“ ÎNGROPAȚI-MĂ PE DUPĂ PLINTĂ “ – TEATRUL “ BULANDRA “

BUCURIA ÎNTÂLNIRII CU … “ TEATRUL ADEVĂRAT “

“ Teatrul adevărat “ este considerat de-a lungul timpului de către mulți teoreticieni – filosofi, practicieni regizori, etc -, cel ce se adaptează adevărului unei realități în perpetuă mișcare pentru a i se adresa cu scop emoțional, provocator. Un exemplu oferă la început de an, Teatrul “Bulandra”, care revine în forță în peisajul nostru teatral, prin premiera “ Îngropați-mă pe după plintă “, și demonstrează că “teatrul adevărat“ presupune efect emoțional și nu artificii regizorale șocante.

“Îngropați-mă pe după plintă plintă“ nu este o piesă de teatru contemporan, ci un roman aparținând scenaristului și regizorului rus de film, Pavel Sanaev, scris în 2003. Considerând că subiectul și sensurile sale sunt apropiate de înțelegerea oricărei persoane din zilele noastre, regizorul Yuri Kordonski a optat pentru dramatizarea romanului. Simplu, dar nu simplist, romanul ca și dramatizarea propun provocarea comico-dramatică de a ne reaminti ce a însemnat copilăria și cum ne-a marcat pe fiecare. Sașa Saveliev (Marian Râlea) este cel care evocă momentele copilăriei, când la nouă ani era crescut de bunicii aflați în conflict cu mama care-l revendica după ce a încercat să-și croiască un drum în viață. Sunt dominante relațiile de iubire și comunicare dintr-o familie, dar au importanță și condițiile specifice anilor ‘70-’80 din URSS comune pentru toți cei din lagărul socialist. În povestea lui Sașa se regăsește însă oricine, chiar dacă nu a aparținut spațiului respectiv. Lăsând de o parte succesul înregistrat de acest roman în Rusia, dar și în plan internațional, un spectacol de teatru pe acest fir psihologic al evocării copilăriei, putea fi neatractiv, chiar un eșec. Yuri Kordonski a găsit inspirat cheia potrivită a TEATRALITĂȚII PERFECTE expusă scenic printr-o distribuție de excepție, susținută de scenografia captivantă a Ninei Brumușilă, de John Carr – lighting design și George Marcu - muzica originală și sound design. Spectacolul are un leit motiv muzical ce punctează sensibil esența secvențelor dramatizării. Chiar dacă balanța între epicul scrierii lui Pavel Sanaev și dramaticul scenariului teatral conceput de Yuri Kordonski, duce la redundanță în unele momente și la scăderi de ritm, având ca rezultat un spectacol mai lung, cu ample monologuri, “înfrățirea” regie-scenografie dă însă, imaginea generală a unui film fascinant, fără aparat de proiecție. Traducerea Mașei Dinescu are replică vie, cu pricepere realizată de autoare pentru cerințele scenei.

Prin simbioza regie-scenografie, aspect destul de rar întâlnit în teatru, decorul devine un personaj, din amănunte sugerează și construiește atmosfera emoționantă a spectacolului. Decorul joacă rolul celui care fără cuvinte poate atenționa asupra sensurilor esențiale ale situațiilor. Expunerea concomitentă a acțiunii trecut-prezent, fantastic-real ce amintește de “Un veac de singurătate“ a lui Marquez prinde viață prin personajul - decor , remarcabil manipulat regizoral. De la intrarea în sală privirea spectatorului este atrasă de imaginea de pe scenă. E dominată de câteva crengi uscate susținute de fire nevăzute, într-un spațu colorat în nuanțe de gri. E imaginea nostalgică a copilăriei omului simplu, care încet, încet prinde viață. Începe să pulseze realul, Sașa îi dă startul, cu firesc. Prin posibilitățile tehnice ale scenei, cât și participarea unei echipe de mașiniști implicați cu dăruire, ce merită felicitări, se mobilează concret diverse spații solicitate de acțiune. Scena devine … platoul unic al unui film teatral, construit sub ochii publicului din numeroase elemente de mobilier și obiecte, în stil realist, care apar și dispar ca o trecere a vieții. Ele marchează fie cele două camere ale bunicilor lui Sașa, precum și alte locuri ale acțiunii. Construcțiile diverselor spații de joc nu contenesc până în final, când spectatorii vor fi “marcați” prin ninsoarea de confetti albe din sală care să le amintească de “iarna” vieții celor cărora le-au urmărit povestea și în care s-au regăsit adeseori. În afara decorului de excepție, Ninei Brumușilă i se datorează și costumele care definesc personajele prin diverse accesorii. Scenografia sa trece peste “moda” experimentelor spectaculoase, ambițioase, dar găunoase ca sens, câștigă valoare prin colaborare la nuanță cu viziunea regizorală.

Yuri Kordonsky a urmărit stilul “ realismului magic “ în viziunea sa regizorală, a jocului imaginilor raportate nuanțat, cu respect pentru text l. La început, spectacolul pare o comedie prin disputele dintre Bunică și Sașa, ca să se transforme de la o scenă la alta, într-o dramă, încărcată de sensibilitate și flux poetic. Emoționante imagini teatrale susțin disputele dintre personaje. Yuri Kordonsky creează vizualizări ale situațiilor detașate de orice convenție obișnuită. Originalitatea este un cuvânt banal pentru regia sa. Memorabile sunt de pildă scenele în care Bunica (Mariana Mihuț - suportul de bază al mesajului spectacolului) îi citește o poveste lui Sașa sau cea a revenirii acasă cu bomboane a Bunicului (Claudiu Stănescu – care concepe remarcabil personajul), ori telefonul său către apriga femeie care i-a stat alături o viață. Regizorul nu apelează în nici o scenă la efecte stridente, tratarea teatrală are întodeauna motivare solidă prin cuvânt. De pildă, Sașa desenează discret cu cretă ca un copil, gândurile ce îl macină cu sens principal însă, pentru evoluția sa. Pe lângă harul, pregătirea culturală, “școala lui Dodin” își spun cuvântul în cazul lui Yuri Kordonski, regizorul rus care trăiește în America și ne aparține de la un timp prin spectacolele de neuitat de la Teatrul “Bulandra“ – “Unchiul Vanea“, “Căsătoria“, “Sorry“, “Crimă și pedeapsă“, iar la Naționalul bucureștean – “Inimă de câine“. A descoperit la noi mari actori prin care își poate exprima crezul artistic.

Actorii sunt pentru Yuri Kordonsky penelul principal al expunerii scenice a conceptului său regizoral. Motivul conflictual al scrierii este Sașa, dar coloana sa vertebrală rămâne Bunica in interpretarea de excepție a Marianei Mihuț. Actrița se contopește cu personajul, îi asimilează psihologia, trece de la stările sale aparent comice la cele profund dramatice, de la autoritatea tranșantă, la sensibilitatea tăinuită inerior. Cu o tehnică actoricească magistral stăpânită, dublată de o sinceră trăire, Bunica sa este și femeia dintr-o familie cu specific rusesc, care a trăit epoca KGB și realitățiile vremii de atunci, dar și cea pentru care nepotul înseamnă regăsirea fiului pierdut în tinerețe. În raporturile cu fiica sa , mama lui Sașa, se arată a fi marcată de un instinct matern rezumat în vorbirea populară de la noi prin … “Eu te-am făcut, eu te omor … dacă nu mă asculți “. Mariana Mihuț rezolvă admirabil oferta acestui rol complex în care se regăsesc bunicile lumii. Monologurile sale au un efect la sală rar întâlnit. La unison spectatorii își țin adeseori respirația vrăjiți de magia destăinuirilor Bunicii. Mariana Mihuț înfăptuiește o creație în aceast dificil personaj aflat la limita jocului dintre râs și lacrimă, dintre patologic și universala trăire a femeii pentru care maternitatea e scop principal.

După o absență mai lungă de pe scena Teatrului “Bulandra“ revin la rampă apreciații actori Marian Râlea (Sașa) și Claudiu Stănescu (Bunicul) cu interpretări tulburătoare ale personajelor. Este surprinzător cum Marian Râlea poate impune credibil evocarea copilăriei lui Sașa. Actorului îi revin două coordonate de interpretat ale personajului – copilăria ilustrată și povestită de maturul Sașa. Cu finețe în măsura expresiei, Marian Râlea devine copilul Sașa, prezentat însă, în evocări cu gândul maturului narator al unei copilări amare. Copilul Sașa își împarte mereu cu inconștiență iubirea între mamă și bunică, maturul caută lămurirea sentimentelor față de cele două personaje, Marian Râlea fiind extraordinar în interpretarea cu măsură, la nuanță semnificativă a expresiei treptelor existenței personajului. Cu minuție compune Claudiu Stănescu profilul Bunicului ce are o biografie specială. Personajul său este un actor de profesie, vedetă chiar, care își trăiește egoist viața alături de bunica autoritară pe care a iubit-o când a luat-o de soție în tinerețe, și îi este alături, sentimental totuși, și la bătrânețe, când atitudinea sa de stăpână a familiei dictată și de grija față de nepot, s-a amplificat. E revoltat de marginalizarea în familie de către bunică, dar sensibil legat de ea. Toate aceste complicate stări sufletești ale personajului, actorul le evidențiază cu multă credibilitate și le transmite celui din sală emoționant. Sunt momente în care doar prin mimică și gesturi, însoțite sporadic de replică, Claudiu Stănescu reușește să amuțească foșnetul respirației publicului. Unui rol mai restrâns ca posibilitate de argumentare prin replică a biografiei sale, reușește să-i dea complexitate, Andreea Bibiri. Actrița susține partitura mamei printr-o continuă tensiune interioară a acelei femei nefericite că nu i-a putut fi alături copilului. Regăsirea după un divorț al unui echilibru în viața intimă prin relația cu Tolea, determină ambiția mamei de a avea alături copilul încredințat la momente de restriște bunicii, pe Sașa, de a fi o familie, aspect relevat excelent de actriță. Andreea Bibiri trăiește și fără de cuvinte prin relație cu cei din jur nefericirile mamei. Tolea, un personaj sporadic prezent în scenă, dar evocat de bunică , Marius Florea Fizante îl desenează cu precizia unui actor atent la nuanță și relații și în cazul unui rol secund. Toți cei distribuiți în acest spectacol în partituri argument pentru susținerea personajelor centrale punctează verosimil aparițiile lor. Se rețin Valentin Popescu în Leoșa, prietenul Bunicului, Profira Serafim în Tonea, asistenta medicală sătulă de șpaga clienților cu conserve .

“ Îngropați-mă pe după plintă “ – este titlul cu sens metaforic al romanului și spectacolului, ce rezumă dorința de iubire a oricui se simte frustrat în copilărie, în viață, de afecțiunea unei familii. Spectacolul marchează un eveniment al stagiunii noastre amorțite în care spectatorii pot regăsii pe calea comico-tragică, stări trăite, frânte de tumultul vieții contemporane. Teatralizat fără efecte derizorii pe drumul practicat de marii regizori ai “ realismului magic “, spectacolul degajă emoție, provoacă la râs și lacrimă, dar și la gând interior. Este un spectacol de “ teatru adevărat “ apropiat de sufletul oricui, ce TREBUIE VIZIONAT stârnind forță pentru ziua de mâine, prin buna dispoziție , dar și lacrima emoției.

P.S. Deosebit, aparte pentru peisajul nostru teatral, este programul de sală conceput de Luminița Răuț și Ștefan Theodorescu în grafica și fotografiile lui Cosmin Ardeleanu, ce servește admirabil sensurile spectacolului, dar și menirea informativă.