UN SPECTACOL … FĂRĂ SARE ȘI PIPER
Acest spectacol include în
distribuție personalități de marcă ale teatrului nostru, din care unele de-a
lungul vremii au interpretat diverse personaje din celebra piesă “Gaițele” mai
numită și “Cuibul de viespi”, în alte variante teatrale sau în ecranizări. Reprezentările erau de succes pentru că piesa are un demers comic ofertant în
principal prin cele trei “gaițe”, Aneta Duduleanu, Zoia și Lena. Scopul
scrierii în 1932 a piesei de către Alexandru Kirițescu ar fi fost de a concepe
o satiră socială la adresa societății burgheze, “moșierimii”. Trebuie amintit
totuși, că dramaturgul interbelic era fratele lui Nicolae Kirițescu, un autor
de referință al teatrului de revistă din acele timpuri, uitat astăzi. Alexandru
Kirițescu a intrat cu “Gaițele” într-o competiție cu fratele său , fiind
influențat de textele fratelui Nicolae pentru teatrul de revistă. Mai trebuie
recunoscut că textul lui Alexandru Kirițescu, în afara replicii comice
savuroase, sub aspectul situațiilor este fragil construit dramaturgic, iar
astăzi, poate fi considerat și un scenariu simplist pentru o posibilă
telenovelă. Comicul este dublat de situații melodramatice. Amorul dintre
Mircea, ginerele Anetei Duduleanu și Wanda Serafim, provoacă sinuciderea soției sale Margareta, fiica Anetei.
Majoritatea personajelor au un profil schițat simplist. Piesa însă, a avut
succes stagiuni la rând, prin cele trei “gaițe” care se confruntă cu situații ,
tratate însă, inventiv de diverșii
regizori ai variantelor propuse de-a lungul timpului. Amitim că se joacă de
zece ani și acum , la Teatrul Odeon, “Gaițele” în regia originală a lui
Alexandru Dabija care a speculat premizele satirice ale piesei. Înscrierea în
repertoriul Teatrului (de proiecte) Metropolis a aceluiași text, devine
discutabilă și poate avea doar o singură motivare, că a implicat în distribuție
alte personalități iubite de
public și vrea să intre în inexplicabilă concurență cu spectacolul de la Teatrul Odeon. S-ar
putea ca și spectacolul de la Teatrul Metropolis să atragă spectatorii, chiar
dacă durează aproximativ trei ceasuri și viziunea teatrală este haotică,
adeseori vulgară – se poartă însă, intens vulgaritatea și în teatru ! -, iar
melodrama cultivată pare desprinsă prin ilustrarea regizorală din telenovelele
derizorii de pe micul ecran.
Regizorul
Dan Tudor, în ton grosier, a tratat în principal tenta satirică a scrierii. Dar,
ideea centrală a satirei cu adresă la un segment social precis – moșierii din
perioada interbelică -, nu este exploatată cu o motivare logică. Replica
ironică prin scopurile atribuite este mereu rostită de interpreți la față de
scenă, ca să stârnească râsul spectatorilor, ca în teatrul de revistă, și e
lipsită de o bază elementară a relațiilor dintre personaje. Scenografia,
apreciabil creată de Corina Grămoșteanu, nu este folosită ca argument
substanțial de viziunea regizorală, cu toate că servește excelent ilustrarea
pretențiilor satirice ale scrierii cu adresă directă la grandoare lumii în care
se petrece acțiunea. Decorul funcțional, inspirat transformabil, indică un salon al epocii, cu obiecte
specifice, cu inteligență alese. Costumele admirabil sugerează un anume segment
social, ce nu aparține unei mahalale vulgare, de la frac, la rochiile rafinat
elegante ale Wandei, dar și ale celorlalte personaje feminine . Regia determină
însă, manifestarea vulgară a majorității personajelor de plan secund de parcă
ar aparține mahalalei. De pildă, frații Duduleanu se comportă ca niște
mahalagii care ajung să își dea șuturi când se ceartă; Colette este gata să își
altoiească soțul, pe Ianache Duduleanu, când se enervează, etc. Vulgaritatea
acestor personaje, evident provoacă râsul ca în teatrul de revistă unor
spectatori, dar satira piesei este derizoriu redată.
Cu
excepția a patru personaje, regia se complică și alege o distribuție dublă
pentru celelalte roluri. Grav rămâne că regizorul nu a urmărit atent îndrumarea
uniformă a actorilor pentru o definire convingătoare a personajelor
distribuite, și fiecare joacă în stil propriu. Evident, că punctul forte al
distribuției, rămân cele trei personalități ale teatrului nostru – Florina
Cercel (Aneta Duduleanu), Rodica Popescu Bitănescu (Zoia) și Ileana Stana
Ionescu (Lena). Experiența unor mari roluri realizate, precum Vassa Jeleznova,
își spune cuvântul în interpretarea Anetei Duduleanu de către Florina Cercel.
Trăiește momentul tragic al sinuciderii Margaretei, fiica Anetei și cu măsură
comică își colorează personajul, păstrează consecvent autoritatea moșieresei cu
forță de influență în familie. Florina Cercel construiește verosimil
personajul, îi dă amploare, și o aură comică aparte, chiar dacă regia nu îi
susține și relaționarea cu celelalte personaje. Cu umor desenează Rodica
Popescu Bitănescu portretul Zoei, sora Anetei, ca o modestă femeie profitoare.
