“ INTEGRALA DE COMEDIE CARAGIALE “ – TEATRUL MUNICIPAL “ ARIEL “ din RÂMNICU VÂLCEA ( ministagiune la Teatrul de Comedie, Sala Studio )

În ianuarie 2012 , Teatrul de Comedie a lansat un proiect dedicat “Anului Caragiale” cu prilejul a o sută de ani de la dispariția sa și o sută șaizeci de la naștere, cu scopul de a invita în Capitală teatrele din țară cu spectacole deosebite dedicate operei marelui scriitor. Lansarea s-a înfăptuit cu o ministagiune a Teatrului Municipal “Ariel” din Râmnicu Vâlcea - “Integrala de Comedie Caragiale”- care a reunit și revitalizat spectacole realizate de-a lungul a numeroase stagiuni, cu piesele lui Caragiale : “O noapte furtunoasă” (premiera în 2002), “O scrisoare pierdută” (premiera în 2003),“D’ale carnavalului” și “Conu’ Leonida față cu reacțiunea” (premiera în 2007 ) . Prezentăm comentarii referitoare la fiecare spectacol în ordinea programării și vizionării lor în Sala Studio a Teatrului de Comedie.

“D’ALE CARNAVALULUI” – O SURPRIZĂ PLĂCUTĂ

Cel care vine să urmărească acest spectacol poate fi nedumerit când află că este programat “un carnaval” într-o sală studio dotată cu o scenă mică. Se poate întreba firește, unde și cum se va desfășura carnavalul celebru ?! Mai toți regizorii, în ultimul timp, apelează la spații vaste pentru montarea piesei, la scene specifice Operei. Regizorul Aurel Palade și scenografa Elena Cazlovschi va răspunde întrebării sale arătându-i că … “lumea este un continuu carnaval” chiar și în intimitatea personajelor care o populează. Constructul spectacolului îl va surprindre și fascina. Va descoperi zbuciumul unei lumi contemporane de la periferia societății, lumea de astăzi din apusa mahala vizată de Caragiale. Regizorul Aurel Palade respectă și nu “adaptează” piesa “D’ale carnavalului”, dă doar, un veșmânt original lecturii scenice pentru a sublinia că este și acum, după un secol, Caragiale un contemporan care condamnă prin satiră realitatea, indiferent de timp.

Elena Cazlovschi propune un decor ingenios introducerii în acțiune, printr-o prezentarea specială a frizeriei lui Nae Girimea. Spațiul are multe intrări, dominante fiind ușa centrală și cele două ferestre mari dinspre stradă. Este mobilat cu patru locuri, cu oglinzi pentru posibili clienți, dar și cu un scaun în centru, special luminat ca la un interogatoriu, de o veioză, necesar pentru pretenția lui Nae de a fi și … dentist ocazional. Pereții sunt decorați cu haz prin lozinci publicitare. Decorul oferă multiple posibilități de manevrarea mișcării scenice, “joacă” un rol important în spectacol și sprijină realizarea unor gaguri irezistibile comic. Decorul se va transforma la vedere și în sala carnavalului fără manevre tehnice deranjante. Va deveni un băruleț pentru participanții la balul de cartier, în fundal carnavalul desfășurându-se îndrăcit prin dansuri care vor invada și refugiul petrecăreților. Pe o scenă mică, isteria generală iscată și de conflictul dintre amorezi este excelent expusă teatral de regizor și scenografă. Luminile sunt cu dibăcie aplicate, în final vor interveni chiar și momente de întuneric, în conformitate cu solicitările scrierii. Costumele viu colorate, specifice pentru definirea fiecărui personaj, de la cele particulare până la cele de carnaval, antrenează umorul reprezentației.

La ediția a doua din 2006 a concursului COMEDIA ȚINE LA TINEri, spectacolul “SubUrbia” regizat de Aurel Palade a fost premiat cu oferta de a monta și un alt spectacol la Teatrul de Comedie. De atunci numele său nu s-a mai evidențiat. Rămâne inexplicabil cum “D’ale carnavalului” din 2007 de la Teatrul “Ariel”, nu a participat și obținut distincții meritate la numeroasele festivaluri din țară și chiar din Capitală. Viziunea sa regizorală propune un spectacol original, lipsit de artificii ostentative, inutil plasate, și vulgaritate, având un scop coerent impus, de a demonstra nebunia lumii de astăzi. Regizorul “traduce” scenic textul și subtextul său cu inventivitate , provoacă râsul spectatorilor. Lasă și un gând amar când constați nebunia pasiunilor amoroase și “distracția la maxim” a celor dintr-un segment social periferic, lipsit de șanse. Spectacolul este ritmat și savuros sub aspect comic. Ilustrația muzicală este bine aleasă, începând de la Jean Moscopol și ajungând la adaptarea producțiilor celor de la “Zece prăjini”. Viziunea regizorală ridică de fapt, cortina pentru a prezenta nebunia interioară a unor indivizi manipulați și dominați de pofte erotice și distracții deșanțate, cu o existență aridă. Regizorul nu face trimiteri forțate spre realitatea zilelor noastre , ci doar o sugerează provocator. Numele tânărului regizor Aurel Palade trebuie reținut pentru că personalitatea sa creatoare promite a se impune și în alte proiecte.

Un merit important îl dovedește regizorul și prin alegerea și îndrumarea distribuției ; de la actori, la grupul participant la carnaval, nimeni nu distonează. Replica lui Caragiale este rostită convingător de fiecare actor, cu atenție pentru a respecta profilul personajului care îi revine. De pildă, remarcabil este Dan Constantin în Iancu Pampon, care dezvoltă cu finețe și haz , personalitatea personajului și îi dă un alt profil decât cele cunoscute din alte reprezentări. Cătălina Sima propune cu farmec o Didină naivă și prostovană. Catindatul lui Roger Codoi prinde viață prin expresia amuzantă impusă de actor. Un “bărbat fatal”, autoritar și șmecher este Nae Girimea, prin interpretarea cu haz a actorului Liviu Cheloiu. Temperament aplicat motivat Miței, demonstrează Mihaela Mihai. Se adaptează solicitărilor regiei , urmărind sensurile replicii, Gabriel Popescu în Crăcănel și Alin Păiuș în Iordache. Corectitudine în scurte apariții dovedesc Alin Holcă în Ipistatul, Ionuț Mocanu în Chelnerul, ca și cei din “echipa” carnavalului care dansează , se mișcă în scenă ireproșabil – Camelia Constantin, Emil Șerban, Marius Firescu, Olimpia Deaconescu, Mădălina Floroaica și elevii clasei de actorie “Ariel jr”.

“D’ale carnavalului” este un spectacol conceput cu originalitate, cu vervă și umor, în scopul de a arăta că I.L.Caragiale rămâne contemporanul nostru. Descoperirea unui regizor capabil de tratări teatrale novatoare, a unei scenografe speciale și a unei echipe de actori sincer dăruiți conceptului regizoral, este o mare bucurie pentru orice spectator.

“ O NOAPTE FURTUNOASĂ “ – LECTURĂ SCENICĂ SUPERFICIALĂ

Din păcate, acest spectacol urma calea unei lecturi scenice simpliste, chiar învechite ca aplicație teatrală. Jocul actorilor era împins la marginea scenei Sălii Studio, cu fața către public, și replica era recitată exterior de actori , iar personajele nu intrau astfel, în relație. Perceperea comicului situațiilor era aproape inexistentă. Râsul spectatorilor intervenea destul de rar, mai ales în momentele de pretinsă originalitate, vulgar tratate scenic.

