”RINOCERII” - TEATRUL DE COMEDIE / Sala ”Radu Beligan”

 PROEMINENT MESAJ CU ADRESĂ ... PREZENTUL!

Spectacolul ne avertizează impresionant, cum piesa lui Eugene Ionesco din 1959 este foarte actuală tematic, de parcă ar fi scrisă astăzi. Regizorul Vlad Massaci demonstrează cât de vizionar a fost ”regele” teatrului absurd, Eugene Ionesco. Dramaturgul preciza în eseurile sale că absurdul surprins în societate, trebuie tratat realist. Regizorul îi va urma credința estetică. În spectacol nu vom întâlni ”rinoceri”, ci oameni prinși în plasa lor. Lipsiți fiind de responsabilitate locuitorii dintr-un oraș liniștit, intră în turma ciudatului animal considerând că la vârful ei sunt cei cu puterea care le pot satisface dorințe personale. 

Când piesa a văzut luminile rampei în Franța, unde se stabilise românul Eugen Ionescu, analiștii o considerau a fi o tragicomedie cu țintă tematică ideologia nazistă. În 1964 ”Rinocerii” se montează și la Tearul de Comedie, abia înființat, cu acordul cenzurii comuniste că are aceiași tematică și satirizează fascismul. Regizorul Vlad Massaci aduce acum strălucit în atenția publicului ”Rinocerii” drept ”oglindă” a zilelor noastre, fără să intervină în text.

 Adaptează doar expresia teatrală prin accente de imagine specifice prezentului. Societatea a evoluat cu tehnologie pe toate planurile; comunicarea se face pe rețele social media, telefoane mobile, multe promulgă intens interese, idei false referitoare la naționalism, religie, istorie, moralitate etc. Astfel de ”rinoceri” invadează lumea, atrag susținători și îi manevrează prin minciună. Acesta este prezentul!

Viziunea regizorală se dezvoltă în scenografia inspirat realizată de Andu Dumitrescu, autor și al efectelor de light – video. Publicul e primit de un decor alcătuit din bănci cenușii, în centru scenei fiind o groapă care emană permanent fum. În groapă vor cădea toate personajele dornice de a se alătura rinocerilor. Reașezarea băncilor completate cu un pat, punctează mai multe locuri ale acțiunii. În fundal se mai folosește simbolic bustul unei statui și un geam. Geamul mare din fundal, devine și un telefon mobil imens unde ca pe Tick-Tock se difuzează imaginea unui bărbat în costum ... cu chip de rinocer, lui se vor alătura alții deveniți rinoceri într-o turmă. Decorul servește perfect viziunea regizorală, sugerează atmosfera unei societăți bolnave, ușor de manipulat. Costumele sunt specifice tipologiei fiecărui personaj desprins parcă din realitatea stradală actuală.

În această scenografie, regizorul Vlad Massaci ”povestește” teatral excelent distrugerea unui segment social în care un singur om – Beranger va înțelege pericolul ”rinocerilor”. În termeni realiști se prezintă relațiile dintre localnici și ritmat de la o scenă la alta transformarea fiecăruia dictată de rinocerizare. Personajelor se induce acea credință de a se alătura unei turme. Regizorul lasă acțiunea, conflictele să se deruleze fără să intervină cu efecte teatrale grosier metaforice, libsite de motivare concretă. Replicile și substratul lor vorbesc de la sine de gravitatea fenomenului rinocerizării. Vlad Massaci veghează atenent ca actorii să descifreze subtilitatea replicii, să se transpună credibil în personajele atribuite. Distribuția îndeplinește admirabil cerințele regiei. Treaptă cu treaptă, regizorul construiește mesajul tematic al piesei și îl transmite fascinant către public. 

Într-o lume obișnuită cu tabieturi superficiale apare un rinocer; apariția regizorul o indică abil prin sonorizare. Tropăitul rinocerului înconjoară sonor sala, publicul e captiv acțiunii. Victimă a rinocerului va fi pisica unei localnice. De la această scenă pornește infiltrarea rinocerilor în viața comunității și ... rinocerizarea ei. Urmează scene memorabil concepute teatral pentru a servi emoțional tema acțiunii. Sporește ritmul reprezentației scena dintre Beranger (Tudor Chirilă) și transformarea prietenului Jean (Liviu Pintileasa) în rinocer, cea dintre Beranger și colega de birou pentru care nutrește sentimente de dragoste, Desy (Andreea Alexandrescu) care devine și ea rinocer. Finalul spectacolului lasă publicul cu respirația tăiată când ascultă monologul lui Beranger.

”Am să mă apăr împotriva tuturor. Sunt ultimul om, am să rămân om până la capăt. Nu capitulez!” - rostește Beranger la sfârșitul reprezentației.Tudor Chirilă, cu inteligență, intuiție, comunică impecabil consistența monologului final rostit de Beranger, tulburător pentru oricine. Actorul trăiește intens fiecare moment al caracterizării Omului – Beranger, dovedind din nou, că rămâne un actor în topul valorilor. Beranger este prezentat concludent ca funcționarul care întârzie la locul de muncă, sătul de birocrația de acolo, un om simplu, modest, preferă băutura, și rămâne șocat pe gânduri de apariția rinocerului. El caută răspuns la cazua apariției animalului, nu la originea și coarnele sale, aflate în dezbaterea concetățenilor săi și nu așteaptă motivare de la autorități. Beranger e singurul care sesizează pericolul rinocerului. Tudor Chirilă redă la nuanță expresivă stările, nedumeririle, provocarea personajului Beranger, un om simplu care va judeca însă, efectul distrugătora al prezenței rinocerului. 

