“ ORIBILĂ TRAGEDIE ! “ …
… titlul este replica lui Rică Venturiano din actul II, scena VIII, îngrozit de pericolul încurcăturii făptuită prin confundarea Ziței cu Veta. Se pare că această replică a inspirat și viziunea regizorală a tânărului Alexandru Mâzgăreanu. Dornic de a arăta un “altfel de Caragiale”, s-a gândit să demonstreze că “O noapte furtunoasă” nu ar fi o comedie, ci … o tragedie. Așa a încercat să trateze piesa, dar nu ca o tragedie obișnuită, ci una determinată de obsesii sexuale. Colaborează cu Ștefan Caragiu pentru a încadra acțiunea într-un decor care să sprijine intențiile regiei. De la intrarea în Sala “George Constantin” până spre scenă, desfășoară o serie de elemente - o roabă, izmene și chiloți atârnați pe o frânghie, etc – ca să sugereze că ne aflăm într-o mahala și acțiunea se derulează într-o casă în renovare. Bună sugestie raportată la bine cunoscuta piesă, numai că pe scenă constați un alt decor. Spațiul este confuz, simplist departajat, dominat de niște saltele ce ar vrea a fi un pat și de două tablouri. Era de așteptat ca într-o locuință de mahala să întâlnești “Răpirea din serai” sau alte tablouri specifice, dar pentru a atenționa asupra conceptului regizoral, centrul scenei e dominat de un tablou amintind de “Maja vestida” de Goya, cu … Veta, cu mâna așezată într-o poziție cu trimitere spre erotism. Evident că nu lipsește din acest decor și un WC, pentru că se poartă în mai toate montările actuale. Plasat pe o laterală a scenei, deasupra WC-ului luminat cu un bec roșu, descoperi … “Originea lumii”, celebrul tablou al lui Gustave Courbet, cu un mare sex feminin. De la Muzeul D’Orsay din Paris, imaginea ajunge în WC-ul lui Jupân Dumitrache pentru a sublinia metaforic intenția principală a viziunii regizorale ! WC-ul va fi folosit la întâlnirea lui Rică Venturiano cu Veta, când acesta se descheie la șliț și ar avea o relație sexuală cu ea.
Absurdul și vulgaritatea regiei, domină ilustrarea teatrală a acțiunii piesei lui Caragiale despre lumea unei mahalale. Firește și costumele merg pe același stil. Aparent atemporale, costumele Alexandrei Boerescu servesc viziunea regizorală de a … întoarce pe dos personajele. Veta poartă un dezabie alb, ca o divă elegantă, care își protejează ochii cu ochelari de soare, Zița are un veșmânt exagerat cu o mare fundă roșie în spate, fiecare poartă și câte un “boa” de pene, Spiridon e înveșmântat ca un cerșetor vagabond, Dumitrache și Chiriac sunt constructori cu căști de protecție. Fiecare personaj pare venit dintr-un alt strat social, altă lume.
Regizorul Alexandru Mâzgăreanu încarcă absurd textul, inventând o serie de scene lipsite de motivare în scrierea lui Caragiale. De pildă, discuția dintre Dumitrache și Ipingescu de la început, este întreruptă de un … dans, un fel de delir al Vetei, așa cum sugerează schimbarea luminii. Vetei îi revine însă, nu numai dansul, mai târziu va și cânta cu microfonul în mână, ca o “vedetă”. Muzica și ilustrația muzicală (Alexandru Suciu) intervin mereu obsedant, fac parte din zona muzicii culte și pornesc ilustrația de la radioul cu baterii purtat strâns la piept de Spiridon. Contrapunctul muzical insistent folosit de regizor completează absurdul conceptului său. Regia acestui spectacol, inspirată poate de speculațiile unor studii despre Caragiale care susțin că acesta ar fi unul din precursorii teatrului absurdului, nu denotă însă, vreo trimitere spre teatrul absurd al lui Eugene Ionesco. Viziunea regizorală ilogică, reflectă doar ambiția de a fi original teatral cu orice preț, ignorând cerințele textului. Tânărul regizor, față de alți colegi, manifestă însă, respect față de replica lui Caragiale, nu intervine cu o “adaptare” a piesei, cu sfârtecarea sa. Numai că replica vine în contradicție cu vizualizarea scenică, cu tipologiile personajelor, răstălmăcite de regie. Regizorul îndrumă forțat conflictul spre note tragice, dar neavând susținere în comedia lui Caragiale, insistă pe efecte exagerate, pe un zbucium dramatic zgomotos exprimat. Numai un duel cu “spăngi” lipsește din spectacol, pentru că și “constructorii” moderni Chiriac și Dumitrache, chiar și Ipingescu, agită strident adeseori baionetele. Ca să fie totuși o tragedie, regizorul inventează … uciderea lui Spiridon cu spanga.Cadavrul va fi în final, împins în beci, și i se va aprinde o lumânare. Uciderea are și o motivare ! In actul II, scena VII, Spiridon (Șerban Gomoi), tratat de regie ca un vagabond matur, debil mintal (!), îi îmbracă haina lui Rică Venturiano și îi ia ghiulul, și din confuzie este omorât de cei care îl urmăreau pe amorezul “student în drept și pubilcist”.
