“ ÎNGERI ÎN AMERICA “ – TEATRUL METROPOLIS

AVEM TINERI ACTORI DE EXCEPȚIE!

Spectacolul poate fi șocant pentru publicul nostru prin temele abordate de Tony Kushner în cele două piese – “Sfârșitul lumii e aproape” și “Perestrioka”-, și prin realizarea scenică postmodernistă datorată lui Victor Ioan Frunză (regie), Adraiana Grand (scenografie) și o echipă excepțională de actori.

Americanul Tony Kushner, dramaturg contemporan consacrat, dar și controversat, cu importante distincții precum Premiul Pulitzer, a scris acest diptic teatral inspirat de biografia sa, cu referință directă la perioada 1985 – 1986. Baza tematicii este discriminarea activă în multiple zone ale lumii. În acea perioadă, de pildă, se acuza că homosexualitatea ar fi cauza îmbolnăvirii de SIDA. Astăzi, nu. Încep să apună la început de mileniu trei și discriminarea rasială, cât și cea etnică, abordate de scriitor. Discriminarea în America, precum și în alte țări democrate, se află acum, în regres. Nu mai este un fenomen absurd, excesiv și violent. Au apărut alte teme majore care frământă lume contemporană. Rămâne actual însă, un alt aspect al pieselor lui Tony Kushner, credința, religia, speculat de dramaturg. Dar și acest aspect este dependent în prezent de starea societății și cultura, educația, indivizilor din diverse comunități. Tony Kushner inserează în piesele sale adevărate eseuri despre credință, ce în special în “Perestroika” au o notă tezistă, didactică. Devin comentarii în sine, lipsite de argumentul dramatic convingător prin evoluția conflictelor și personajelor implicate. Și titlul general al dipticului - “Îngeri în America” -, poate fi ciudat pentru spectatorul european. Trimite spre tărâmul religiei, dar și spre “țara visată a tuturor posibilităților"; scrierea ca și regia, arată, prin personajul “îngerului” (Nicoleta Hâncu) – rol metaforic -, că acesta ca ideal se poate degrada, poate simboliza moartea, înfrângerea, în funcție de sistemul social unde pătrunde, dar și de personalitatea celor care îl percep poate halucinant ca soluție existențială. Jocul credință - religie versus realitate este susținut și prin titlul dipticului, firește și prin conceptul regizoral.

Dacă scrierea inspirată de conflictele din perioada anilor 80, a înregistrat succes, a ajuns în topul celor mai apreciate piese în America, reușită sporită și prin miniserialul din 2003 produs de HBO, cu actori de renume în distribuție, asta nu înseamnă că trecerea anilor, puțini e drept, nu îi afectează astăzi, interesul pentru sensurilor tematice. Realitatea se confruntă în prezent cu alte probleme majore pentru evoluția societății și scrierea pare depășită de timp, chiar și pentru spectatorul mioritic.

Pot emoționa dramele unor oameni speciali, homosexuali sau bisexuali, prin suferințele firești iscate în relațiile lor de cuplu – pasiune, trădare, superficialitate. Personajele masculine ale scrierii au toate o altă orientare sexuală decât cea heterosexuală, și sunt dirijate dibaci de autor în conflictele dramatice ale vieții de cuplu. Unele sunt afectate de SIDA considerat cancerul acelei epoci. Singurul personaj feminin, Harper Pitt (Cristina Răduță Bobic), e suferind psihic, ca în final, în “Perestroika”, să se lecuiască, aparent, și să devină o divă pragmatică, amintind ca înfățișare de Marilyn Monroe. Personajele beneficiază, unele de un construct dramaturgic solid, altele fiind doar argument simplist al dezbaterilor. Dacă SIDA are drept cauză homosexualitatea, de ce un personaj precum Louis (Adrian Nicolae) nu este afectat în piesă de această maladie care îl distruge pe partenerul său, Prior Walter (George Costin) ?! Majoritatea personajelor aparțin etniei evreilor, religiei lor, dar unele precum avocatul, Joe Pitt (Alexandru Ion) este mormon, o altă temă atacată de scriitor. In “Perestroika” Tony Kushner, alătură evreiilor cu scopul de a evidenția tragedia ce macină de secole această etnie rătăcitoare, mormonii, o sectă. Soluție fragilă ca argument pentru conflict. Prin avocatul de marcă, Roy Cohn (George Ivașcu), un individ odios, homosexual ajuns bolnav în pragul morții, autorul acuză și fenomenul corupției din justiție. Lui i se datorează condamnarea lui Ethel Rosenberg (Virginia Mirea) la moarte cu acuza de spionaj pentru Uniunea Sovietică, O altă temă integrată dipticului. Nu lipsesc nici trimiterile spre zona politicului; un homosexual republican și altul democrat intră în conflict.

Dezvoltarea tematicii pe mult prea multe planuri, în special în “Perestroika” și mai ales prin numeroase eseuri - monolog, poetice, frumoase ca replică, dar teziste, didactice, propune un nou stil de dramaturgie. Spectatorul nostru, îl poate accepta sau nu. Spectacolul devine o provocare sub aspectul unui diptic, obligatorie devenind vizionarea în două seri a celor două reprezentații, “Sfârșitul lumii e aproape” și “Perestroika”, ultimul fiind dificil de înțeles dacă nu ai fost prezent la primul. Un astfel de experiment original, pe texte însă, de autori diferiți, Bulgakov – “Cabala bigoților” și Moliere – “Tartuffe” - a înfăptuit spectacole memorabile în anii 1982, regretatul regizor Alexandru Tocilescu, la Teatrul “Bulandra”. Alt timp, lipsit de oferta receptării unor alte propuneri, cum este realitatea actuală.

“Îngeri din America” se prezintă cu o imagine teatrală de senzație, interpretarea actorilor este remarcabilă, dar prin cerințele dramaturgiei sunt însă, diferite cele două spectacole. “Sfârșitul lumii e aproape” captivează emoțional prin conflicte originale solid configurate, “Perestroika” având aceleași personaje în conflict, alunecă însă, pe panta insistenței filosofării asupra temelor abordate, iar spectacolul își schimbă înfățișarea.

Actorilor li se datorează în principal reușita acestui spectacol prin modul în care regizorul Victor Ioan Frunză, ca un pedagog de înaltă clasă, a reușit să îi îndrume pentru a realiza ireproșabil interpretarea unor dificile personaje, speciale tipologic. Regizorul demonstrează astfel, a fi un adevărat mentor al unei școli de actorie, cât și credința că viziunea regizorală nu poate avea rezultat atractiv decât prin pârghia principală, ACTORII. Fără acești actori din distribuție, spectacolul nu reușea să transmită convingător mesajul general de condamnarea segregației, propus de autor.

“ SFÂRȘITUL LUMII E APROAPE “

Ca întodeauna, regizorul Victor Ioan Frunză are drept partener pentru vizualizarea intențiilor sale pe scenografa de valoare, Adriana Grand. De la o piesă la alta, scenografia sa se amplifică în funcție de apelurile scrierii. În debutul reprezentației, decorul pare simplu, adaptat scenei mici a Teatrului Metropolis. Un spațiu aparent gol, cu panouri albe alăturate pereților, și redus ca mobilier, la un sicriu în centru, un pat, în fundal. Sicriul va reveni în finalul din “Perestroika”, fiind un fel de argument al acțiunii prin prologul și epilogul dipticului. Înmormântarea lui Sarah, bunica lui Louis la care acesta participă alături de iubitul său Prior și de un rabin (Virginia Mirea), este scena – prolog cu scopul sugerării tematicii acțiunii, ingenios susținută scenografic. Pe parcurs, decorul va fi “colorat” de desenele și inscripțiile lui Harper și chiar ale soțului, exprimate în funcție de starea intimă a personajelor. “Minciună” rămâne cuvântul cheie scris ostentativ pe un perete. Costumele completează prin amănunte drumul stării evolutive a personajelor. Scenografic și regizoral, finalul este spectaculos prin intervenția “îngerului” dublată de un lung monolog susținut de Prior, eroul principal. Dar… este artificial ca imagine, exagerat. Rămâne ca o predică lipsită de emoție. Finalul primei părți sugerează și posibilitatea trecerii în neființă a celor bolnavi de SIDA, Prior și Roy Cohn, dar în “Perestroika” suferința lor va continua. Scenografia Adrianei Grand susține în amănunt imaginea teatrală, atât prin decor și costume, cu măsură plasând accente metaforice.Regizorul Victor Ioan Frunză dezvoltă teatral subiectul, apelând la montajul filmic, la scene derulate paralel, concomitent pe scenă și dirijate fără cusur. Prin actori subliniază consecvent replica și subtextul ei. Apelează și la efecte de lumină și mișcare atent motivate de situații. Folosește actorii admirabil.

Eroul scrierii este Prior, un homosexual care de ani de zile trăiește viața de cuplu alături de Louis (Adrian Nicolae) și este anunțat a fi bolnav de SIDA. Ocupația sa de stylist, autorul nu o exploatează. GEORGE COSTIN izbândește o creație în acest personaj, foarte dificil ca tipologie, cât și ca importanță pentru susținerea monologurilor majore plasate în acțiune ca adevărate eseuri de dramaturg. Actorul dovedește gând interior în descifrarea fiecărei replicii raportată la situații extreme, la relații sau la comentarii eseistice cu rost major pentru tematica scrierii. Transmite cuvântul dublat de expresii semnificative pentru importanța sa. Prior se va despărți de partenerul său, Louis, dar iubirea cuplului rămâne și funcționează în ambele piese.

