“OSCAR ȘI TANTI ROZ” – TEATRUL “BULANDRA” (SALA “TOMA CARAGIU”)

UN SPECTACOL DORNIC SĂ EMOȚIONEZE CU ORICE PREȚ

O descoperire a teatrelor noastre este Eric Emmanuel Schmitt, dramaturg și prozator francez care le poate oferi materiale comode pentru repertorii. Teatrul “Nottara” are succes de casă cu “Variațiuni enigmatice” și “Vizitatorul”. Exemplele pot continua. Regizoarea Chris Simion, cunoscută pentru activitatea în teatrul independent de la “Lăptăria lui Enache”, înscrie în repertoriul Teatrului “Bulandra” o dramatizare a unei proze de Eric Emmanuel Schmitt. Dramatizările au devenit o modă de parcă dramaturgia nu ar mai produce nimic. E drept, ele aduc și avantaje financiare celor care le fac. Pentru documentare asupra fenomenului alarmant ce marchează repertoriile teatrelor prin promovarea prozei dramatizate și mai nou a scenariilor de film adaptate, citesc și cărțile editate de la care pornesc diverse spectacole. Orice proză dramatizată pierde însă din valoarea inițială pentru că oricât de priceput ar fi scriitorul sau îndeobște regizorul care o realizează, replica și conflictul nu pot avea substanța unei piese construită pentru reprezentare scenică.

“Oscar și tanti Roz” este o proză impresionantă, originală ca stil, editată de Humanitas Fiction, dedicată de autor lui Danielle Darrieux, pe care unii o consideră nuvelă, alții roman. La o simplă lectură este “jurnalul” aparte al unui copil de zece ani, bolnav de cancer, aflat într-un spital. Oscar (Marius Manole) a fost un copil năbădăios care a dat foc casei, pisicii, câinelui, întâlnește în spital alți copii aflați la ananghie – Peggy Blue (Antoaneta Cojocaru) și Bacon (Cristina Casian) -, dar o descoperă și pe infirmiera Roz (Oana Pellea), un om cu un suflet generos. Prin mărturiile lui Oscar, Eric Emmanuel Schmitt dezvăluie universul naiv al unor copii aflați între viață îi moarte.Tanti Roz îl provoacă pe Oscar spre credința în Dumnezeu pentru a îi da viață celor 12 zile pe care le mai are de trăit. Povestea lui Oscar are, desigur, o tentă pregnant melodramatică, dar abil dublată de pledoaria necesității de a trăi fiecare clipă a vieții cu entuziasm și bucurie.

Decorul conceput de Adina Mastalier desenează inventiv salonul unui spital modern. Sunt compartimentate divers spațiile sale, un culoar cu uși înalte în raport cu pacienții copii se alătură rezervei lui Oscar. Decorul este ofertant pentru vizualizarea textului și pus în valoare prin iluminarea sa dirijată inspirat de Alexandru Darie, lighting design. Chris Simion, căreia îi aparține dramatizarea și regia, semnează și ilustrația muzicală prin care ar vrea să sublinieze tematica piesei. Accentul de punctare a unor scene prin sensul sonor al căderii unor picături de apă, rămâne singura ilustrare sonoră apreciabilă pentru contribuția la atmosfera reprezentației.Dramatizarea regizoarei Chris Simion se folosește pe deplin de replicile inserate de Oscar în “jurnalul” său. Prin ilustrări teatrale realiste încearcă să indice situațiile prin care trece personajul și sunt descrise de el în scrisorile către Dumnezeu, crizele bolii, chimioterapia cu consecințele de rigoare, căderea părului etc. De la momentele dramatice, se trece la o comedie spumoasă a năzbâtiilor lui Bacon, iar spectatorii, când își șterg o lacrimă, când aplaudă manifestările naivilor copii. Se uită rapid prin acest ritm confuz al vizualizării situațiilor de subtextul dramatic al scrierii. Autorul și-a exprimat intențiile de atenționare că viața trebuie intens trăită, impresionant într-o proză, fără conflict direct, iar “descrierea” regizorală a unei proze prin imagini teatrale vreme de două ceasuri și jumătate într-un spectacol cu o evoluție previzibilă a situației limită în care se găsește personajul central, este excesivă.

Datorită actorilor care transmit sensibil emoție, dar și amuzament, publicul poate fi însă, cucerit de acest spectacol. Asistă la o tragicomedie, cu un final metaforic concept regizoral forțat, când pereții spitalului cad și personajele rostesc scurte monologuri, și poate fi entuziasmat, ca Monica Columbeanu care i-a dedicat o ediție din reality-show-ul său de la B1 TV. Regizoarea Chris Simion a ales să dramatizeze o proză captivantă tematic, cu ambiția de a o ilustra atractiv, selectând inspirat o distribuție cu actori care pot suplini dificultățile textului și estompa exagerările regizorale. Fără MARIUS MANOLE în Oscar și Oana Pellea în tanti Roz, spectacolul ar fi fost strident și fals în dorința de a transmite emoție prin prezentarea situației dramatice prin care trece copilului de zece ani, ales cu tâlc de scriitor ca erou al scrierii sale. Chiar dacă regizoarea insistă pe scene lungi, ca să sublinieze atmosfera din spital, ca și tratamentul la care e supus Oscar, lipsit fiind de replică, Marius Manole lasă spectatorii cu respirația tăiată în aceste momente, interiorizat trăite. Actorul este fantastic într-o partitură dificilă și se ferește de orice posibilă compoziție banală de vârstă a personajului Oscar. Scoate rolul din zona copilăriei și îi dă valoare de simbol existențial. Oscar al său se va îndrăgosti, va fi gelos dar îi rămâne mereu aparent ascunsă suferința bolii care îi va curma viața. Candoarea, inconștiența, dorința de comunicare, regretele, revoltele sunt nuanțat relevate prin interpretarea de excepție a acestui actor, personalitate unicat a teatrului nostru. Spectacolul este de fapt, un recital special susținut de Marius Manole. I se alătură cu profesionalismul cunoscut, Oana Pellea. Cu dibăcie și măsură, actrița speculează oferta regizorală pentru ca Roz, infirmiera, să poată și amuza publicul într-o poveste dramatică, să fie comică în unele momente. Tanti Roz, care se laudă mințind cu victimile lăsate pe ringul de wrestling, este de fapt un suflet sensibil la suferință și încearcă ameliorarea ei printr-un joc în care implică cu un sens clar pe Dumnezeu. Remarcabilă este conceperea personajului Roz de către actriță, nu ca o bătrânică afectată de suferințele la care asistă, ci ca o femeie plină de viață, resemnată față de condiția ei de infirmieră, șireată în relațiile cu pacienții față de care manifestă înțelegere și dragostea părintească de care sunt lipsiți. O prezentare simplistă impune regia pentru personajele secundare, Bacon și Peggy Blue, copiii internați în spital. Fata suferindă de inimă, Peggy, de care se îndrăgostește Oscar, pare venită dintr-o lume fantastică. Antoaneta Cojocaru execută conștiincios îndrumarea regizorală ca Peggy să respire greu din cauza bolii, să se sărute cu foc cu Oscar, dar astfel conceput personajul pare artificial. Cristina Casian, tânăra actriță distinsă de Gala UNITER cu premiul pentru debut pentru personajul din “Amalia respiră adânc”, spectacol al Teatrului Act, cade în capcana încercării unei compoziții de vârstă în interpretarea copilului Becon, internat pentru arsuri grave. Bacon al său devine un golănaș a cărui obrăznicie e speculată insistent de viziunea regizorală pentru efecte comice. Interpretarea Cristinei Casian pare desprinsă dintr-un spectacol de la Teatrul pentru copii “Ion Creangă”, ce are însă alte mize în reprezentațiile sale.

“Oscar și tanti Roz” este un spectacol prin care un regizor vrea să atragă atenția, în primul rând, asupra sa. Teatrul “Bulandra” a acordat găzduire regizoarei Chris Simion care a folosit doi actori de marcă pentru rolurile centrale, pe Marius Manole de la Teatrul Național “I.L.Caragiale” și pe Oana Pellea, actriță independentă, care revine pe scena sa. Proiectul “Oscar și tanti Roz”, o dramatizare după o proză care merită citită, este un experiment reportorial al unui teatru stimat de la care așteptăm însă, în continuare, surpriza marilor spectacole ce i-au adus cândva consacrarea ca un teatru al valorilor.