Toate personajele sunt supuse de conceptul regizoral, unei alte linii de caracterizare, intenție înfăptuită docil și de actori. Jupân Dumitrache (Gabriel Răuță) este transformat într-un bărbat cu forță fizică, de parcă ar fi un luptător de K-1, care se agită mereu, țipă, e violent, se bate cu presupușii adversari. Nae Ipingescu (Alexandru Mike Gheorghiu) e un prostovan mâncăcios, mereu supus amicului său Dumitrache. Un june prim țâfnos, devine Chiriac (Dan Bordeianu) care face sex cu Veta cu mult temperament, tăvălind-o pe saltele. Veta (Crenguța Hariton) este o “divă” nimfomană, suferind dramatic neînțelegerea lui Chiriac. O supraponderală zăpăcită care se păruiește la un moment dat cu sora sa Veta, confuză în relații cu partenerii este Zița (Raluca Vermeșan – actriță remarcată și lansată în spectacolul “XXL” de la Teatrul Act). Ca un fante vârstnic, obsedat sexual și nemulțumit în final de mariajul posibil cu Zița, apare Rică Venturiano (Ion Haiduc). Sugerarea nemulțumiri lui Rică de mariajul cu grasa Zița s-a mai manifestat și în alte spectacole actuale cu “O noapte furtunoasă”.
Actorii se căznesc să prezinte personajele conform viziunii regiei, iar rezultatul este un spectacol la care foarte rar mai râde cineva din public, doar în momente care nu au nimic comun cu replica. Spectatorii rămân majoritatea uimiți că nu înțeleg raportul situațiilor personajelor cu ilustrarea lor scenică. Evident, intervin și scene în care publicul este lut drept partener, fără nici un rost. De exemplu scena Veta cu Zița care se așează în brațele spectatorilor, moment dublat de un contrapunct muzical romanțios.
Suntem în “Anul Caragiale”, și după vizionarea unor montări, se detașează intenția regizorilor de inovație cu orice preț, textele devenind un pretext derizoriu pentru remarcarea originalității “creatoare” a dânșilor, ce ambiționează a fi mai presus de dramaturg. Așteptăm și un Leonida care are drept partener un transexual, și de ce nu, un amor fatal între Didina și Mița ori unul între Cațavencu și Zoe.
Tânărul regizor Alexandru Mâzgăreanu s-a afirmat, ca o personalitate inventivă în profesie prin spectacole remarcabile, de la “Romanțioșii” (examen de absolvire), “Funcționarii” (susținerea masteratului la Teatrul Metropolis), la “Purificare” (Teatrul Național “I.L.Caragiale”), “Cabina artisteloe” (ArCuB) – spectacole comentate pe blog. E drept că la Teatrul “Nottara” se pare că e urmărit de ghinion în căutarea unei viziuni inspirate. A montat “True West”, un spectacol exagerat prin violența imaginii teatrale, rar jucat, și acum “O noapte furtunoasă” ca o “oribilă tragedie”. Prin astfel de montări își pierde din credibilitatea ca regizor cultivat, cu fantezie în aplicarea logică a viziunii personale pentru “traducerea” scenică a piesei alese. A încerca să îndrumi absurd spre o dramă, piesa lui Caragiale, nu dovedește o logică elementară prin care se poate da credibilitate spectacolului rezultat. A apela la “Originea lumii” a lui Courbet, ca sprijin al conceptului, denotă un kitsch regizoral, cultural. A face din Spiridon un debil mintal și a-l ucide, e penibil. A obliga actori stimați să interpreteze altfel tipologia personajelor din piesă, îi defavorizează . A face din Caragiale, ca și din Cehov sau Shakespeare, pretexte pentru inovații teatrale, ignorând profunzimea scrierii, descalifică menirea creatoare a regizorului. Regizorul nu poate fi autor dramatic decât când își scrie textul pe care îl va pune în scenă. Un exemplu reușit rămâne Gianina Cărbunariu, dramaturg și regizor în multe spectacole.
Este adevărat că marele talent al lui Caragiale consta în faptul că personajele comediilor sale, tipologii viabile, își trăiesc cu dramatism, uneori exagerat, situațiile derizorii în care sunt implicate, rezultând astfel o satiră savuroasă, a da însă, la o parte comicul implicit, înseamnă a masacra dramaturgul din orgoliu regizoral, cum se întâmplă în cazul spectacolului de la Teatrul "Nottara".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu