CONFLICT …

… DRAMATURGIE – REPERTORIUL TEATRELOR

“Ce este o piesă de teatru? O serbare cetățenească? O lecție? O petrecere? S-ar părea, la prima vedere, că o piesă de teatru e o serbare cetățenească, fiind un spectacol oferit unor cetățeni adunați laolaltă. Dar observați că există mai multe categorii de public de teatru …” – întreba și comenta la începutul secolului XX, Alfred Jarry, dramaturgul care ni l-a lăsat moștenire pe Ubu. După trecerea unui secol, nedumeririle și considerațiile sale rămân actuale, chiar se amplifică pentru că dramaturgia și teatrul au de luptat cu filmul și televiziunea. Sunt puternicii săi concurenți care îi influențează evoluția.

La noi, relația dramaturgie-repertoriul teatrelor s-a șubrezit în ultimii ani. Mai întâi, oferta tematică a dramaturgiei noastre de astăzi, din diverse motive, nu atrage teatrele, iar cea universală le este străină multora. Teatrele instituționalizate, mai precis spus de stat, subvenționate de contribuabili, în majoritatea lor nu dispun de un secretariat literar după modelul “dramaturgilor lui Lessing”. Bătrânul neamț din secolul XVII era modern în concept și considera că secretarul literar nu trebuie confundat cu un dramaturg, fiind doar o personalitate culturală capabilă să contribuie la construirea unui repertoriu pentru un teatru. Prin repertoriu, teatrele își definesc și personalitatea. Teatrele instituționalizate de la noi, se pretind a fi de repertoriu, acesta fiind doar un pretext ce nu le consolidează o personalitate în peisajul teatral. Repertoriul lor e dictat de opțiunile regizorilor! Ei aleg piesa, ei propun distribuția fără a ține cont de capacitățile actorilor, angajații teatrului căruia îi dedică proiectul. Când regizorul este și o personalitate în “turneu” prin țară cu oferta a diverse proiecte, nonșalant împrumută pentru distribuție actori din diferite teatre. Regizorul e rege! Grav e că ne mai confruntăm și cu o criză a regiei, și “regii” adevărați sunt foarte puțini. Secretarii literari nu au autoritate în fața regizorilor pentru configurarea unui profil reportorial al teatrului în care lucrează, au devenit doar … producători de programe de sală modeste, organizatori ai “serbării” premierelor sau gazde pentru numeroasele “festivaluri”, majoritatea cu aceleași spectacole invitate.

Conflictul dramaturgie-repertoriu are la bază și aspectele enumerate mai sus, dar și lipsa … unor manageri, coordonatori de proiecte pentru definirea profilului teatrului pe care îl conduc. După douăzeci de ani de la dispariția cenzurii și trecerea într-un sistem liber ca opțiune, teatrele au o acută nevoie de manageri preocupați de personalitate instituției unde activează. Subiectivismul, interesele personale, nu au legătură cu “rolul” de manager. Sunt foarte puține persoanele afirmate în viața teatrală ca manageri. Lipsa lor poate afecta și dramaturgia noastră. Managerul unui colectiv trebuie să cunoască “trendul” fluxului teatral și preferințele induse publicului și de televiziuni, dar prin repertoriul și echipa pe care o are în subordonare este obligat să le scoată din zona … inculturii. Astăzi, trăim un “genocid cultural” prin acest “trend” manipulat și de mass media în care valorile își găsesc cu greu un loc. Marii artiști nu sunt în atenția popularizării pentru evenimente culturale – premiere din teatru, nu mai discutăm de apariții editoriale sau expoziții -, ci doar atunci când dispar din lumea noastră. Teatrul este un important compartiment al culturii. Constatarea lui Andrei Pleșu este amară : “Calmul interior și pacea exterioară pe care cultura le aduce, de regulă, cu sine sunt lăsate deoparte, pentru a face loc bestialității.” Managerii teatrului, taman de această “bestialitate”, agresivitate a vulgarului prin repertoriile propuse publicului, trebuie să se ferească.