ADRIAN NICOLAE este excepțional în prezentarea lui Louis, ca un tânăr activ, sincer în sentimente. Găsește nuanțe de expresie pentru fiecare relație de dialog, trăiește surprinzător fiecare moment. Obsesia dragostei lui Louis pentru Prior chiar dacă își înșeală iubitul este rafinat sugerată prin jocul actorului. Mai multe apariții în diverse personaje prilejuiesc lui SORIN MIRON afirmarea ca un actor de elită. Un rol ar fi cel din delirul lui Harper, dar cel de bază rămâne Belize, homosexualul cu intenții de a se manifesta public ca femeie, comentator al vieții și relațiilor apropiaților săi, cu ocupație de infirmieră a lui Roy în “Perestroika”. Cuvintele sunt puține pentru a atenționa asupra acestei interpretări. Măsura caracterizării în amănunt a lui Belize în diverse situații, definește talentul său exemplar. Avocatul Joe Pitt, căsătorit cu Harper se dovedește a fi bisexual. ALEXANDRU ION fructifică atent profilul complex al personajului, situația relațiilor sale diferite, degrigolanda personală dictată de sexualitate. Oferă o interpretare marcantă rolului. Un alt personaj dificil în acțiune apare prin Harper, soția lui Joe, bolnavă psihic, mereu condusă de dramaturg pe drumul halucinațiilor. CRISTINA RĂDUȚĂ BOBIC este o mare surpriză a distribuției, fiind cunoscută mai de mult pentru activitatea sa în schowbiz, dovedind acum, că este o actriță cu har pentru teatru. Harper e mereu prezentă în scenă, de la bun început, ca o persoană stranie. Actrița atenționează asupra stranietății personajului tot timpul, sugerând tristețea celui neadaptabil celor din preajmă. Își conduce personajul coerent ca participare în acțiune și când e lipsit de replică. Îi dublează caracterizarea prin desenele de pe pereți prin care dă sens nefericirii personale. Când intră în relație cu soțul sau delirează, Harper, prin interpretarea deosebită a actriței, sugerează la nuanță, descifrarea universului complex al unui om grav afectat de conjunctura vieții. Remarcabil comunică sensurile rolurilor ce îi revin NICOLETA HÂNCU, cu deosebire în cel al “îngerului”. Deține știința sensului replicii. Aprecierile pentru interpretarea acestor tineri actori, pot surprindre prin numeroasele superlative, dar actorii le merită pe deplin și vă puteți convinge, vizionând spectacolul.

Echipei tinere i se alătură, VIRGINIA MIREA și GEORGE IVAȘCU, actori cu un bogat CV artistic, ce îi plasează în fruntea ierarhiei valorilor. Singurul rol negativ al scrierii, rămâne avocatul Roy Cohn, ajuns pe culmi de succes, cu mare influență în justiție, un individ pragmatic și vulgar în limbaj. George Ivașcu reușește să compună minuțios portretul lui Roy cel bogat, măcinat de interese, dar și de boală apoi, un individ emblemă pentru răul social. Forța autorității excesive și banului, definesc prin interpretarea actorului o zonă de pericol pentru societate. Și Roy este gay, aspect abil sugerat de interpret prin ținuta sprijinită de eleganța costumelor. George Ivașcu părea un actor mai mult apropiat de comedie, decât de un rol dramatic. Prin partitura dramatică a lui Roy, actorul înregistrează o adevărată performanță a capacităților sale artistice. Virginia Mirea se adaptează creionării din puține situații, a trei personaje - argument, de plan secund. Rabinul de la un cămin evreiesc de bătrâni din Bronx, doctoral Henry și Ethel Rosenberg, sunt personaje cu tipologii total diferite, pe care actrița le definește cu măestrie în esența lor semnificativă pentru acțiune și tematica piesei.

Viziunea regizorală atenționează de la bun început asupra demersului acțiunii prin constante proiecții pe un afiș electronic plasat ostentativ în fundalul scenei. Prin transmiterea a numeroase știri se indică timpul, locul acțiunii, apoi de la o scenă la alta se precizează personajele care sunt implicate în diverse situații. Spectatorul este astfel, pus în temă și îi rămâne doar să judece tot ce se întâmplă. Victor Ioan Frunză conduce cu mână forte ritmul reprezentației, inventiv dirijând teatral fiecare scenă. Finalul se vrea a fi însă, apoteotic și forțează nota sa metaforică. “Sfârșitul lumii e aproape” rămâne un spectacol original, captivant prin ineditul tematic și realizarea sa coerentă în sublinierea mesajului.