Doina Migleczi și-a asumat rolul de regizor, ca și pe cel de scenograf. Decorul aglomera haotic pe scenă și chiar într-o parte pătrundeau spre sală, niște așa zise schele cu o funcționalitate inexpresivă, ce îngreunau și mișcarea scenică a actorilor. În prim-plan, printre schele, domina scena un WC cu o inimioară decupată pe ușă. Spectacolul a fost conceput în 2002, dar și înainte, ca și după acest an, ideea cu un WC în decorul piesei, a fost mereu aplicată, de diferiți regizori pentru folosirea de către diverse personaje. În cazul de față, regia îl trimite la WC pe Dumitrache, când Ipingescu și … Nae, citesc “Vocea Patriotului Naționale”. Regia a intervenit și prin o “adaptare” forțată asupra piesei, de pildă, l-a transformat pe Nae Ipingescu în două personaje ! Nu trebuie să mire pe nimeni această invenție, că de curând, un cunoscut regizor, a multiplicat-o pe Didina din “D’ale carnvalului”, în trei personaje ! Costumele scenografei încercau să respecte specificul unei epoci apropiate de data scrierii, dar erau majoritatea, ostentativ desenate în dorința de a fi comice. Exemple sunt cele ale lui Dumitrache, Chiriac, Veta sau Spiridon. “Adaptarea” cu scop de originalitate pentru regie, intervenea și în celebra scenă dintre Veta și Chiriac, când bărbatul amenință cu sinuciderea din amor. “Spanga” era înlocuită cu … ștreangul unei posibile spânzurări. De ce ? Pentru a fi comice destăinuirile disperate ale Vetei adresate lui Chiriac, rostite însă, cu fața spre public și trăgând de ștreangul amantului. Julliet Attoh (Veta) și Gabriel Popescu (Chiriac) erau conduși regizoral de parcă ar fi recitat replici dintr-o tragedie antică ! Exagerarea rostirii și gesturilor anula subtextul comic. Regia apela la efecte exterioare de imagine teatrală, lipsite de o elementară motivare prin situații și personaje. Un alt exemplu poate fi , scena dintre Veta și Rică Venturiano (Ionuț Mocanu). “Junele” făcea declarații de dragoste, ținând tandru în brațe … un picior al Vetei, în vreme ce aceasta sta pe burtă pe o masă ! Lipsa de coordonare regizorală coerentă pentru prezentarea scenică a tipologiilor realizate de Caragiale și relațiilor dintre ele, s-a făcut pe deplin simțită în interpretarea actorilor. Jucau în tonalități false, personajele deveneau scheme. Alin Păiuș prezenta în Jupân Dumitrache Titircă Inimă Rea, o caricatură stridentă; neinspirat distribuit în Chiriac era Gabriel Popescu, și personajul devenea un june prim de telenovelă ; o caricatură fără haz era Rică Venturiano prin Ionuț Mocanu; un Spiridon fragil caracterizat era atribuit Mădălinei Floroaica. Se detașau prin încercările de a da credibilitate relațiilor cu partenerii, Cătălina Sima în Zița și Roger Codoi în Ipingescu. O romantică minorosiță care își ascunde ambițiile, devenea Zița prin jocul nuanțat al actriței pentru a sugera comicul situațiilor. Activ se implica în relații Roger Codoi care comenta prin expresii diverse, momentele comice.

Spectacolul “O noapte furtunoasă” era un rezumat stângaci al piesei, dedicat parcă elevilor care nu citesc pe Caragiale, dar trebuie să cunoască primar subiectul pentru testele aplicate la școală.

“ CONU’ LEONIDA FAȚĂ CU REACȚIUNEA “ – “ INOVAȚII “ FĂRĂ ROST

Anunța posibilitatea unui spectacol demn de interes, cu un decor realist, în amănunt compus ca sens, de scenografa Doina Migleczi. Efimița, ca o harnică gospodină, călca rufe albe cu un fier de pe timpuri în care ardeau cărbuni. Costumele serveau profilul personajelor.

Când a început însă, derularea dialogului savuros dintre Efimița (Camelia Constantin) și Leonida (Dan Constantin) s-a constatat că regizoarea Doina Migleczi intenționează o citire scenică “originală” prin ilustrații teatrale ce anulau seva replicii. Leonida era spălat pe picioare de harnica sa consoartă într-un lighean în care punea sare, ca mai târziu, în aceiași apă să încerce a își spăla părțile intime, Efimița ! Când “stenahoria” pune stăpânire pe Efimița era ridicată pe umeri de Leonida ca la circ ! Safta, când intervine, vorbește … țigănește ! Finalul confuz arata posibila încercare de a se spânzura a lui Leonida, cu ștreangul lui …Chiriac din spectacolul anterior ! Sunt doar câteva momente din suita “inovațiilor” regizorale care stânjeneau capacitățile actorilor de a construi coerent personajele. Dan Constantin putea fi un remarcabil Leonida. Sugera cu finețe și umor, ridicolul celui ce se crede atoateștiutor, captivat și influențat de lectura ziarelor. Artificiile regizorale nu îi dădeau însă, posibilitatea de a dezvolta personajul și susține închegat relația cu partenera. La rândul său și Camelia Constantin era afectată de drumul regizoral al tratării Efimiței. Actrița reușea adeseori să prezinte cu haz, admirabil, portretul Efimiței, o gospodină prostovană, modestă, supus cu respect soțului și atrasă de priceperea sa “culturală”. În scenele de isterie cauzate de “zavera” din stradă, Efimița devenea alt personaj, prin exagerări de expresie. Mădălina Floroaica prezenta pe Safta ca o țigăncușă șmecheră. Interpretarea sa era corectă, numai că Safta apărea ca un rol dintr-un spectacol de estradă și nu mai avea nicio lecătură cu scrierea lui Caragiale.

Dacă viziunea regizorală funcționa cu o raportare atentă la text și nu ambiționa să îl ilustreze mai presus de sensurile sale, actorii aveau șansa de a realiza roluri de referință pentru biografia artistică personală. Păcat de piesă și de interpreți !

“ O SCRISOARE PIERDUTĂ “ – UN SPECTACOL FĂRĂ SARE ȘI PIPER

Spectacolul, conceput în 2003, era banal “tradus” scenic și cu o distribuție în majoritatea rolurilor neinspirat aleasă și condusă. Cum istoria se repetă, esența circului politic surprinsă de Caragiale în 1884 , astăzi, în alte veșminte, îl urmărești stând comod în fața televizorului. Rămâne importantă definirea personajelor și intereselor ce le duc la conflicte , strălucit întreprinse de Caragiale. Radiografia sa, a unei societăți marcată de pofta puterii politice, este valabilă și astăzi. Nu este nevoie să pliezi personajele lui Caragiale pe imagini reale din realitatea curentă, în numele actualizării piesei, ci doar să le arăți credibil tipologiile periculoase și viciile. Regizoarea , scenografa, Doina Migleczi nu a apelat la actualizare, a urmărit numai simplist firul acțiunii plasate în secolul XIX , dar fără să-i exploateze sensul major dictat de dramaturg.

Scenografia sa oferea o imagine vizuală modestă. Dacă în primele acte decorul era onest, în actul trei al întâlnirii electorale, aspectul general nefuncțional nu sprijinea situația. Două tribune decorate cu tricolorul și niște scaune ca într-o sală de cinematograf sau teatru plasate lateral, nu sugerau atmosfera solicitată și descrisă de autor. În actul patru, se prezenta o grădină exagerat desenată, unde era plasată în centru colivia cu un papagal agitat, adusă de Agamiță. Urma o inutilă pauză ca finalul aplauzelor să se petreacă pe o scenă goală, având în fundal un tricolor imens , în fața căruia se alinia cu spatele la public figurația electorală, personajele centrale venind la rampă. Dorința metaforică de sublinierea moralei tematicii acțiunii era falsă. Costumele oscilau prin desen între moda din trecut (Trahanache) și cea prezentă (Tipătescu), și nu imprimau convingător vizualizarea personajelor.

Regia Doinei Migleczi povestea superficial acțiunea și ignora argumentul fundamental – personajele, lăsând interpretarea lor la voia întâmplării, ignorând relațiile solicitate ca bază a conflictelor. Zița, singurul personaj feminin, punct forte al conflictului, era tratată ca un … figurant al acțiunii. Tânăra actriță, Aida Economu dovedea calități, dar nu era îndrumată să le investească pentru a caracteriza personajul. Viziunea regizorală urmărea să îl plaseze în centrul conflictului pe Cațavencu prin interpretarea lui Gabriel Popescu. Prezent în majoritatea spectacolelor ministagiunii Teatrului “Ariel”, Gabriel Popescu arătă tendința spre manierism în interprtarea cu aceleași expresii și gesturi pentru personajele atribuite. Caricaturiza pe Cațavencu și determina ca acesta să fie doar un individ plin de ifose, fără suportul expus al ambițiilor de a parveni politic, părea numai un excroc minor. Agamiță, prin îndrumarea regizorală și interpretarea lui Alin Păiuș, era o altă caricatură lipsită însă, de sens. Toată biografia “argument” pentru obținerea mandatului ca politician, nu primea importanța solicitată de text. Pristanda era tatat schematic de Alin Holcă. Demonstra capacități deosebite de a se adapta chiar unei viziuni regizorale inconsistente, din nou, Dan Constantin în Zaharia Trahanache. Oferea un altfel de Trahanache, cu inteligență diabolică, cunoscător al situațiilor pe care le manevra în interes propiu. Un Farfuridi convingător ca linie generală, prezenta Ionuț Mocanu, chiar dacă nu își găsea sprijinul necesar în partenerul Brânzovenescu, interpretat de Marius Firescu. Se apropia de caracterizarea convingătoare a prefectului Tipătescu, speculând datele esențiale ale tipologiei personajului, Liviu Cheloiu. Regia nu îi implica însă, relațional cu partenerii. Roger Codoi desena simplist, dar cu haz, inventiv, turmentarea cetățeanului ; regia nu îi sublinia însă, importanța ca alegător manevrat de mai marii puterii. În intenția de originalitate, regia transforma personajul “un fecior” într-un “valet” în frac, un rol lipsit de replică, dar forțat prin expresie să fie comentatorul mut al subiectului. Valetul Mădălinei Floroaica trăgea sârguincios mereu cortina sugerând prin expresie că situațiile sunt grave. Realiza o figurație corectă, dar fără sens aplicată piesei.

Spectacolul transforma plictisitor “O scrisoare pierdută” într-o povestea de amor ce stârnește conflicte într-o lume confuză, absent fiind taman, miezul satiric, provocarea la judecarea situației societății în care pofta puterii politice personale îi dictează drumul. Elevii obligați să învețe la școală opera lui Caragiale, prin acest spectacol nu pot fi convinși de valoarea sa.

CONCLUZII GENERALE

Inițiativa proiectului Teatrului de Comedie și lansarea sa prin o ministagiune, “Integrala de Comedie Caragiale”, înfăptuită de Teatrul Municipal “Ariel” din Râmnicu Vâlcea, merită aprecieri deosebite. “Anul Caragiale” începe să prindă contur prin manageri inspirați și pricepuți în domeniu, precum George Mihăiță și Doina Migleczi, directorii celor două instituții.

Teatrul “Ariel” a demonstrat prin cele patru spectacole, că deține o trupă de actori deosebită, capabilă de interpretări remarcabile, dacă au și sprijin regizoral. Din nou, s-a făcut însă, simțită criza actuală a regiei noastre. În ciuda situației financiare de astăzi dificile, așteptăm ca acest teatru să implice în realizarea spectacolelor incluse în repertoriu, regizori profesionișt, tineri sau cu experiență, capabili să valorifice potențialul artistic al colectivului.

“Integrala de Comedie Caragiale” rămâne un eveniment cultural, chiar dacă nu toate spectacolele prin fragilitatea regiei sau scenografiei, nu dovedeau calități remarcabile. Erau proiecte repertoriale demne de stimă, cu actori, ca și un regizor, profesioniști de înaltă clasă.