Se scriu acum, multe piese de teatru, dar puține ajung la rampă. E drept, majoritatea sunt mediocre și chiar “bestiale”. Anual funcționează în sprijinul dramaturgiei noastre și mai multe concursuri cu promisiunea că piesa premiată va vedea și lumina scenei. UNITER are de două decenii concursul pentru “cea mai bună piesă românească a anului” sub egida Casei Regale a României, Teatrul de Comedie la Festivalul Comediei Românești desfășoară un alt concurs și premiază un text. Foarte puțini “premianți” au reușit însă, să convingă publicul cu piesele reprezentate pe scenă. Recolta de “premianți” e destul de bogată și prin alte concursuri, dar convinge greu teatrele să le integreze în repertoriu. Unele merită a fi popularizarea pe scenă, altele … nu!

“Forma dramatică” și “Forma epică” practicate stilistic pentru scrierea unei piese de teatru, sesizate și comentate în 1963 și de Bertolt Brecht, funcționează și astăzi. Multe din scrierile dramaturgiei noastre sunt povestiri cu expunere epică, inspirate simplist și de știrile din mass media. Problema se complică sub aspect tematic. Piesele devin ori o “serbare cetățenească” banală ori o “lecție” rigidă, plictisitoare, tematica fiind confuz exprimată prin stilul scrierii. Tematic și stilistic dramaturgia noastră manifestă superficialitate în surprinderea aspectelor fierbinți care frământă lumea contemporană și nu are o rădăcină în percepte universal valabile. Scriitorului care se apropie de dramaturgie i se solicită un talent special.

Istoria dramaturgiei noastre nu abundă în mari dramaturgi. Caragiale rămâne vârful său. I.L. Caragiale(1852-1912) este și astăzi “contemporanul nostru”. Sperăm că îl vom sărbători cum se cuvine anul viitor, când se împlinesc cifre rotunde pentru existența sa. Cu vremea i s-au alăturat și alți dramaturgi. În “epoca de aur” comunistă, dramaturgia a fost stimulată propagantistic. Au apărut la rampă numeroși meseriași, servili însă, excesiv sistemului politic. Puțini s-au ferit de “indicățiile” regimului, piesele unora fiind și astăzi de interes, dar nedrept trecute în uitare. Mai nimeni nu își amintește de Tudor Popescu, Dumitru Solomon, Iosif Naghiu sau Teodor Mazilu. În zilele noastre, când dramaturgia, teatrul sunt libere de orice dicteu ideologic, rezultatele sale sunt destul de fragile tematic și ca stil de abordare. Comedii cu vulgaritate sau drame, sunt piesele scrise astăzi, dar nu conving prin conflictul tematic ales pentru o reprezentare scenică de interes în fața marelui public. Indiferent de calea expresiei teatrale, mai mult sau mai puțin novatoare, textul trebuie să conțină substanță prin conflict și personajele implicate. Trebuie să comunice un mesaj emoțional credibil, provocator către orice segment al publicului căruia i se poate adresa, aspect sesizat chiar pe timpul lui Alfred Jarry, când nu funcționa televiziunea ca mijloc de manipulare, ca să nu spunem de îndobitocire a spectatorului.

Dramaturgia noastră nu își găsește un sprijin și în regizorii ahtiați după piese de succes pe … Brodway. Funcționează la noi o lipsă de colaborare între între regie-dramaturgie, elemente de bază pentru un proiect teatral. Unele piese pot fi promițătoare ca tematică și își pot spori valoarea scriiturii prin colaborarea cu practicienii scenei, cu regizorii, care le pot aduce corecturi convenabile pentru credibilitatea lor. Regizorii însă, nu le acordă atenție pentru că dânșii se consideră mai presus de dramaturgi. Când “adaptează” piese clasice de Shakespeare sau Cehov sau realizează spectacole “după” scrieri celebre, dramaturgul contemporan le este indiferent. Foarte puțini sunt acei regizori apropiați de intențiile dramaturgiei actuale, de tematica sa, indifrent de fragilitatea stilului scriiturii. Un exemplu ar fi regizorul Alexandru Tocilescu, realizator al memorabileler spectacole cu succes la public “O zi din viața lui Nicolae Ceaușescu” la Teatrul Mic , text de Denis Dinulescu sau “Comedie roșie” la Teatrul Național “i.L.Caragiale”, text de Constantin Turturică. În timp, acești dramaturgi au dispărut din peisajul teatral, ofertele lor fiind lipsite și de sprijinul regiei.

În numele unei așa zise “modernizări” a teatrului se practică intens ideea francezului Antoine Vitez, apropiat al timpului nostru : “Putem face teatru din orice!”. Dramaturgul e trecut în plan secund. Regizorul-dictator poate alege epopei, romane sau masacra pe Shakespeare în numele modernizării siliconate a teatrului contemporan, dar fără rezultatele culturale ale menirii sale. Se poate prezenta, firește, o piesă de Sofocle în blugi pentru că substanța sa tematică rămâne universal valabilă și teatrul trebuie să fie apropiat de contemporanii săi receptori. Dar nu poți schimba prin viziunea regizorală relațiile Antigonei cu Creon, ca aceasta să devină iubita lui! Prin astfel de “viziuni regizorale” repertoriile teatrelor sunt … “bestiale” și neculturale.

Peter Brook, regizor moderator al teatrului contemporan, crede că “Dramaturgia înseamnă dezvăluire, confruntare, contradicție și provoacă analiză, participare, identificare și, în cele din urmă, o stimulare a gândirii .” Prin acest crez atenționează asupra esenței, rostului dramaturgiei în arta spectacolului. Majoritatea dramaturgilor noștri sunt însă, străini de teatrul activ ca mesaj și nu cunosc relația firească spectator-public. Nu merg la teatru să constate “în direct” relația cu receptorii, spectatorii pentru care scriu. Ei pot fi viciați de “trendul” cultivat în special de mass media, dar pot fi și cizelați cultural, educativ chiar, prin cerințele spectatorilor. Publicul vine la teatru acum, sătul de ofertele micului ecran sau cele din alte medii ! Este un fenomen îmbucurător. Cel puțin teatrele din Capitală sunt invadate de spectatorii sătui de “cultura” tv, căutători să dobândească o viziune mai clară, emoțională despre ei însuși și lumea în care trăiesc.

Contextual, zilele noastre determină o altă cerință pentru perceperea actului teatral sub raportul text-spectacol, și dramaturgul trebuie să se adapteze … actualității. De când e lumea, teatrul solicită o comunicare cu publicul propusă de dramaturg și artiștii – regizor, actori, scenograf, creator de imagini video și efecte sonore - care îi “traduc” teatral piesa cu intenția transmiterii unor idei, unui mesaj emoțional provocator ce îl poate captiva pe cel din stal. Conflictul dramaturgie-repertoriu este astăzi la noi acut, stârnit pe de o parte și de fragilitatea propunerilor dramaturgiei “mioritice”, dar și de tendința multor regizori de a fi mai presus de dramaturg.

Ne învârtim într-un cerc vicios în relația dramaturgie-repertoriul teatrelor. A existat de-a lungul vremii mereu acest “cerc” și a fost rupt, fie prin dramaturgi de valoare, fie în epoca modernă, de regizori. Jocul dramaturgie-spectacol până la urmă, îl dictează … Marele Public căruia teatrul i se adresează, și sancționează nonvalorile sale!

P.S. Articol publicat în ultimul număr al revistei de literatură și artă/Sibiu – EUPHORION , fondată de Uniunea Scriitorilor din România în 1990, una din puținele publicații culturale care se mai editează la noi, și propune sumare informaționale și tematice de interes major.