“ EMIGRANȚII “ – TEATRUL ARCA ( LA SCENA )

ÎNTÂLNIRE CU TREI TINERI REMARCABILI

Teatrul independent, din nou atrage atenția printr-un spectacol reușit conceput de astă dată de de trei reprezentanți ai tinerei generații. Din anii ’70 , am urmărit mai multe viziuni regizorale ale piesei “Emigranții“ a polonezului Slawomir Mrozek, personalitate culturală cu o carieră internațională. Înainte de ’89 spectacolele purtau amprenta constrângerilor ideologiei timpului, apoi regizorii au avut libertatea de creație să îi descopere și alte valanțe mai profunde decât cele ale contextului politic. La Teatrul Arca (La Scena – club independent) , propunera a trei tineri – Lari Giorgescu, Silvian Vâlcu și Vladimir Turturică -, atacă impresionant esența piesei, dilemele existențiale a doi indivizi, năzuințele , alternativele lor. Spectacolul se dezvoltă cu minuție ca o comedie tragică.

Slawomir Mrozek este unul din importanții dramaturgi contemporani, apropiat ca scriitură de absurd, dar preocupat de consistența constructului psihologic al personajelor raportat prin tematică la condițiile realității. Trebuie amintit că în 1963, scriitorul polonez a emigrat în Franța și apoi a scris “Emigranții “. Realizatorii proiectului de la Teatrul Arca au comprimat piesa și s-au concentrat pe psihologia celor două personaje, un intelectual și un muncitor – AA și XX, denumite în piesă -, pe dezvoltarea lor pe două planuri, viața reală mizeră și frământările, idealurile fiecăruia ce provoacă aparent conflictul. Cei doi au de fapt, același scop, realizarea idealurilor personale, dar cu diferite motivații. Acțiunea se derulează la trecerea dintre ani, debutează comic prin ilustrarea vieții amare trăită de locatarii emigranți într-un subsol, ca apoi sărbătorind momentul în față cu o sticlă de băutură, să capete coordonate dramatice prin destăinuirile acestor suflete răvășite de contrastul dintre concretul realității , indiferent de contextul sistemului politic, și ambițiile personale. Pentru perceperea mediului social se folosește ca accent o ilustrație muzicală inspirat aleasă. În debutul reprezentației se apelează semnificativ la cântecul preferat al lui Stalin, “Suliko“, se tece apoi pe parcurs la “Stille Nacht“ sugerând emigrarea în Germania și la o melodie poloneză.

Excelent descifrează Lari Giorgescu și Silvian Vâlcu profilul psihologic al celor două personaje, în compania unui al treilea “personaj“ care devine … decorul lui Vladimir Turturică. Tânărul scenograf întrebuințează ingenios spațiul neconvențional al podului de la “La Scena“, grinzile, luminatorul sălii, sunt elemente importante ale decorului. Locuința de la subsol a celor doi, cu un “mobilier“ încropit din lăzi, un hamac, are și multe obiecte mărunte la care apelează cu semnificație personajele. De la becul amărât ce atârnă în centrul spațiului de joc, la cărțile și collie albe de scris ale intelectualului, de la cutia de chibrituri, la aragazul de voiaj pe care pregătesc ceaiul, de la robinetul prăpădit cu o găleată drept scurgere, la ziare și câinele de pluș în care muncitorul își ascunde banii câștigați, decorul “joacă“ un rol substanțial în spectacol și mereu surprinzător în curgerea reprezentației. Vladimir Turturică, prin decor dar și prin costume, dovedește personalitatea creatoare a unui scenograf participant activ la tratarea vizuală ca sprijin important pentru interpreți și intențiile de expunere scenică a piesei.

De la Leonce (“Leonce și Lena“, Teatrul de Comedie ), la cel care își povestește viața (“L-V; 8-16“, Teatrul Luni ), Lari Gieorgescu trece la un personaj tragi-comic, intelectualul emigrant politic în căutarea libertății de exprimare, având ca ideal scrierea unei cărți. Tânărul actor își prezintă personajul ca un om fragil, dar cu pretenții, înfrânt de vicisitudinile vieții, introvert, aparent egoist, un visător nefericit și incapabil de fructificarea învățămintelor câștigate din lecturiile sale. Cinismul personajului de la început se spulberă, ca în final, să susțină cu sensibilitate un monolog explicativ dramatic, excelent nuanțat, ca și întreaga sa interpretare. Lari Giorgescu își gândește interior sensul și subtextul replicii, ca și relațiile cu partenerul. Îi răspunde la relație Silvian Vâlcu prin configurarea admirabilă a muncitorului, naiv, aparent prostănac. Ambițiile ascunse ale muncitorului, care lucrează cu disperare, munca sa afectându-i sănătatea, actorul le dezvăluie gradat. Muncitorul său și prin interpretarea actorului, consideră normale sacrifiiciile de a câștiga bani ca să construiască la reîntoarcerea în țară o casă pentru familie, ce va stârni invidia consăteniilor. Silvian Vâlcu trăiește cu sinceritate dezvăluira frământărilor interioare, șiretenia celui care solicită o conservă sau o țigare de la partenerul său din subsol, dar și durerea, revolta, înfrântului de un context social pe care nu îl poate înțelege.

Trei tineri creatori demonstrează prin acest spectacol emoționant și provocator ca mesaj, că tânăra generație deține și valori în ciuda unui învâțământ artistic superficial, atunci când cei cu har au ambiția de a se “școlariza“ și de-a experimenta drumul afirmării în teatrul independent. Proiectul lor a fost susținut de Institutul Cultural Polonez și de alți sponsori. Acest comentariu iscă însă, o întrebare firească pentru conceperea unui spectacol: “Cine este regizorul?“. Regizori sunt Lari Giorgescu, Silvian Vâlcu și Vladimir Turturică. Pare surprinzătoare afirmația, dar mai bine că nu s-a implicat în acest proiect cu o piesă de referință un regizor, tânăr sau mai puțin tânăr, ambițios doar să întoarcă experimental pe dos textul prin artificii metaforice lipsite de argumentare în scriere care ar fi solicitat și fonduri mari pentru practicarea viziunii sale. Merită felicitări cei trei pentru pregătirea culturală și curajul abordării acestei piese. Nu au căzut în plasa politizării cauzelor emigrării și au rămas la analiza psihologiei personajelor oferite de Slawomir Mrozek, a situația lor lor de luptători cu realitatea și idealurile proprii.