În jurul lui Beranger se află identități diferite tipologic, la fel ca și în orice societate. Excelent este Liviu Pintileasa în caracterizarea lui Jean cel pedant, plin de ifose, care va aluneca inconștient pe calea rinocerizării. O altă tipologie a celui îngânfat, dominat de interese este Dudard interpretat lăudabil de Lucian Ionescu. Actorului îi mai revine și rolul Băcanului, o apariție desenată cu precizie de actor. Logicianul lui Dragoș Huluba degajă fină ironie, umor prin linia sublinierii iresponsabilității personajului. Desy cea naivă, o tânără cu suflet bun este interpretată convingător de Andreea Alexandrescu. Toate aceste personaje, precizate tipologic cu iscusință de interpreți, vor aluneca în groapa rinocerilor fiind ușor de manipulat. Același drum îl vor urma și Băcăneasa, Doamna Boef (Simona Stoicescu), Bodard , Patronul cafenelei (Sorin Miron), Domnul Bătrân, Domnul Papilon (Lucian Pavel), Gospodina (Mihaela Măcelaru) sau Chelnărița (Domnița Iscru). Ireproșabilă este caracterizarea tipologiei acestor personaje argumente din planul secund al acțiunii prin modul în care actorii o fac firesc, cu trimitere delicată spre cei din actualitatea zilelor noastre. 

”Rinocerii” este un spectacol de înaltă clasă creatoare de emoție culturală provocatoare, o lecție de viață strict necesară zilelor noastre tulburi. Marele Public are prilejul întâlnirii cu valori ale teatrului aflate în slujba adevărului existențial.

P.S. Am urmărit spectacolul în ianuarie, nu la premiera din decembrie și aplauzele entuziaste ale publicului din final, ilustrau înțelegerea deplină a mesajului transmis și dădeau speranța că ”nu capitulează” toți în fața ”rinocerilor” care activează în viața reală.

”DOCTORUL” - TEATRUL ”NOTTARA” / Sala ”Horia Lovinescu”

 PRIVEȘTE ÎN OGLINDA REALITĂȚII ȘI ... JUDECĂ!

Teatrul ”Nottara” își alege cu pricepere repertoriul în scopul de a prezenta spectacole cu teme foarte actuale care frământă realitatea, preocupă publicul. Un ultim exemplu este ”Doctorul”, în regia lui Andrei Șerban, personalitate consacrată pe plan internațional.

Piesa aparține lui Robert Icke, dramaturg și regizor englez și este o adaptare liberă după ”Profesorul Bernhardi” de Arthur Schnitzler. Regizorul Anfrei Șerban a făcut cunoscut și la noi numele dramaturgului englez preocupat de rescrierea unor piese clasice a căror tematică este actuală și astăzi - ”Oedip” după Sofocle la Teatrul ”Bulandra” și ”Mary Stuart” după Schiller la Teatrul Național ”I.L.Caragiale”.

În ”Doctorul”, Robert Icke atenționează cât de importante sunt numeroase teme din realitatea curentă, sistemul medical fiind doar un pretext de a arăta gravitatea lor. Sunt probleme majore de actualitate : relația socială putere – profesionalism, religie, rasism, identitate sexuală. Temele alese, poate prea multe sunt înghesuite în conflicte majore, dar prin spectacol, reușec să copleșeasc emoțional publicul.

În jurul doctorului Ruth se declanșează tematic conflictele. Ruth este un doctor evreu cu studii avansate în cercetarea fenomenului Alzheimer, apreciat și de o fostă colegă ajunsă ministru. În clinica sa moare o adolescentă care și-a provocat singură avortul de teamă ca părinții să nu afle că este gravidă. Un preot catolic ar vrea să o împărtășească, dar Ruth se opune. Moartea tinerei și intervenția preotului declanșează conflicte pe mai multe planuri, cu argumente false în motivare acuzelor adresate lui Ruth. Cazul amplifică și conflictele mocnite dintre colegii doctori, declanșează proteste, dezbateri pe social media , dar și la un post de televiziune. 

Un decor funcțional este ingenios construit de Irina Moscu pentru a marca două planuri de joc, în principal activitatea în clinică, apoi în spațiul etajat și viața particulară a doctorului Ruth. Scenografia servește remarcabil viziunea regizorală. Andrei Șerban, alături de Daniela Dima (regizor asociat și versiunea de spectacol) urmărește ca publicul să devină partener în judecarea conflictelor și îndrumă actorii de a relaționa cu acesta permanent. Ca un mare artist, Andrei Șerban cizelează în amănunte semnificative teatral derularea acțiunii. 

Aduce în reprezentație cu sens major și proiecția video în scena dezbaterii televizate a ”cazului” Ruth în emisiunea cu titlu ”Dă-ți cu părerea!”, argument major și al viziunii regizorale. Ruth în calitate de invitat la emisiune stă cu spatele la public, în centru scenei pe un scaun, iar pe fundal este proiectat chipul său cu efectele de expresie declanșate de dezbatere. 

