“ FEMEIA CARE ȘI-A PIERDUT JARTIERELE “ – TEATRUL DE COMEDIE

COMEDIE SEDUCĂTOARE PENTRU TOATE GUSTURILE

Avem nevoie de bună dispoziție ca de aer, când totul în jur pare cenușiu și mass media ne bombardează isteric cu crimele la zi și tot felul de catastrofe. Respectându-și profilul, Teatrul de Comedie oferă un minunat prilej de a ne recupera buna dispoziție măcar pentru două ceasuri. “Femeia care și-a pierdut jartierele” este o comedie bulevardieră clasică aparținând maestrului acestui gen, faimosul Eugene Labiche. Nu este o piesă din topul scrierilor sale, dar propune partituri generoase prin cele trei personaje și dă satisfacție publicului care urmărește cu plăcere acțiunea, mai ales că spectacolul beneficiază de o interpretare scenică seducătoare.

Laverdure (George Mihăiță), un rentier parvenit se lasă cucerit de Fideline (Dorina Chiriac / Mihaela Teleoacă), o tânără lenjereasă dornică de plăceri, pe care și-a propus să o ia de nevastă. Dar … Gaspard, valetul său aparent prostovan, proaspăt angajat (Horațiu Mălăele) deține jartiera lui Fideline, și de aici începe un conflict comic savuros.

Spectacolul poate fi considerat un eveniment din mai multe puncte de vedere. Mai întâi inaugurează o nouă sală de teatru, la Romexpo, “Teatrul teatrelor”. George Mihăiță, directorul Teatrului de Comedie, unul din puținii manageri iscusiți pe care îi are teatrul nostru, după ce a ales în repertoriu spectacolul regizat de Silviu Purcărete, a constatat că totuși, viziunea regizorală solicită un spațiu de joc special ce include și prezența a mai mulți spectatori, pe care cele trei săli ale teatrului său (sala “Radu Beligan”, sala studio și sala nouă) nu îl oferea. S-a zbătut și a reușit să amenajeze la Romexpo, cu ajutorul gazdelor, o nouă sală de spectacol al cărui format aparte poate sta la dispoziție și pentru alte proiecte teatrale. “Femeia care și-a pierdut jartierele” se derulează pe o “punte”, cu spectatorii așezați de o parte și alta a sa, pe cele peste patru sute de scaune, unde au unghiuri lesnicioase pentru vizionare.

Un alt aspect important, ce dă spectacolului nota de eveniment, este reapariția pe afișul teatral al Capitalei a regizorului Silviu Purcărete, personalitate creatoare cu o vastă activitate practicată și peste hotare. În ultimele decenii colaborează în țară mai mult cu teatrele din Sibiu și Craiova, dar iată că și Teatrul de Comedie din București a reușit să îl coopteze. (S-a anunțat de curând, că în 2012, Silviu Purcărete va regiza pe scena Naționalului bucureștean, “Conul Leonida față cu reacțiunea”, având în distribuție pe Mariana Mihuț și Marin Moraru.) Amintim că în 1996, Silviu Purcărete era directorul Centrului Dramatic din Limoges (Franța). Tot la Limoges, a regizat și “Femeia care și-a pierdut jartierele” și a invitat în distribuție pentru rolul lui Gaspard, pe Horațiu Mălăele să interpreteze personajul în limba franceză. După mai mult de un deceniu, Teatrul de Comedie preia viziunea regizorală a spectacolului de la Limoges, regia și scenografia aparținând lui Silviu Purcărete, cu noi interpreți pentru Laverdure și Fideline. Aplicația spre comedie a regizorului celebrului “Faust” de la Sibiu, destul de rar manifestată în ultima perioadă, s-a afirmat 1981, în senzaționalul spectacol al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, “Piațeta” de Goldoni, ce reunea în distribuție marii actori de astăzi ai scenei noastre. În “Femeia care și-a pierdut jartierele”, regizorul aplică și în comedie stilul său novator de a ieși din tiparele clasice, vetuste, a specula cu fantezie propunerlle textului , respectând însă, substanța sa. Întâlnim în acest spectacol ilustrarea consistentă a quiproquo-urilor, bastonadelor și bătăilor cu frișcă, etc, ce amintesc de Stan și Bran, jocul cu numeroase obiecte, totul executat scenic cu rafinament. Conduce configurarea efectelor comice cu mare grijă pentru a le feri să nu cadă în vulgaritate. Decorul său este o noutate în tratarea unei astfel de comedii bulevardiere. Mai multe dulapuri mari cu oglinzi (cu pricepere manevrate de tineri tehnicieni) și unul micuț, sunt în continuă mișcare pe un parchet bine lustruit pe care alunecă și personajele. Totul devine o bază pentru configurarea a numeroase gaguri cu tâlc, unele chiar cu tentă absurdă. Reflectarea în oglinzile dulapurilor, implică discret și spectatorii, luați drept parteneri la acțiune, în rândul cărora se sugerează că se pot și astăzi afla personajele lui Labiche din secolul XIX. Deasemenea, regizorul Silviu Purcărete în acest spațiu de joc original, stabilește cu măsură o relație interactivă a actorilor cu spectatorii, luați drept parteneri complici la acțiune. Dacă decorul se dovedește o reușită certă, cu sens metaforic, un sprijin esențial pentru ilustrarea conceptului regizoral, costumele, în special cel al lui Fideline, ce este tern și nu ajută personajul pentru caracterizarea sa, sunt banale. Evident, că regizorul nu uită și de folosirea ilustrației muzicale, inspirat concepute de Vasile Șirli. Un prolog și un epilog muzical, cu Lucian Maxim, omul care cântă la fierăstrău, punctează convingător conceptul regizoral că în spatele comicului se ascunde întodeauna o tristețe dramatică. Nu lipsesc nici alte ilustrații muzicale, nici cânticelele personajelor care prin melodii naïve provoacă efecte comice. Măestria lui Silviu Purcărete se dovedește în explozia de secvențe comice inventiv construite, sugerând însă, că ele ascund și amărăciunea fiecărui personaj care își dorește altceva de la viață, să își înfrângă singurătatra. De pildă, spre final, Fideline în rochia de mireasă dorită, părăsește tristă pe Laverdure cărând obiectele sale de lucru ca lenjereasă, fiind înfrântă în ambiția de a se mărita cu rentierul bogat. Această scenă este un moment deosebit din spectacol, interpretat cu sensibilitae și de Dorina Chiriac, și de Mihaela Teleoacă.

Silviu Purcărete și prin această comedie bulevardieră demonstrează din nou că este o personalitate de valoare a teatrului, un regizor cu viziuni coerente și originale, novatoare ca tratare a scrierilor clasice care nu ignoră conlucrarea cu actorii, folosirea lor ca mijloc important pentru “traducere” scenică a unei piese. A beneficiat pentru translarea conceptului său de la Limoges la Teatrul de Comedie, de adevărați ași ai comediei noastre.

În Laverdure, George Mihăiță este de nerecunoscut prin jocul comic delicat, practicat la nuanță pentru fiecare cuvânt rostit și expresie aleasă. Personajul său este un bătrânel simpatic, dar și un rentier șmecher, un parvenit mândru de averea obținută, cât și un om trist că nu are alături o parteneră de viață. De excepție este realizarea de către George Mihăiță a acestui rol într-o comedie prin descifrarea în amănunt a profilului personajului, fără exagerări inutile pentru obținerea aplauzelor publicului. Le cucerește prin sinceritatea trăirii fiecărui moment. Susține o colaborare relațională perfectă cu Horațiu Mălăele care este excelent în valetul Gaspard.

Cu vitalitatea sa comică bine cunoscută actorul jonglează în îmbinarea celor două caracteristici ale personajului. Gaspard al său este , când o licheluță sărmană, când un naiv, când un om cu bun simț, cinstit care se opune căsătoriei stăpânului său cu o femeie ce a avut cândva o aventură cu el. Descifrează cu seriozitate în expresie tipologia specială a tristului Gaspard, și are drept rezultat un comic exploziv. Cei doi maeștrii ai comediei sunt remarcabili și prin modul în care ocolesc inteligent orice accent de vulgaritate posibil prin sugestia obscenă a unor replici. Abil au știu să întrețină și relațiile speciale impuse între Laverdure și Gaspard de text, dar și cu Fideline care beneficiază într-o seară de interpretarea Dorinei Chiriac și în alta de cea a Mihaelei Teleoacă, două actrițe cu personalități diferite, care oferă tratări variate personajului.

O muerușcă șireată, provocatoare devine Fideline în interpretarea Mihaelei Teleoacă. Actrița susține cu temperament și umor relațiile cu cei doi bărbați, chiar și pe aceea cu nevăzutul logodnic care îi face “serenade” la tobă de afară. Se dovedește și o pricepută lenjereasă când ia măsurile pentru cămăși lui Laverdure, ce devine o senă de irezistibil comic a reprezentației. Mihaela Teleoacă completează profilul lui Fideline și prin numeroasele aparteuri cu umor plasate spre public. Interpretarea sa admirabilă, servește linia conflictuală propusă de Labiche și regizor.

Dorina Chiriac este remarcabilă prin naivitatea copilărească acordată cu mult umor lui Fideline, când e fascinată de un posibil mariaj cu un bărbat cu o situație financiară tentantă, dar și prin mâhnirea când demersul său eșuează, când e descoperită de Gaspard ca femeia din trăsura răsturnată ce și-a pierdut jartiera. Fideline a sa are un farmec special prin ținută și gesturi, fiind o femeiușcă isteață, profitoare de situație, aparent naivă.

Recomandăm acest spectacol de comedie spumos și de bun gust artistic ca o noutate în peisajul genului respectiv, reprezentat pe diverse scene ale Capitalei. Viziunea regizorală inedită asupre unei comedii bulevardiere modeste și jocul savuros al celor din distribuție, îi dau o particularitate aparte. Nu este un mare spectacol, dar își spun cuvântul artiști de valoare în această farsă pe care publicul o răsplătește cu meritate aplauze entuziaste, mulțumind pentru buna dispoziție dăruită de interpretarea celor de pe scenă și a regizorului din spatele reflectoarelor.