TEATRUL NAŢIONAL “I.L.CARAGIALE”

NU RATAŢI PREMIERELE DE LA SFÂRŞITUL STAGIUNII TRECUTE

Prima scenă a ţării, cum mai este considerat Teatrul Naţional “I.L.Caragiale” se află în plină activitate cu repetiţiile pentru viitoarele premiere, ca şi celelalte teatre ce pregătesc deschiderea stagiunii 2009 – 2010. Suntem însă restanţieri cu recomandările celor trei premiere ce s-au petrecut în finalul stagiunii încheiate la începutul verii: ”Sinucigaşul”, “Lecţia” şi “Comedia norilor”.


“SINUCIGAŞUL” – UN SPECTACOL CE ENTUZIASMEAZĂ PUBLICUL

Am vizionat “Sinucigaşul” nu la premieră, ci o reprezentaţie obişnuită alături de publicul sătul de programele tv. şi atras în ultima vreme de ofertele teatrelor. A fost uimitor cum spectatorii aplaudau numeroase momente la scenă deschisă, ca şi cei de la operă care răsplătesc cu aplauze interpretarea ariilor celebre. Se regăseau în multe scene din această comedie tragică în care se satirizează o societate totalitară ce a marcat grav istoria omenirii.

Scrisă în 1928 pe timpul stalinismului de Nikolai Erdman, piesa a fost interzisă şi autorul a avut multe de pătimit din cauza ei, cu toate că stârnise aprecierile lui Mayerhold şi Stanislavski. Alegerea repertorială de către Naţionalul bucureştean a acestei piese este meritorie în intenţia de a sublinia universalitatea tematicii sale. Acţiunea se petrece în anii dictaturii staliniste, dar Nikolai Erdman expune atenţionări asupra pericolului oricărui timp istoric în care apar tendinţe de manipulare a conştiinţei individului, de ştergere a creierului său prin intoxicarea cu dogme şi prin ingrădirea libertăţii sale. Piesa este în mod surprinzător foarte actuală, nu atât prin situaţia de şomer a lui Podsekalnikov ,ci mai ales prin mentalităţile viciate ale celor din jurul său pentru care o sinucidere e doar un eveniment senzaţional, cauzele ei neinteresând pe nimeni. Actualitatea piesei a exploatat-o comic, cu multă fineţe, regizorul Felix Alexa, care a perceput în profunzime sensurile scrierii. Spectacolul său este o satiră cu subtile trimiteri dramatice de condamnare a acţiunilor de manipulare a individului, de supunerea sa în faţa perceptelor dogmatice. Publicul îi sesizează mesajul şi îl răsplăteşte cu aplauze entuziaste. Nu asistă la o tragedie cum i-ar fi sugerat greşit titlul capcană, ci la o comedie amară care îl provoacă să judece şi să condamne idiologia unei dictaturi periculoase.

Podsekalnikov cel aflat în şomaj este un revoltat, un nemulţumit de ce îi oferă societatea, şi înscenează farsa unei sinucideri, pretext de a dezvălui stadiul moral la care au ajuns vecinii săi de palier intoxicaţi idiologic. Regizorul Felix Alexa, vizualizează într-un ritm susţinut, teatral, piesa lui Nikolai Erdman creind tensiune comică momentelor, ca în final să lase spectatorii pe gânduri dacă râsul nu se poate transforma cumva în lacrimi amare. Cu precizie dezvăluie regizorul sensurilor subtextului scrierii chiar dacă unele interpretări actoriceşti nu îi susţin întodeauna intenţiile. Decorul modern conceput de Diana Ruxandra Ion se axează pe jocul dublu al unor uşi transparente ce indică domiciliile vecinilor lui Podsekalnikov, dar sugerează şi un posibil labirint în care aceştia se zbat să existe într-o lume opresivă. În contrapunct cu acest decor cu tentă expresionistă, regizorul Felix Alexa dezvoltă un spectacol dirijat spre nuanţe realiste, cu relaţii între personaje atent urmărite.

Evident sufletul spectacolului va fi DAN PURIC pentru că îl interpretează admirabil pe Podsekalnikov şi nu îi scapă în nici un moment susţinerea relaţiilor nuanţate cu fiecare personaj. Actorul, fireşte, apelează şi la limbajul teatrului nonverbal al cărui maestru este, dar cu măsură, nu abuzează de el. Constructul lui Dan Puric este un Podsekalnikov, om aflat la ananghie, inteligent şi trist că viaţa sa e frântă nu de şomaj, ci de neînţelegerea drepturilor minore pe care le revendică zadarnic. Sinuciderea l-ar putea scăpa de necazuri dar el o impune ca o farsă, ca o lecţie pentru cei din jurul său. Dan Puric înfăptuieşte în acest spectacol o creaţie pentru că scena este tărâmul manifestării harului său unic, şi nu diversele dezbateri cu pretenţii filosofice televizate în care se implică şi e folosit de alţi manipulatorii, numiţi şi “moderatori”.

Distribuţia este numeroasă şi prilejuieşte întâlniri apreciabile cu actori mai mult sau mai puţin cunoscuţi, care majoritatea susţin credibil relaţiile cu personajul central interpretat strălucit de Dan Puric. Atractiv o creionează, de pildă, Adela Mărculescu pe soacra lui Podsekalnikov, Serafima cea mereu nedumerită de situaţiile din jur. Un apreciabil portret desăvârşeşte Ileana Olteanu în Maria, soţia sinucigaşului. Tania Popa cu temperament şi umor o evidenţiează pe curioasa şi pragmatica Margarita. Explozivă şi precisă în expresie este Kleopatra în interpretarea Mariei Buză, o actriţă care ar putea să-şi folosească în roluri mai ample capacităţile multiple ce le deţine. Cu plăcere spectatorii aplaudă reîntâlnirea cu Costel Constantin devenit vecinul Kalabuşkin interesat de senzaţionalul ce îl poate provoca sinuciderea lui Podsekalnikov. Marius Manole atrage atenţia asupra lui Egoruşka cel cu sufletul frânt de efectele epocii pe care o trăieşte intens. Distribuţia se completează prin redarea nuanţată a tipologiilor ce le revin cu Lamia Beligan în Raisa căreia actriţa îi speculează inteligent pretenţiile de nobilă doamnă care negociază o sinucidere, Vitalie Bichir în două apariţii de plan secund (chelner şi cioclu) desenate cu precizie în esenţă şi Silviu Biriş (Viktor), Andrei Finţi (Pţrintele Elpidi). Un accent major în intenţiile satirice ale lui Nikolai Erdman este perfidul intelectual Aristarh pe care însă, Marius Bodochi îi tratează linear, nu reuşeşte, din păcate, să sublinieze gravitatea implicării sale în cultivarea senzaţionalului sinuciderii dorite de el.

“Sinucigaşul” este un spectacol reuşit în care publicul află cu plăcere emoţie autentică, cât şi provocarea de a gândi la pericolul ce poate deveni o societate viciată de o dictatură care îngrădeşte libertatea individului. Este un spectacol bogat în sensuri, propuse captivant de regizorul Felix Alexa în care Dan Puric prezintă un rol memorabil.


“LECŢIA” – UN SPECTACOL ATRACTIV …

În 2009 se împlinesc o sută de ani de la naşterea părintelui teatrului absurd, Eugene Ionesco, şi Naţionalul bucurştean îl omagiază prin spectacolul “Lecţia”, în regia lui Horaţiu Mălăele. Actorul şi regizorul, apreciat pentru meritele sale creatoare de evenimente culturale, şi-a mai exersat talentul pe această piesă în 1997 la Theatrum Mundi, devenit de doi ani preţuitul Teatru Metropolis.

Din nou, trebuie să amintim argumentarea dramaturgului referitoare la absurdul cultivat în piesele sale pentru că viaţa de zi cu zi e împănată cu situaţii absurde care pe scenă trebuiesc tratate realist cum se petrec şi în viaţă, preciza Ionesco. În “Lecţia”, cazul profesorului de matematică exasperat de eleva sa neştiutoare este unul din pretextele expunerii credinţei lui Eugene Ionesco” că nu există teatru fără o taină ce se dezvăluie”. Aici, taina ar putea fi pericolul indolenţei necunoaşterii lucrurilor elementare. Horaţiu Mălăele dezvoltă ritmat evoluţia disperării iscate de neştiinţă, atât în calitate de regizor, cât mai ales ca interpret de excepţie al profesorului exasperat. Spectacolul este cuceritor prin inventivitatea gagurilor şi sensurilor replicilor speculate abil regizoral. Dar … intervenţia unor accente regizorale absurde ca expresie îi scad din forţa dramatică a sensurilor. De exemplu, machiajul în alb al feţelor personajelor sau grotescul înfăţişării menajerei Marie (Natalia Călin – corectă în rol) trimit forţat în zona unui absurd de suprafaţă, a exagerărării fără un suport credibil.

Decorul ce sugerează o “pivniţă” a vieţii, realizat tot de Horaţiu Mălăele este inspirat conceput în ideea de a susţine o “lecţie” despre violenţa ce o poate provoca indolenţa necunoaşterii. În expunerea scenică a personajului profesorului, care mai e şi puţin ramolit, devenit un mic dictator prin imposibilitatea unei primare comunicări cu elevii săi, Horaţiu Mălăele investeşte debordanta şi cuceritoarea sa fantezie. Rolul este strălucit interpretat, chiar dacă,din păcate, pentru a spori atracţia publicului, actorul mai inventează unele replici. Un merit deosebit al regizorului este şi cooptarea în distribuţie a tinerilor. În “Lecţia” ne propune să le cunoaştem pe Aylin Cadâr, în rolul dificil al elevei şi pe Diana Stancu într-un rol secundar. Cu naturaleţe, cu umor spontan, cu farmec, construieşte profilul elevei încrezute că ştie totul, Aylin Cadâr, o actriţă ce promite o carieră deosebită având un har aparte al expresiei.Deasemenea, Diana Stancu este o apariţie ce se reţine prin naturaleţea jocului.

“Lecţia” va face cu siguranţă deliciul spectatorilor, atât pentru interpretarea actorilor, chiar dacă se apelează la unele exagerări, cât şi pentru evidenta ironie referitoare la adresa unor aspecte specifice învăţământului nostru aflat la ananghie. Horaţiu Mălăele propune la Naţionalul bucureştean un spectacol de succes, dar adevărata sa capacitate de creaţie se anunţă a fi remarcată, din nou, cu ocazia premierii din această toamnă de la Teatrul de Comedie, “Leonce şi Lena”.


“COMEDIA NORILOR” – UN DIVERTISMENT AMUZANT

Se continuă pe scena Naţionalului bucureştean punerea în practică a proiectului “Teatru nou cu piese vechi”. Până acum singurul regizor preocupat de acest proiect rămâne Dan Tudor. După “Sânziana şi Pepelea” de Vasile Alecsandri, după “Molto, gran’impressione” cu primele încercări de dramaturgie românească, regizorul Dan Tudor a optat acum pentru “părintele comediei” Aristofan şi piesa sa “Norii “ ca să îi dea o nouă formă teatrală. Și reuşeşte un amuzant spectacol de divertisment fără mari pretenţii de originalitate. Discutabilă satiră din urmă cu 2400 de ani la adresa lui Socrate e trecută în planul doi, iar celebrul filosof al antichităţii e tansformat doar într-un profesor trăznit şi îngâmfat cu un limbaj pretenţios. Regizorul persevereză mai mult pe relaţiile dintre părinţi şi copii, pe necazurile îmbogăţitului Strepsiade şi pe fiţele celor plini de pretenţii bizare pentru că sunt puncte nevralgice şi ale prezentului nostru nu numai ale timpului de mult apus al antichităţii. Despre parveniţii miliardari cunoscuţi prin bunăvoinţa “divertismentului” televiziunilor şi ale lor odrasle se vorbeşte de fapt şi în acest spectacol.

Regizorul Dan Tudor foloseşte abil “Norii” lui Aristofan pentru un divertisment teatral bogat în momente muzicale (muzica antrenantă aparţine lui Vlad Creţu) şi dansuri (în coregrafia inspirată a lui Răzvan Mazilu) într-o scenografie interesantă (decorul dar mai ales costumele create de Andu Dumitrescu susţin umorul situaţiilor), cu o distribuţie nelipsită de realizări. Mircea Albulescu, din nou, cucereşte prin construcţia cu mult haz a ciudatului personaj Socrate care se crede a şti totul despre lume dar e doar un claun încrezut. Corul specific teatrului antic e transformat într-o reuniune de dame de diverse vârste şi cu tot felul de pretenţii. Ileana Stana Ionescu şi Simona Bondoc sunt surprinzătoare cum se adaptează la noua convenţie teatrală cu plăcerea jocului şi cu expresii pline de haz. Lor li se alătură sugerând diverse tipologii Ioana Vânătoru, Afrodita Androne, Raluca Petra şi Victoria Dicu. Dişcipolii lui Socrate sunt nişte tineri cu pretenţii de mari filosofi a căror identitate e conturată cu umor de Mihai Calotă – un actor deosebit în orice partitură ca şi de Daniel Badale cărora li se alătură Axel Moustache, Eduard Adam. Pe “cetăţeanul din Atena Strepsiade” aflat în ananghie financiară îl interpretează Alexandru Bindea care uneori e prea încrâncenat în căutarea de efecte comice. Răzvan Oprea va fi fiul mofturos al “cetăţeanului atenian” şi actorul reuşeşte să-l coloreze cu un haz convingător. Distribuţia se complectează prin contribuţiile corecte ale actorilor Dragoş Ionescu (Pasias), Andrei Duban (Aminias) şi Silviu Oltean (sluga lui Strepsiade). Corifeul lui Ovidiu Cuncea rămâne o palidă apariţie deoarece actorul nu reuşeşte să se debaraseze de un manierism practicat în orice apariţie.

O scenă de excepţie, de înaltă clasă interpretativă este dialogul dintre Raţionamentul Drept (Monica Davidescu ) şi Raţionamentul Nedrept (Ilinca Goia ). Cu farmec actriţele cântă, dansează şi ştiu să speculeze încântător sensurile replicilor.

Divertismentul lui Dan Tudor este atractiv pentru marele public sătul de vulgaritatea celui cultivat de televiziuni, chiar dacă are un final confuz ca intenţii. Spectacolul “Norii” rămâne un bun prilej de bună dispoziţie pentru spectatori.