În conceptul regizoral doctorul Ruth este o femeie; printre colegi un personaj e un negru contestat de colegii albi, dar acest aspect de imagine a chipului este sugerată doar de replică pentru a spori gravitatea falsului conflict rasial. Distribuția pentru o serie de roluri cuprinde dublă intepretare dictată de programarea spectacolului. Comentăm distribuția unei singure reprezentații având în rolul central pe Ada Navrot în Ruth. Rolul este foarte dificil și poartă bagheta declanșării conflictelor pe mai multe linii tematice. Actrița se achită ireproșabil de interpretarea personajului pentru a provoca publicul la judecarea lui Ruth, un profesionist excepțional și un Om cu percepte personale referitoare la realitatea din jur. Esențială este replica rostită de Ruth - ”Am fost mai mult doctor, decât om” prin care își definește caracterul. Relațiile lui Ruth sunt multiple și în domeniul profesional și în viața particulară. Acasă, Ruth are o femeie (Charlie) suferindă de Alzheimer și pe prietena Sami cu problema identității sexuale. În profesie Ruth se confruntă cu colegi dornici de parvenire, dar și cu ministrul sănătății, fostă colegă de profesie care își va schimba atitudinile ca să păstreze funcția. Cu preotul catolic intră în conflict argumentând atribuțiile profesionale, dar unii speculează și că Ruth este evreică. Toate aceste relații complexe, Ada Navrot încearcă să le evidențieze credibil în interpretarea personajului.

Lui Gabriel Răuță îi revin două personaje de interpretat – Preotul și Tatăl fetei. Actorul reușește să prezinte subtil tipologiile diferite – cea a unui slujitor al bisericii cu atitudini dictate de perceperea conflictului și cea a unui tată disperat de moartea fiicei. Remarcabilă este Cristina Juncu în adolescenta Sami care își caută identitatea sexuală. Cu finețe caracterizează Laura Vasiliu pe Charlie suferindă de Alzheimer; cântecul personajului este compus de Cristina Juncu. După rolul din ”De profundis” este greu de recunoscut Tudor Cucu – Dumitrescu în Rezidentul, un personaj cu un alt profil decât Lord Alfred. Tânărul doctor rezident e dornic de promovare și folosește perfid conflictul de la clinică, actorul fiind excelent în modul de definire amănunțită a personajului. O compoziție demnă de aprecieri oferă Isabela Neamțu în doctorul Hardiman cel viclean implicat în conflicul dintre doctorii clinicii. Fără reproșuri evoluează în expunerea personajelor atribuite Luminița Erga (Cyprian), Adrian Nicolae (Copley), Șerban Gomoi (Murphy), Andreea Măcelaru Șofron (Flint), Raluca Jugănaru (Roberts). Interpreții urmăresc să relaționeze permanent cu publicul conform viziunii regizorale și unii o fac cu mai multă atenție, alții mai superficial. 

Trebuie specificat că impune ritm admosferei conflictuale momentele de percuție executate de Lucian Șofron. 

”Doctorul” se încadreaz în rândul spectacolelor, puține la număr, de strictă actualitate, provocator pentru a judeca societatea actuală cu relele care o macină prin false conflicte de la cele religioase, la cele profesionale, la rasă , sexualitate, până la atitudinea politică. Regizorul cu mare har teatral, Andrei Șerban pune degetul pe rana sângertândă a realității zilelor noastre. 

P.S. În alte reprezentații publicul va întâlni și o altă distribuție – Andreea Grămoșteanu (Ruth), Ionuț Grama (Preotul și Tatăl), Ana Radu (Sami), Crenguța Hariton (Charlie), Sorina Ștefănescu (Flint), Ioana Calotă (Roberts) și la percuție pe Daniel Varga.

”METMOFOZA” - TEATRUL EXCELSIOR

 PERFECȚIUNE TEATRALĂ

Mulți regizori se tot zbat să impună formule teatrale noi. De pildă, ”adaptează” proză, apelează la efecte de tot felu – proiecții, etc, iar rezultatele se văd în audiența lor modestă. Regizorul de înaltă clasă internațională, Yuri Kordonsky propune publicului nuvela ”Metamorfoza” de Frantz Kafka și construiește însă, cu absolută perfecțiune teatrală, un spectacol tulburător DESPRE ... NOI. Perfecțiunea se întâlnește rar în cazul unui astfel de spectacol pornit și de la o proză; solicită alegerea textului pentru tematica sa actuală, o viziune regizorală atentă în îndrumarea actorilor și în imaginea ”ambalajului” scenografic, firește cu transmiterea emoției provocatoare către public.

Yuri Kordonsky alege nuvela lui Frantz Kafka (1883 – 1924), în primul rând, că rămâne și astăzi foarte actuală tematic. Posibila transformare a personajului Gregor într-o insectă, este de fapt, metamorfoza Omului provocată de sentimente interioare care îl macină și sunt dictate de relația cu familia și contextul social. Regizorul respectă la literă proza lui Kafka și nu aplică o dramatizare, făptuiește inteligent doar ”o adaptare teatrală” minuțiuasă și pune în față publicului oglinda chipului său. Amintim că în opera lui Frantz Kafka parabola domină cu sens cutremurător și prezintă tragicomic realitatea în stil expresionist și suprarealist. Cei care nu cunosc scrierile lui Kafka – romanele (”Procesul” sau ”Castelul”) și o serie de povestiri, au prilejul acum de ”a citi” ireproșabil nuvela. Scriitorul ceh de limbă germană, prin proza sa originală, este o valoare a patrimoniului cultural. Perfecțiunea acestui spectacol pornește de la alegerea nuvelei de către Yuri Kordonsky și se dezvoltă prin viziunea regizorală.

Kafka povestește întâmplările comis-voiajorului Gregor, cel copleșit de rutina zilnică a meseriei practicate pentru întreținerea familiei dependente de el. Întârzierea la muncă declanșează în interiorul său o sumedenie de stări, amplificate și în relația cu familia și cei din preajmă. Yuri Kordonsky respectă descrierea lui Kafka. Transformările interioare trăite de Gregor nu presupun simplist teatral imaginea unei gângăni. 

