“PĂPUȘARUL” – TEATRUL EVREIESC DE STAT

UN EXPERIMENT CĂZNIT PE O TEMĂ GRAVĂ A ISTORIEI

O rană a istoriei rămâne Holocaustul care este și tema piesei lui Gilles Segal, dramaturg francez, regizor și actor de teatru și film. Scrierea urmărește impresionant un caz, în aparență particular. Samuel Finkelbaum este un evreu, actor păpușar din Lodz, trimis de naziști în timpul celui de al doilea război mondial în lăgărul de exterminare de la Birkenau, de unde evadează. Se ascunde într-o casă din Berlin și după cinci ani de la sfârșitul războiului trăiește autoclaustrat fantasmele trecutului. Teatral piesa este ofertantă și poate răscoli emoționant chiar și pe cei care au puține cunoștințe despre acel moment dramatic al istoriei. Alegerea repertorială a Teatrului Evreiesc de Stat rămâne demnă de stimă. Înfăptuirea spectacolului este însă, discutabilă.

Regizorul Alexander Hausvater optează pentru medoda la modă de plasare a spectatorilor pe scenă, cu intenția poate de a îi considera prizonieri ai unei situații dramatice. La acest spectacol nu pot participa mai mult de șaptezeci de spectatori. Unora le va fi greu să urmărească reprezentația dacă nu au șansa unor locuri convenabile, apropiate de spațiul de joc ingenios plasat, dar inconvenabil pentru unii privitori. Viorica Petrovici este autoarea scenografiei, a unui decor conceput pe scenă în două planuri : camera din Berlin închiriată de păpușarul traumatizat și culoarul casei respective ca o punte spre lume. Totul este construit realist, minuțios. O parte a cămăruței e dominată de patul păpușarului în care acesta își imaginează a fi soția sa ucisă în lagăr pe când era gravidă. Ea este la început o păpușă, ce va prinde viață prin mânuitoarea sa, care o va transforma într-un personaj, sensibil interpretat de Alexandra Fasolă. Exagerată sub aspect teatral este însă, manevrarea regizorală a mai multor personaje-păpuși care intervin în delirul lui Samuel, păpușarul evadat din lagăr. Alexander Hausvater exploatează ca într-un spectacol destinat copiilor pretexul scrierii că eroul, profesional era păpușar și amintirile trecutului în delirul său le imaginează a fi păpuși. Aparițiile cu intenții suprarealiste în scop metaforic a personajelor păpuși, creează confuzii pentru spectator prin abundența lor. Samuel devine doar un nebun și mai puțin o victimă a unei tragedii ce a marcat istoria secolului trecut. Accentele pe tratarea regizorală a lui Samuel ca un personaj special aflat în luptă cu credința în Dumnezeu, un caz particular, atenuează gravitatea temei. Puțini tineri știu astăzi ce a însemnat Holocaustul, iar delirul păpușarului tocmai acest cumplit fenomen îl are drept motivare. Spectacolul pare a fi un monolog susținut de Samuel și ilustrat prin intervențiile unor păpuși de dimensiuni umane, care diminuează conținutul emoțional al evocărilor trecutului. Demnă de apreciat este echipa păpușarilor – Marius Călugărița (Nebunul, Doctorul), Iolanda Covaci (Copilul, Clarinetista, Violonista), Darius Daradici (Tatăl), Anka Levana (Mama, Păpușa Blondă), Viorel Manole sau Marian Simion (Rabinul) -,care dansează cu vervă, se implică în sugerarea unor relații. Actorii găsesc sprijin și în muzica reușit compusă de Yves Chamberland, care însoțește tot timpul vizualizarea teatrală, devenind un personaj. Yves Chamberland este muzician canadian, ca și Alexander Hausvater, regizorul de origine română.

Paralel cu evocarea trecutului prin personajele-păpușă, Samuel trăiește relația cu prezentul, pe care nu îl acceptă, prin Propietăreasă (Natalie Ester), Popov, Spencer, Weissfeld, Doctorul (Nicolae Călugărița) și Schwartzkopf , prietenul din lagăr (Rudy Rosenfeld). Greul acestui spectacol sufocat de efecte regizorale cu intenții exagerat metaforice îl susține Constantin Florescu, distribuit în Samuel, dar și în ofițerul SS. La începutul reprezentației actorul se frământă în scenă într-un fel de dans bizar în vreme ce pe banda sonoră sunt înșiruite alfabetic numele celor care bănuim că ar fi pierit în Holocaust, dacă ne-am informat înainte de a viziona spectacolul. Momentul ar vrea să sugereze o rugăciune specifică cultului ebraic. În acest timp, spectatorii își caută locurile pe scenă. După ce trece peste acest moment, Constantin Florescu dezvoltă cu trăire interioară personajul, îi creionează credibil spaimele prezentului, ca și dramatismul amintirii trecutului. Relația cu Rachela, soția- păpușă, este admirabil stabilită de actor, trecând peste indicațiile regizorale forțate ca expresie a mișcării. O lecție de actorie prezintă Rudy Rosenfeld prin intervenția din final a colegului de lagăr. Acesta a reușit să își afle echilibrul după încercările tragice prin care a trecut. Cu forță dramatică își impune personajul chiar dacă regizorul, prin dezbrăcarea sa la bustul gol în ultimile minute ale reprezentației, anihilează din conținutul emoțional al scenei. În Propietăreasa cea autoritară, Natalie Ester se dovedește a fi, din nou, o actriță pe deplin stăpână pe mijloacele de expresie dublate de gândirea nuanțată a replicilor. Conștiincios se achită de cele patru personaje schematice pe care le interpretează, Nicolae Călugărița. Distribuția reușește să mai estompeze din schematismul conceptului regizoral încărcat de clișee. Și o ultimă încercare de răsturnare a convențiilor obișnuite o întreprinde regizorul prin neprezentarea actorilor la aplauze. Spectatorii îi vor întâlni … în foaier !

“Păpușarul” este un spectacol experimental pornit din ambiția regizorului de a fi original cu orice preț trecând peste intențiile piesei. Același regizor a mai realizat la Teatrul Evreiesc de Stat o dramatizare după celebrul “Jurnal al Annei Franck” care s-a bucurat doar de puține reprezentații, din aceleași motive ca și actualul spectacol. Holocaustul ca pată neagră a trecutului se transformă în “Păpușarul” prin viziunea regizorului într- o situație limită care are drept victimă un păpușar, un caz specios, spectaculos, dar nesemnificativ pentru importanța tragediei ce a marcat epoca istorică.