Ileana Stana Ionescu, în Lena, completează remarcabil acest trio al “gaițelor”,
urmărind mereu implicarea în situații. O altă actriță stimată, Olga Delia
Mateescu, în Fraulein, absentă de mult nemotivat de pe scenă, adoptă o cale grosieră pentru caracterizarea
personajului cu sprijinul discutabil al regiei. Este exagerată, fals dictatorială în relații, și astfel, Fraulein devine o caricatură ridicolă fără bază
în text. Schimbă apoi, aberant spre sensibilitate, profilul personajului în
scena Fraulein – Wanda.
Am
urmărit două reprezentații pentru dubla distribuție din majoritatea rolurilor.
În Mircea Aldea, soțul care prin farmecul personal a cucerit-o pe Margareta și
o trădează apoi, pentru Wanda, regizorul a distribuit neinspirat ca
personalitate, doi actori. Marius Bodochi încarcă ostentativ ilustrarea
pasiunii ivite pentru Wanda (Ilinca Goia); Tomi Cristin aduce însă, acestui
personaj simplist conceput de dramaturg, un plus în caracterizare prin
nuanțarea tristeții lui Mircea pe care mariajul l-a condus într-un “cuib de viespi”. Interpretarea
sa este mai apropiată de personalitatea lui Mircea, un fost ziarist
deziluzionat de profesie. Și în Margareta Duduleanu se manifestă două
interpretări diferite, care atestă lipsa unei viziuni regizorale solid
concepute. Monica Davidescu o tratează pe Margareta drept o femeie lipsită de
personalitate, bolnăvicioasă nu numai din cauza sarcinii, căreia îi lipsește în
caracterizare că este totuși, genetic fiica Anetei. Caracterizarea sa este
falsă, simplistă, desprinsă parte dintr-o telenovelă cu o eroină mironosiță;
Ana Ioana Macarie merge pe linia logică a sublinierii personalității
Margaretei, fiica “gaiței” principale a acțiunii și relaționeză atent cu
fiecare partener pentru a atenționa asupra iubirii și disperării trădării în dragoste cu care se
confruntă și din cauza mediului
familiar. Margareta sa devine astfel victima “gaițelor” și nu numai a
infidelității soțului. Este remarcabilă în acest rol Ana Ioana Macarie cum se
ferește de derizoriul interpretării unei partituri plăpânde dramatic și superficial tratate regizoral. Și în Wanda fiecare actriță distribuită se manifestă
diferit. Ilinca Goia o consideră pe Wanda ca o devoratoare de relații amoroase,
care nu privește implicat lumea din preajmă; e doar o femeie frumoasă, superficială și
frivolă, cu o biografie nespeculată pentru motivarea manifestărilor sale în
“clanul” Duduleanu. Mihaela
Teleoacă sporește însă, caracterizarea Wandei prin susținerea relațiilor cu
familia din jur, prin care sugerează duplicitatea unei femei profitoare, dar
căreia i se întâmplă sincer să se îndrăgostească de Mircea, nu doar, ca o
pasiune sexuală de moment. Cei doi fi Duduleanu sunt îndrumați regizoral spre
prezentarea unor păpuși-caricaturi vulgare. “Cuplul”, Pavel Bârsan (Ianache) și
Orodel Olaru (Georges), se supune exagerărilor conceptului regizoral. Era de
așteptat ca măcar tânărul actor Pavel Bârsan, experimentat prin participarea
remarcabilă a interpretării în alte spectacole, să se abțină de la exagerările
penibile în Ianache. În altă distribuție, Răzvan Oprea (Ianache) și Dragoș
Ionescu (Georges) încearcă temporarea vullgarității , și cât de cât personajele
lor par a nu fi provenite dintr-o mahala derizorie, ci din zona celor cu minimă
știință a manevra interese financiare din familie. În Colette, soția lui
Ianache, regia forțat a condus interpretarea spre un personaj de estradă,
lipsit de o minimă consistență degajată prin jocul în franceză – română dictat
de replică. Atât, Carmen Ionescu și Diana Dumbravă, cad în exagerarea
pretențiilor marcării parvenirii, lipsită de motivarea prin text a
personajului. Și Colette este o persoană din lumea celor avuți, și nu dintr-o
mahala, problemele sale personale țin de relațiile cu familia Duduleanu,
inexistente însă, în spectacol, și devine astfel personajul o caricatură dintr-un
banal concept de reprezentație la teatrul de estradă. Și în rolul aparent minor
al slujnicei Zamfira, se face simțită aceiași direcționare regizorală spre
caricatură derizorie, respectată de Raluca Petra și Afrodita Androne.
“Gaițele”
la Teatrul Metropolis nu are nici sare nici piper pentru a propune o satiră
convingătoare spre amuzarea publicului și nici emoționantă pentru o
sinucidere finalizată cu
răsturnarea în pat cu picioarele în sus a victimei, Margareta. Este un
spectacol mediocru, poate fi catalogat chiar o “șușă” , cu o scenografie
atractivă, cu o finanțare substanțială, și cu manevrarea atragerii publicului
prin cooptarea în distribuție a numeroase personalități ale teatrului nostru.
Meritau un alt proiect și o altă îndrumare regizorală.
asa e,unde sunt actorii de alta data..........
RăspundețiȘtergerepoi ce stiu eu Vanda era foarte frumoasa si tanara....chiar ma bucur ca nu-i la TNB
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergere