aceștia!!

P.S. Așa cum atrag atenția autorii acestui “Argument al nominalizărilor Galei Premiilor UNITER 2014”, capodopera estetică a dânșilor, integral poate fi citită pe w.w.w.uniter.ro

         

“PĂI … DESPRE CE VORBIM AICI, DOMNULE?” – TEATRUL ACT

BUCURIA ÎNTÂLNIRII CU … VALOAREA

         “Valoare” este un cuvânt cuprinzător, poate avea multe înțelesuri. Dacă astăzi pentru mulți înseamnă bani, el continuă să mai funcționze și ca prețuire pe tărâm cultural. Teatrul aparține acestui tărâm. Pe plaiurile mioritice, e drept, ne îndepărtăm zilnic de sensul valorii în mai toate domeniile, chiar și în cultură. Iată însă, că se mai petrec și evenimente legate de înțelegerea profundă a acestui cuvânt.

GEORGE MIHĂIȚĂ și MARCEL IUREȘ

         Teatrul Act, vârful de lance al teatrului independent, cu sprijinul Raiffeisen Act Proiect propune spectacolul “Păi … despre ce vorbim aici, domnule?”, o întâlnire originală cu … valori. Se pornește de la romanul din arhiva culturală a literaturii noastre, “Moromeții” de Marin Preda, transpus scenic prin spiritul inventiv al lui Cătălin Ștefănescu și se ajunge la prezentarea teatrală a substanței scrierii prin trei personalități de valoare ale teatrului – actorii Marcel Iureș, George Mihăiță și regizorul Alexandru Dabija. Rezultatul este un spectacol impresionant, o tragicomedie cu un mesaj subliminal cu țintă precisă – nevoia de educație, de școală în societatea noastră pentru a acționa și a înțelege viața socială. Poate că unii spectatori au citit romanul lui Marin Preda “Moromeții”, poate alții au văzut filmul lui Stere Gulea (1987), dar pentru toți, cunoscători sau nu, spectacolul este o noutate teatrală șocantă despre noi, indiferent unde trăim, la sat sau la oraș.

CĂTĂLIN ȘTEFĂNESCU

         Textul propus de Cătălin Ștefănescu după “Moromeții” este o adevărată bijuterie pentru dramaturgie. Acest “după”, mai des folosit “după” o piesă de către regizori, prinde în sfârșit sens major. Cătălin Ștefănescu, realizator al apreciatei emisiuni tv. “Garantat 100%”, extrage esența romanului, apelând la replicile sale pentru a arăta frământările din viața omului obișnuit, fie țăran sau orășean. Alege două presonaje din roman, pe Ilie Moromete și Cocoșilă care aparent stau la taclale și evocă pe cei ce le sunt aproape. Dialogul dintre cei doi din prima parte a reprezentației, un dialog acid satiric cu rezonanță spre actualitatea zilelor noastre, se motivează dramatic în următoarea secvență a evocărilor. Ilie Moromete cu amărăciune amintește cum i s-a destrămat familia, cum l-au părăsit cei trei fii și i-au înșelat încrederea, ca apoi spre final să amintească de insistențele cu tâlc ale fiului cel mic, Niculae de a fi dat la școală. Povestea de viață surprinsă amplu în proza romanului, devine un text tragicomic suculent, în două personaje,  cu trimiteri dibaci manevrate spre alte personaje apropiate lor. Cătălin Ștefănescu se dovedește a fi prin această transpunere scenică a unui roman celebru, un dramaturg cu har de la care am avea ce aștepta în viitor.

         Valoarea acestui text dificil, ieșit din matca obișnuitului, greu putea prinde viață scenic credibil, dacă nu beneficia de doi mari artiști – Marcel Iureș și George Mihăiță, aleși inspirat de Alexandru Dabija să înfăptuiască la amănunt viziunea sa regizorală. Actorii joacă într-un spațiu neconvențional, în imediata apropiere a celor aproximativ o sută de privitori. Alexandru Dabija le propune să parcurgă, mai întâi calea realistă a interpretării, chiar naturalistă în unele momente, ca apoi să treacă înspre suprarealism. Drumul interpretării este parcurs cu desăvârșită profunzime. Marea artă a celor doi actori este sinceritatea expunerii situațiilor prin care trec Ilie Moromete și Cocoșilă, adaptați rapid pentru un minut sau două unor personaje evocate. George Mihăiță în Cocoșilă cel atotștiutor, uimește prin modul expresiv gestual în care acesta dă replică provocărilor lui Ilie. Când ascultă destăinuirile prietenului, îi răspunde adeseori doar prin privire și gest. Numai marii actori pot realiza într-un spațiu neconvențional, consistența la amănunt emoțional a stărilor iscate într-un dialog despre viață. Cocoșilă prin interpretarea de excepție datorată lui George Mihăiță devine un comentator activ al poveștilor tumultuoase redate de prietenul Moromete. Acest “comentator” își va dezvălui și poezia personală a judecării vieții într-o scurtă recitare a visului său, moment cu rafinată sensibilitate susținut de actor. Devine o creație acest rol cum este înfăptuit de George Mihăiță. Ilie Moromete este omul cu ambiții și un destin frânt, e personajul central pentru prezentarea unui caz specific vieții obișnuite și Marcel Iureș reușește o interpretare strălucită a partiturii sale. Moromete al său e înșelat în dorințe și credința în familie și devine cinic, uneori. De la zâmbetul ironic și amar, la lacrimă, Marcel Iureș parcurge cu măestrie stările prin care poate trece în viață un om. Prezintă un personaj ce nu se poate uita prin descifrarea rostului fiecărui cuvânt rostit și prin trăirile interioare exprimate. Este fascinant modul în care actorul dă forță dramatică amintirilor ce îl macină pe Moromete, cât și dorinței de a afla ce se întâmplă în lumea cea largă.

ALEXANDRU DABIJA

         Cei doi mari actori au un sprijin substanțial în regie. Alexandru Dabija își axează viziunea regizorală pe forța actorilor. Vizualizarea generală a reprezentației se bazează doar prin câteva, să le spunem obiecte, cu sens, inspirat alese de regizor. Obiectele devin decorul spectacolului. O fărâmă dintr-un gard desparte lumea vie a lui Moromete de viața de dincolo, de o ladă cu zestrea amintirilor acestuia, în care într-un sac se ascund portretele celor dispăruți ce de obicei sunt puse pe cruci, două scaune cu trei picioare completează “decorul”, ca și tigaia cu fasole, o ceapă, sticla de țuică și cănile cu batiste legate ca obiecte pentru o pomană … a vieții apuse. Obiectele joacă și impun situații. Debutul reprezentației se petrece în întuneric total prin precizarea unei comunicări la radio că ne aflăm pe timpul lui Carol al II-lea. Lumina ne va duce apoi în lumea lui Moromete, ca în roman în poiana lui Iocan, unde oamenii citeau și comentau ziarele. Regizorul Alexandru Dabija conduce cu un bogat bagaj de sensuri, trecerea de la "taclalele" lui Cocoșilă cu Moromete, la evocările dramatice ale lui Ilie. Apariția fumului din jurul gardului și mai ales ploaia de luminițe, marchează această trecere. Ambalajul imaginii regizorale este cu minuție desenat și prin jocul luminii, accentele sonore sau mișcare. Spectacolul captivează, are ritm și regreți că se termină după o oră și un sfert. Spectacolul “trăiește” însă, prin cei doi maeștri Marcel Iueș și George Mihăiță care au știința comunicării substratului fiecărui cuvânt, “vorbesc” și atunci când tac, provoacă râsul, dar și emoția constatării amărăciunii vieții.

         “Păi … despre ce vorbim aici, domnule?”, … despre viața noastră, cu ironie și tristețe. Este un spectacol eveniment construit din valori culturale.