Scenografa Oana Micu realizează excelent vizualizarea cu tâlc a prozei și decorul devine un personaj. Compune un decor pe mai multe planuri de joc, central fiind camera lui Gregor și în avanscenă sufrageria familiei, cu lateralele funcțional marcate.

Cu pricepere Oana Micu apelează la rotativa scenei și posibilități tehnice de transformare a camerei în care obiecte și personaje se pot plasa pe pereți pe o linie suprarealistă perfectă. Decorul se mulează în funcție de relatarea stărilor lui Gregor, descrisă de Kafka. Costumele sunt la rândul lor, în amănunt create pentru profilul personajelor și dominate de jocul culorilor între alb și negru. Desenate în stilul epocii lui Kafka dețin însă, fiecare trimiteri simbolice la rostul tematic și caracterizare personajelor.

 De pildă, metaforic este costumul lui Gregor și al aparițiilor celor care devin alter ego al stărilor sale. Într-o pijama albă, Gregor va îmbrăca un palton negru când se trezește să plece la slujbă și încep frământările că a pierdut trenul și nu mai poate ajunge. Oana Micu se dovedește o scenografă de mare talent ”povestind” teatral în termenii expresionismului, suprarealismului, subtextul prozei, dar și prin colaborarea perfectă cu viziunea regizorului. Acțiunea nuvelei nu are suspans conflictual, tensiune și ritm, scenografia însă, le impune vizual senzațional.

Regizorul Yuri Kordonsky ”traduce” teatral cu rafinament scenic, descrierile stărilor și relațiilor dintre personaje prin interpretarea actorilor admirabilă. Gregor și toți din jurul său sunt Oameni cu probleme interioare diverse dictate de caracter. Întârzierea la locul de muncă îi declanșează posibile noi relații cu familia și cu cei din preajmă. 

Marius Turdeanu se transpune excelent în Gregor, trăiește intens dublarea cuvântului descriptiv din nuvelă prin expresie, privire, atitudine corporală, dar și prin exploatare a subtextului replicilor atribuite. Gregor prin Marius Turdeanu devine un Om care se confruntă cu relațiile curente din familie și cu cele dictate de scietate. În funcție de tensiunea acestor relații, imaginea lui Gregor se amplifică simbolic prin aparițiile unor alterego. În aceiași ținută ca Gregor, apar și punctează expresiv frământările sale – Matei Arvunescu, Alex Popa, Dan Pughineanu, Mircea Alexandru Băluță. 

Universul familiei este compus din părinți și sora lui Gregor.Tatăl se vrea atoritar și este marcat de obsesiile funcției avute cândva; Bogdan Nichifor dezvăluie cu fină ironie profilul tragicomic al personajului. Mihaela Trofimov realizează admirabil la nuanță portretul unei mame bolnăvicioasă care oscilează între iubirea față de fiu, dar și dorința de a îi stopa transformarea, fiind o femeie modestă și supusă tatălui. Greta, sora lui Gregor, dorește să devină violonistă și își adoră fratele, manifestă chiar înțelegere față de el; Oana Predescu realizează o interpretare remarcabilă, în profunzimea caracterizării personajului. Relațile din această familie sunt cu perfecțiune sugerate de cei trei interpreți. În universul familiei apare și Servitoarea, care privește cu dispreț pe membrii săi; Dana Marineci marchează credibil fiecare atitudine a Servitoarei. 

Contextul social în care trăiește Gregor este prezentat prin aparițiile Administratorului (Mihai Mitrea) și a Chiriașilor (Dan Clucinschi, Dragoș Spahiu, Ovidiu Ușvat). Fiecare personaj prin interpretarea iscusită a actorilor este tipologic reprezentativ pentru societate, par caricaturi ale unei realități amare.

Perfecțiunea interpretării personajelor sporește prin sprijinul din umbră oferit de Andrei Doboș (sound design); mereu sunt folosite sonorizări obesive și semnificative tematic – ploaia de afară care marchează geamul mare al camerei lui Gregor, bătăile ceasului sau interpretarea la vioară a Gretei. Efectele sonore sugerează metaforic minunat universul familiei și pe cel social. Manevrarea luminii de Cristian Simon completează metafora admosferei acestui univers chinuit de relații tragicomice.

Yuri Kordonski cu măestrie dezvoltă o viziune regizorală prin metafore delicat impuse în stil realist. Impresionează triada personajelor cu trimitere spre un singur ... corp – Omul, ca și finalul teatral al reprezentației. Gregor s-a confruntat cu frica, disperarea, dezamăgirea, deznădejdea, iubirea, revolta, epuizarea, neputința sau resemnarea, iar în finalul reprezentației este ”crucificarea” Omului, inspirată din celebrul desen al lui Leonardo da Vinci.

”Metamorfoza” transmite fără efecte video, emoție ca într-un film prin imaginile Omului aflat în diverse stări spirituale. Mesajul amintește că Omul trebuie să gîndească și să judece relația cu lumea – familie și societate. Publicul, indiferent de vârstă sau pregătire clturală, va fi captivat de acest spectacol perfect prezentat teatral și provocator de emoție.

”DE PROFUNDIS” - TEATRUL ”STELA POPESCU”

 UN SPECTACOL MARCAT DE ... SUPERLATIVE

Rar, foarte rar întâlnești astăzi un spectacol pentru care SUPERLATIVUL calității înalte se poate atribui fără rezerve compartimentelor sale – text, regie, scenografie, ilustrație muzicală și interpretarea actorilor. Curentul așa-zisului ”teatru modern” bântuie și afectează demersul principal al unui spectacol de a emoționa și a fi oglinda sufletului privitorului. ”De profundis” reușește performanța oglindirii destinului uman cu reușite și eșecuri, cu rele și bune. RĂZVAN MAZILU ne propune să îl privim și să ne recunoaștem în meandrele sale.