“ PERESTROIKA “

În cea de a doua scriere, dramaturgul Tony Kushner încearcă să amplifice drama cuplului, Prior și Louis, ca și suferința lui Roy ajuns pe patul de moarte într-un spital special. Gelozia, trădarea în dragoste, dar și amintirile ce îl macină pe Roy, domină derularea acțiunii, amplificate fiind și de monologurile – eseu, tezist explicative. Se mai amplifică și rolul “îngerului”, remarcabil interpretat de Nicoleta Hâncu. Va muri Roy, falsul “justițiar” reprezentant al răului, Prior dă semen de însănătoșire, și va susține în final, un emoționant monolg prin care își definește relația cu divinitatea. Finalul, ca și evoluția anterioară, definesc calitățile de excepție deținute de George Costin care interpretează perfect complicata partitură a lui Prior. Dramaturgul mai aduce în acțiune și prezența mormonilor, sectă din care face parte Joe Pitt. Scena cu diorama centrului mormon din spectacol, poate fi considerată un accent teatral neconvingător, exagerat. Regizoral, cea de a doua parte a “Îngerilor din America”, merge pe o altă cale a teatralității, și datorită piesei. Victor Ioan Frunză, cu efort de imaginație , fantezie, insistă pe sugestii metaforice. Vizualizarea, prin scenografia Adrianei Grand, abundă în intenții cu rost simbolic în scopul de a relaționa particularul existenței personajelor cu aspirația către credință și divinitate. Coerența reprezentației se frânge. Sunt scene memorabile, ce provoacă emoție – între Roy și Belize, infirmiera sa, între Roy și “fantoma” lui Ethel, între Prior și partenerii săi, între Louis și Joe -, dar și scene încărcate de efecte, precum cea a mormonilor ori invocări ale “îngerului”. Mai mult, regia încearcă timid și implicarea publicului în multe momente, prin intrarea actorilor printre spectatori ori scene la fața cortinei.

Aceiași distribuție dezvoltă ireproșabil propunerile dramaturgului și regiei. George Costin nuanțat susține frământările lui Prior și dialogul său cu “îngerul” vieții și al morții. Partitura lui Belize sporește în consistență prin poziția sa de infirmieră pentru Roy, iar Sorin Miron îi relevă cu atenție sensurile. Lui Louis, Adrian Nicolae îi acordă trăire interioară nemulțumirilor personale. Amuzant schițează și apariția în bunica Sarah. Zbuciumul lui Joe, surprinderile prin comportamentul partenerilor – soția sau Louis -, Alexandru Ion le prezintă cu fină aplicare a expresiei și cu sinceritate. Cristiana Răduță Bobic înfăptuiește transformarea nevroticei Harper într-o divă, sigură pe sine, pragmatic revendicativă.

În cea de a doua parte, Virginiei Mirea îi revin mai multe apariții, substanțiale adeseori pentru conflict. Debutul reprezentației se face printr-un mult prea lung monolog al unui bătrân bolșevic, rol cu rost moralizator și simbolic, “copertă” uitată apoi a acțiunii, rostit însă, strălucit de actriță. Virginia Mirea continuă și apariția în rolul rabinului înțelept într-o scenă aparte, ca și pe cea a lui Ethel, femeia a cărei imagine îl obsedează pe patul de moarte pe Roy. Un personaj nou pentru actriță este mama nefericitului mormon Joe. Își schimbă expresia, ținuta mereu și dă fiecărui personaj o linie aparte în consens cu rostul său. Este o performanță, demonstrația de interpretare înfăptuită de această mare actriță. Lui George Ivașcu îi revine acum, să redea suferințele unui om bolnav, căruia nici poziția socială și avutul nu îi pot aduce salvarea de la moarte. Cu forță dramatică prezintă situația extremă a personajului și sugereză subtextul ei, prin trimiteri spre evocări ce i-au marcat existența și pe care le regretă.

“Perestroika”, prin conceperea scrierii de către dramaturg, nu mai atrage insistent prin realul personajelor și conflictelor, și alunecă spre o demonstrație didactică a speranței în religie, a credinței în forța divină ce ar putea interveni în schimbarea sensurilor majore ale vieții.

Poate fi considerat un eveniment spectacolul “ÎNGERI ÎN AMERICA” prin complexitatea tematicii, tratarea regizorală cu totul desebită apropiată de tehnica filmului și interpretarea de senzație a actorilor. Dar … cu greu este aproape de sufletul spectatorului mileniului trei tematica pieselor, fiind prea lungă fiecare reprezentație și solicitându-i două seri pentru vizionarea lor. Nota didactică a expunerii tematicii prin numeroase eseuri – monolog, este astăzi, depășită ca stil, de realitatea curentă.