Spectacolul este dramatizarea lui Răzvan Mazilu după ”De profundis” de Oscar Wilde și ”Oscar Wilde și eu însumi” de Lord Alfred Douglas. Acest ”după” la modă acum, în sfârșit are un sens bine motivat pentru zilele noastre tulburi – să prețuim viața, să o iubim cu respect în comunicarea interumană și nu relațiile intereselor personale să o domine. Spectacolul acestui mare artist Răzvan Mazilu, dezvoltă percutant tema textului ”după” scrieri celebre din secolul al XIX-lea în formula ce poate fi definită fie de ”teatru – metaforă” sau ”teatru – dans” ori ”teatru – imagine”, dar în principală este TEATRU ADEVĂRAT.

”De profundis” sunt confesiunile lui Oscar Wilde din 1897 cu trei ani înainte de moartea scriitorului născut în Irlanda, rămas celebru ca valoare prin opera sa – piese de teatru, poezie, eseuri și mișcarea estetică ”Artă pentru Artă” inițiată în tinerețe. Confesiunile sunt mărturi din scrisorile adresale lui Lord Alfred Douglas pe care îl întâlnește în 1891 când Oscar Wilde era renumit prin scrierile sale, avea o familie și doi copii. Destinul său se schimbă însă, după această legătură cu Douglas, apar pregnant frivolitatea, egoismul în relația dintre cei doi, transformări de caracter și Oscar Wilde e condamnat la închisoare pentru ... homosexualitate, conform regulilor absurde ale epocii, eliberat apoi, sfârșește la Paris în singurătate. Regizorul Răzvan Mazilu alege acest subiect pentru a demonstra tulburător că în existența umană apar întotdeauna frământări dictate și de contextul social. Cu abilitate demonstrația e dezvoltată pe o linie generală specifică pentru condiția umană, în plan secund fiind cazul condamnării lui Oscar Wilde la închisoare. Tema indică impresionant necesitatea de a iubi Viața și prețui ofertele. Spectacolul arată confruntarea a două caractere ferme prin personajele Oscar Wilde și Lord Alfred Douglas.

Un decor excelent compus de Oana Micu, pune față în față cele două personaje la o masă lungă, încărcată de elemente cu trimiteri metaforice. Masa va deveni și spațiu de joc, iar spectatorii sunt plasați de o parte și alta a laturile ei. Personajele poartă costume negre create de Răzvan Mazilu, asemănătoare prin eleganța croiului, dar cu accente pentru definirea personalității. Coloana sonoră permanentă, este inspirat aleasă de Răzvan Mazilu din creații bine-cunoscute, subliniază stările prin care trec personajele aflate în confruntare. Imaginea generală a reprezentației creează la superlativ atmosfera și tensiunea mărturiilor unor multiple fețe ale caracterului uman.

Senzațională este interpretarea personajelor de către Răzvan Mazilu (Oscar Wilde) și Tudor Cucu – Dumitrescu (Lord Alfred Douglas). Cu un rafinament desăvârșit caracterizează Răzvan Mazilu pe Oscar, elementul principal fiind expresia corporală, nu replicile puține ce îi revin; corpul său ”vorbește”, comunică stări prin expresie, dans, mișcarea mâinilor și privire. O astfel de compunere a esenței și complexității unui personaj prin trăirile gestuale poate fi definită drept o creație artistică. Un actor de excepție se dovedește Tudor Cucu – Dumitrescu în Lord Alfred Douglas prin trăirea interioară iscată de subtextul parcurgerii scrisorilor cu mărturii primite de la Oscar; cizelează fiecare replică, dezvăluie ambiguitatea caracterului acestui personaj. Relațiile dintre personaje și ”dialogul” original dintre ele sunt baza ”oglindirii” unor caractere umane în care publicul se poate regăsi. 

Coregraful Răzvan Mazilu completează prezentarea celor două caractere printr-un senzațional moment de tango; în jurul mesei interpreții compun cu măestrie în ritm de tango, relațiile diverse și tensionate în comunicarea umană. Este o bijuterie această secvență ce nu o poți uita.

Trebuie subliniat că Teatrul ”Stela Popescu” are sediul într-o renovare care nu se finalizează și spectacolul a găsit găzduire la Muzeul Național de Artă în Sala Oglinzilor. Este inexplicabil de ce Teatrul Național ”I.L.Caragiale” nu îi poate oferi găzduire în una din sălile sale înzestrate tehnic pentru acest spectacol eveniment cultural; găzduiește însă, alte spectacole minore.

Se spune că ”speranța moare ultima”; sperăm mereu în atenția cuvenită unui act cultural din partea autorităților, dar ... ea nu prinde viață. Oscar Wilde în ”Artă pentru Artă” pleda pentru miezul estetic al Artei – frumosul, al teatrului de a captiva publicul emoțional. În zilele noastre pledoaria sa rămâne ... speranță.

Spectacolul propus de Răzvan Mazilu și echipa sa, salvează speranța de la uitare, are modernitate și rămâne printre puținele oaze în care te poți refugia să privești cu emoție ”oglinda” lumii actuale. ”De profundis” este spectacolul ... superlativelor, născut din spiritul creator care dă imagine novatoare credibilă teatrului astăzi. Este un spectacol de la care oricine va pleca mulțumit că a avut șansa de a dărui aplauze unor Artiști admirabili. 

FESTIVALUL NAȚIONAL de TEATRU (FNT) – Ediția 35 (16 - 26 Octombrie)

 PRETENȚII CULTURALE, PUȚINE REUȘITE

O criză generală macină în prezent întreaga lume, afectează evident și teatrul, element cultural important. Valoarea, în orice domeniu, e ignorată în contextul sociopolitic actual.

Proiectul FNT inițiat de UNITER în urmă cu peste 30 de ani, a început ca ”un barometru valoric” al stagiunii teatrale din anul precedent organizării acestui eveniment cultural. FNT avea un singur selecționer care viziona spectacole propuse și considerate drept reușite de teatrele din țară și alegea pe cele care serveau pe deplin rostului cultural educațional al mișcării teatrale. Ultimele ediții își schimbă schema organizării, cu trei selecționeri, fiecare cu subiectivismul personal în alegerea spectacole, efectuată pe mai multe paliere – tematice și în special cel al modenizării expresiei teatrale.

Afișul are un sens metaforic - INIMA TEATRULUI E ... BOLNAVĂ

Actuala ediție a optat pentru sloganul ”Te privește!” - ”un îndemn la solidaritate și responsabilizare civică, cât și confirmarea dialogului estetic dintre artist și spectator. Tema mizează pe coerență și consistență estetică și pe atitudini auto-reflexive care însoțesc procesul de creație. FNT aduce recunoaștere prezenței active și rolului pe care publicul îl joacă în ecosistemul teatral.” Sloganul are această motivare generală , dar ridică și întrebări, legate de substana estetică recunoscută de selecționeri în spectacolele alese, dar și de public. Ediția 35 a avut trei selecționeri, numiți acum ”curatori”: Ionuț Sociu – dramaturg și jurnalist, Alina Epîngeac – critic de teatru și Raluca Cîrciumaru – critic de teatru, plus nouatea prezenței unui artist asociat pe regizorul Radu Afrim. ”Curator” e definit ca o ”funcție flexibilă de administrare și supraveghere” și îi revine o mare responsabilitate, nu subiectivism în manifestare! Respectivii curatori au selectat 34 de producții teatrale din întreaga țară, alături de trei spectacole - ”Focus: Radu Afrim”, drept exemplu de valoare creativă. Oferta ”curatorilor” este însă, discutabilă în raport cu ecoul audienței la public.

Preșrdintele UNITER, Dragoș Buhagiar face o declarație substanțială cu referință la necesitatea motivării respectivei oferte, numai că multe spectacole au dovedit absența ei în conceptul dezvoltat. Iată ce declară acest creator al valorilor, Dragoș Buhagiar: ”Ediția din acest an a FNT-ului stă sub srmnul esteticii și eticii privirii. Cum privesc artișii și artistele de teatru crizele lumii din jur? Cum le explorează prin spectacolele timpului nostru? Cu câtă onestitate ne privim și ne aceptăm diferențele? (,,,)” Răspunsurile la aceste întrebări selecția le-a dat confuz în funcție de credințele estetice personale ale celor trei ”curatori”, în special privind dramaturgia și tematica sa.

Un răspuns îl dau mereu însă, regizorii, majoritatea având credința că sunt mai presus de dramaturgi, fie că ar fi Shakespeare, Cehov sau X dramaturg contemporan. Sunt regizori care propun un spectacol DUPĂ un dramaturg cu valoare clasică sau o ”adaptare”, unii nici măcar nu mai anunță metoda folosită; publicul merge să vadă o piesă celebră de Shakespeare și privește la o acțiune din care nu înțelege  mai nimic. Alții folosesc proza drept text teatral. Mai activează și cei care își scriu singuri un text pentru un spectacol. Un alt răspuns aparține regizoarelor, ”artistele” care se cred discriminate și cad pe calea feminismului, că nu există egalitate în drepturile femeii și bărbaului, nici măcar în acordarea unor premii.

”Responsabilizarea civică cât și confirmarea dialogului estetic dintre artist și spectator”, cum îșă dorea sloganul ediției, a fost greu de sesizat în spectacolele pezentate. Dezbaterile programate în FNT nu ofereau un răspuns ”consistent” curentului ”estetic” lansat de regizori.

 Tema ”crizele lumii din jur”, teatrul ca oglindă a realității, motive esențiale de milenii în menirea teatrului, erau atacate în puține spectacole. Ignorată a fost relația act artistic și public necesară să transmită spectatorilor o stare emoțională cu substanță cultural educativă și prvocatoare de a judeca realitatea în care trăiește.

Programul FNT a fost foarte bogat prin o sumedenie de manifestări în completarea prezentării celor 34 de spectacole – lansări de carte, expoziții, teatru radiofonic, dezbateri, spectacole lectură. Un modul demn de toată stima și necesar micării teatrale a fost ”FNT educațional” adresat adolescenților, curator Mihaela Michailov. Inițiativa ar merita un proiect separat de FNT.

Actuala ediție a FNT a fost ”oglinda” prezentului spartă de efectele haosului din contextul socal în care trăim – criza financiară și impostura celor care o dirijează cu rezonanță și în mișcarea teatrală.

P.S. Vom prezenta în postările următoare și motivarea comentariului prin câteva exemple de spectacole reprezentative pentru sloganul ”Te privește!”, dar și unele eșecuri alarmante pentru involuția teatrului în momentul actual.

”MACBETH” - TEATRUL ODEON

 UN EXPERIMENT IRAȚIONAL ... DE IMPORT

De la legume prăpădite, importurile apar acum și în teatru. Sunt importuri de concept regizoral, cu scenografie – decor, costume, etc, aplicate actorilor noștri. Un import a fost și anul trecut la Naționalul bucureștean, ”Hedda Gabler” de la Schaubuhne din Berlin, în regia lui Thomas Ostermeier și echipa sa. ( Experimentul este comentat pe acest blog.) Acum, că tot se poartă Shakespeare în repertorii, Teatrul Odeon importă de la Comedie-Francaise din Paris, conceptul regizoral pentru ”Macbeth”. Motivul acestor importuri nu figurează nicăieri cu argumente convingătoare. Oare chiar, nu mai avem regizori și scenografi? Managerii teatrelor vor să le dea o lecție acestora prin importuri?

Italianca Silvia Costa este regizoarea lui ”Macbeth dupăShakespeare” și declară următoarele asupra viziunii sale -”Am ales să pun în prim-plan partea iraționalului, ca poibilitate de a pune în comunicare două lumi: lumea realității și cealaltă lume. (...) Modul meu de a regiza este foarte precis, nu las mult loc pentru improvizație, iar cuvintele sunt adesea însoțite de gesturi. Totul este scris și construit în forme. M-am bucurat foarte mult să lucrez cu trupa Teatrului Odeon, iar fiecare dintre actori și-a asumat rolul cu multă grijă și precizie, gândindu-și propia interpretare, făcând personajele să vibreze în felul lor.”

 Rezultatul este un spectacol ”irațional” pe linia teatrului vizual. ”Adaptarea” în ”traducerea colectivă a distribuției” franceze, oferă un text ”după” Shakespeare. Rămășițe din piesa bătrânului William se rezumă la o acțiune cu multe crime. Uciderile sunt în prim-plan, fără logică în motivare, în decorul propus de Silvia Costa și Michele Taborelli, costumele Camille Assaf. Schenografia e dominată de culorile negru, roșu și alb. În light design – Marco Giusti chipurile actorilor abia se zăresc, expresiile gestuale devin punct forte în caracterizarea personajelor. Aspectul general al reprezentației se aseamănă cu cel dintr-o carte pentru copii, unde povestea. în cazul de față a unor crime, e redată prin desene. 

Reprezentația debutează cu prezența pe scenă a unei femei într-o rochie roșie, cu părul blond ce îi acoperă fața. Spectatorii își caută locurile și apoi urmează câteva minute de așteptare să înceapă spectacolul. Pauzele plictisitoare apar mereu în spectacol pentru a departaja secvențe, ”forme” din acțiune. Femeia începe să își smulgă șuvițe din podoaba capilară, ea este lady Macbeth. 

Scenografia dominată de culori sumbre, indică apoi printr-o imensă coroană coborâtă de sus și manevrată în scenă că ne aflăm în fața ambiției cuplului Macbeth de a ocupa un tron regal. 

Decorul propune apoi, fațada unui palat, după ce Macbeth l-a ucis pe Duncan și a devenit rege. Imaginile acestui teatru vizual doresc să dea atmosferă acțiunii, dar sunt pleonastic aplicate. Costumele majoritar sunt negre, dar au căptușeală roșie. După crimă, Macbeth va purta o bluză roșie. Mereu se plasează simplist, elemente cu intenții metaforice. Macbeth, unealtă a soției, ucide și vine în scenă să își pună capul într-o găleată, când îl ridică, chipul e vopsit, cu ketchup bănuim, în roșu. Cum cuvintele nu mai au importanță în acest spectacol după Shakespeare, în altă scenă se dorește ilustrarea stării cuplului Macbeth care nu are copii. Macbeth așezat în ghenunchi în fața soției, se miorlăie ca un copilaș și ”mama” lady Macbeth îi dă un biscuite să tacă. O metaforă de imagine penibilă este și apariția lui Macduff îmbrăcat în alb ca un Dumnezeu, care își răzbună uciderea familiei și îl omoară pe ucigașul Macbeth.

Acest concept regizoral are pretenții de inovație teatrală pentru a demonstra că Shaespeare rămâne contemporanul nostru. Tema, mesajul emoțional sunt absente. Construcția coerentă a personajelor nu mai funcționează, când ”cuvintele sunt adesea însoțite de gesturi”. Despre substratul ”cuvintelor” scrise de Shakespeare, evident nu poate fi vorba. Personajele par niște păpuși, stângaci manevrate.

Distribuția cuprinde actori de prim rang ai Teatrului Odeon, dar talentul lor e anulat de conceptul regizoral ”foarte precis”. Apar și unele scevențe desprinse parcă dintr-un spectacol de estradă, cu rezultat ... râsul multor spectatori.

 Relațiile dintre personaje numai funcționează. Macbeth în interpretarea lui Mihai Smarandache sub bagheta regizoarei, pare compus din mai multe tipologii umane. Actorul încearcă să improvizeze chipuri în secvențele de prim plan ”irațional” ale regiei; când e un timid, când devine un copil răzghiat , când un tiran zgomotos. Mihai Smarandache, actor cu reale creații în alte spectacole, nu reușește să compună profilul complex al lui Macbeth. Cu aceiași situație dictată de regie se confruntă și Adrian Titieni distribuit în Duncan și Ioana Mărcoiu , lady Macbeth care este când o ucigașă rațional ambițioasă, când o femeie în delir. Viziunea regizorală distruge și rostul vrăjitoarelor imaginat de Shakespeare, iar interpreților le revin absurd mai multe roluri : Sabrina Iașchevici – Sora fatală, Asasin, Portarul, Vlad Bîrzanu – Sora fatală 1, Asasin 2, Mesagerul, Meda Victor - Sora fatală Asasin, Căpitanul. Cu ipostaze ”iraționale” se confruntă și Ioan Batinaș în Macduff, și Eduard Trifa în Banquo. Toți actorii devin victime acestui experiment de import.

Când spectacolul ”Macbeth” a expirat la Paris, e importat la noi, să ne uimească cu ”iraționalul” ambalaj atribuit astăzi, piesei scrisă cu multe semnificații în 1606 de Shakespeare, dar mereu actuale. 

”COMEDIA ERORILOR” - TEATRUL ”NOTTARA” / Sala ”Horia Lovinescu”

  HAZ DE NECAZ...

... sau prezentarea de CARACTERE UMANE în care regăsim ”erori” - defecte, gafe, opinii greșite, intenții de amăgire, chiar minciuni și manipulări. 

În 1594 se presupune că William Shakespeare ar fi scris prima sa comedie, cu acțiunea inspirată din comedia latinului Plaut - „Gemenii”. Cu harul său, Shakespeare amplifică subiectul și caracterizarea personajelor care devin tipologii universal valabile. Manifestările lor afectează întodeauna mersul firesc și adevărul moral al vieții. Acțiunea complicată are drept pretext, întâlnirea a patru gemeni – stpânii și slugile lor, după ce frații au fost despărțiți când s-au născut în urma unui naufragiu. 

Vin din Siracuza în Efes, Antifolus cu sluga sa Dromio, unde ... întâlnesc pe frații lor gemeni, Antifolus, căsătorit cu Adriana și sluga Dromio. ”Întâlnirea”” gemenilor stârnește o avalanșă de încurcături și conflicte.

Tânăra regizoare Sânziana Stoica redă teatral excelent acțiunea, în termeni moderni și subliniază pregnant tema centrală – Omul și caracterul său, cu bune și relele sale care pot afecta traiul, liniștea comunității. Publicul se va amuza copios, va aplauda multe scene, și va regăsi în personaje tipologii din preajmă și chiar ... pe sine. Regizoarea dezvoltă acțiunea într-o societate atemporală și analizează rostul Omului în confruntarea cu frământările existențiale. Comicul se transmite din situațiile dramatice absurde ivite mereu între oameni.

Spectacolul este ”îmbrăcat” de Valentin Vârlan, într-o scenografie originală, bogată în sensuri ; culoarea decorului și a costumele dau atmosfera solicitată de text. Locurile acțiuni sunt multiple, dar bine sugerate doar printr-un zid pe laterală și câteva forme, diverse geometric, distribuite în scenă. Fundalul e dominat de un cerc, împrumuntat parcă din emojiurile active pe online. Costumele stabilesc identitatea personajelor. Gemenii poartă costume prin care doar câteva accesori indică proveniența lor din Siracuza sau Efes. Scenografia sporește atractivitatea reprezentației.

Este o demonstrație pe deplin reușită de a ne atenționa că Shakespeare rămâne contemporanul nostru prin tema unei piese scrisă în mileniul trecut. Regizoarea Sânziana Stoican și scenograful Valentin Vârlan realizează o performanță a expresiei teatrale moderne, fără abuz de tehnologi actuale – proiecții, telefoane mobile, etc. Proiecțiile se rezumă la discrete imagini cu coloane ce sugerează lumea antică și rezolvă în final punerea față în față a gemenilor; cei din Siracuza sunt prezenți prin proiecții în cercul din fundal, cei din Efes pe scenă.

Greul comunicării credibile a temei acestei comedii rămâne interpretarea personajelor. Se știe că este mult mai dificil pentru actori să prezinte ceredibil personajele dntr-o comedie, decât pe cele dintr-o dramă. Comicul se transmite din trăirea sincer dramtică a situațiilor conflictuale. Actorii din distribuție reușesc șă cizeleze profilul personajelpr, mai pregnant nuanțat sau mai linear. Dromio din Siracuza, dar și cel din Efes este Tudor Cucu Dumitrescu și realizează exemplar diferențele de caracter dintre gemeni. Savuros compune cele două tipologi prin transformarea când într-un Dromio șmecher, când doar o slugă terorizată de stăpânul din Efes. Transformările sunt la nuanță compuse, nu numai prin expresii corporale. Actorul trăiește interior situațiile, relațiile dintre personaje dictate de conflicte. Nu îți vine a crede că personajele sunt interpretate de același actor. Lui Adrian Nicolae îi revine același demers al transformărilor rapide, când în autoritarul, dictatorul bărbat Antifolus din Efes, când sensibilul , delicatul îndrăgostit venit din Siracuza. Desenul diferit al personajelor este marcat gestual, prin ținută, 

Ana Radu definește pe Adriana, soția temperamentală a lui Antifolus din Efes; îi scoate în evidență cu efect comic impulsivitatea, dar omite în unele momente substratul replicii, în special în cele de relaționare directă cu publicul. Sora Adrianei, o naivă desprinsă parcă dintr-o lume poetică, Luciana, este apreciabil caracterzată de Raluca Gheorghiu. 

CRENGUȚA HARITON (Luci) și TUDOR CUCU DUMITRESCU (Dromio)

Admirabil implică pe servitoarea Luci din Efes în cavalcada încurcăturilor acțiunii, Crenguța Hariton. 

O serie de personaje din planul secund al acțiunii, dar argumente esențiale pentru tema piesei, prind credibil viață scenică prin actorii – Laura Vasiliu (Stareța Emilia), Alexandru Mike Gheorghiu (al doilea negustor), Mircea Teodorescu (Egeon), Rareș Andrei (Angelo), Alexandra Aga (Curtezana). Lor li se alătură Ionuț Grama și Ion Grosu în apariții în două sau trei personaje argument.

”Comedia erorilor” este un spectacol reușit pentru intenția de revigorare a valorilor clasice. Publicul se va amuza copios de povestea personajelor, marcată de eroarea comunicării, temă la mare preț și în scietatea noastră.