MULT EFORT PENTRU UN SPECTACOL CONFUZ
Piesa aparține scriitoarei din
Franța, Claudine Galea, deținătoare a mai multor premii printre care cel pentru
literatură dramatică, în special înregistrând aprecieri pentru teatrul
radiofonic. “Mă întorc de departe” se apropie ca scriitură de teatrul epic și
de scenariile radiofonice.
Spectatorii
care vor viziona reprezentația din Sala Studio, vor fi de la bun început,
interesați de oferta scenografului Dan Titza. Pentru prima oară de la
inaugurare, această sala își dezvăluie posibilitățile moderne deținute de
spațiul de joc. Publicul va înconjura pe patru laturi spațiul de joc, cu
sugestia afirmată de la început prin conceptul regizoral că ar face parte din
familia eroinei, Camille, și îi va deveni partener. Diferite module, la diverse
înălțimi, marchează locul acțiunii, unde centrul este dominat de un “pian cu
coadă”, transparent, deasupra sa fiind atârnată macheta unei case. Ar fi casa
lui Camille. Tânărul scenograf, Dan Titza, speculează strălucit posibilitățiile
Sălii Studio. Viziunea regizorală datorată lui Theo Hergelegiu servește însă,
confuz propunerea decorului în raport cu analiza ofertei textului.
Timp de
eventual o oră, spectatorii cred că asistă la relatarea epică a dramei unei
familii. De pe margine, printre spectatori, Camille (Ana Maria Moldovan) pare
că și-a părăsit familia; în centru, tătăl – Marc (Ioan Batinaș) alături de cei
doi copii – Paul (Mugur Arvunescu) și Lucie (Diana Gheorghian) – îi evocă
absența, iar unul dintre cei trei sugerează că mama ar fi la spital. Bănuiești
atunci, că ar fi o boală gravă, cauza părăsirii casei de către Camille, iar
apoi, prin numeroasele accente vizuale metaforice, apropiate de surrealism prin
desenul unor costume – cel al Timpului … pianist (Gelu Nițu) și ale celor patru
femei îmbrăcate în mov – Cezarinne (Cătălina Mustață), Bertha (Crina Mureșan),
Anna (Paula Niculiță) , Dianne (Ioana Anastasia Anton), gândul te poate trimite
că asiști la delirul eroinei. Din când în când, pianistul comentează muzical la
pian situațiile, iar la microfon vor cânta songuri și personajele, ca să
sublinieze poate, dramatismul atmosferei generale a relatărilor. Pianul o interesează
și pe Lucie, care cu trecerea timpului va renunța însă, la această preocupare. Aparent , în scenă, s-ar descrie nefericirile unei familii părăsite de mamă. Conflictul
lipsește cu desăvârșire și din scriere. Regia îmbină haotic, secvențe realist
tratate, cu momente din lumea fantasticului. Vizual, spectatorul poate fi atras
o vreme scurtă, de imagini șocante, dar și derutat de lipsa rostului delirului
la care asistă. Spre final, prin insistența stridenței efectelor viziunii regizorale, i-a
amploare confuzia “traducerii” scenice a acestui text epic. Pianistul
înveșmântat ca o femeie într-un sarafan, cu un accesoriu absurd pe umăr, în
sfârșit vorbește și susține un monolog. Pe tot parcursul spectacolului, Gelu
Nițu , știutor al tainelor pianului, a punctat muzical diverse scene,
interpretând apreciabil motive muzicale din compoziții celebre de Chopin, Mozart, etc, ca deodată să
rostească un monolog moralizator desprins din … Shakespeare ! Alăturarea lui
Shakespeare cu Claudine Galea este ilogică, dar face parte din maniera
regizoarei, care într-un alt spectacol, alătura textului propriu pe … Cehov!! În
reprezentație se succed mai multe finaluri, comentarii pentru a pregăti marea
lovitură dramatică a textului – de fapt, tatăl și cei doi copii au murit
într-un accident (!!), iar la tot ce a asistat spectatorul aproximativ două ceasuri
ar fi fost doar halucinațiile lui Camille și întoarcerea ei în realitate !
Aceasta își va schimba eleganta rochie cu o ținută obișnuită, ca și cele patru
aparent vrăjitoare, bârfitoare, ca fiecare să prezinte la sfârșitul
reprezentației, comentariile moralizatoare de
rigoare despre sensurile acestei tragedi de familie ! În intenția ilustrării tematicii
textului, spectacolul este incoerent, lipsește o motivare credibil susținută de
conceptul regizoral în exploatarea acestui scenariu radiofonic. Sufocarea
absurdă și exagerată prin efecte regizorale cu tentă metaforică distruge esența
textului din care nu se mai înțelege mai nimic.
Actorii
luptă, atât cu fragilitatea scenariul radiofonic, cât și cu fantezia
regizorală, pentru a reuși să creioneze cât de cât, credibil profilul personajelor atribuite. Diana
Gheorghian impresionează, convinge prin forță interioară și expresie gestuală
în configurarea stărilor prin care trece fiica lui Camille. Actrița este
admirabilă prin modul în care transmite gândurile lui Lucie - un copil, o
adolescentă, frământată de relațiile din familia sa. Diana Gheorghian sugereză intenția de evocare a destinului lui Lucie, nu ca o ilustrare simplistă. Ana Maria Moldovan încearcă și reușește adeseori, să treacă peste
falsul ipostazelor dictate de regie în prezentarea lui Camille, mama și soția a
cărei conștiință a fost de fapt, tulburată grav de accidentul ce i-a distrus
familia. Regia îndrumă însă, evoluția eroinei spre tendința relatărilor unui om care
nu se confruntă cu o situație extremă, dar Ana Maria Moldovan marchează
insistent totuși, starea interioară, specială ce o macină pe Camille. Jocul său
dă o notă de suspence misterului relatărilor despre familia lui Camille.
Compune atent Mugur Arvunescu portretul dificil al copilului Paul, băiatul
revoltat de o posibilă destrămare a familiei, și reușește să dea sens major
prin interpretarea fără cusur a songurilor ce îi revin. În nefericitul tată,
Marc, minor definit de text, Ioan Batinaș pare o apariție forțat impusă în
relatări.
Patru
actrițe stimate ale Teatrului Odeon – Cătălina Mustață, Crina Mureșan, Paula
Niculiță și Ioana Anastasia Anton, compun în viziunea regizorală un personaj
colectiv artificial al posibilelor fantasme. Sunt vrăjitoare ori bârfituare ale
radiografierii unei tragedii, ca în final, fiecare să se scuture de imaginea
fantasmelor, poposind în realitate, cu monologuri explicative. Merită toată
admirația cele patru actrițe pentru adaptarea la dans și cântec, pentru
încercarea de a da cât de cât sens replicilor ce le revin într-un personaj colectiv
exagerat tratat regizoral pentru acțiunea propriu - zisă.
“Mă
întorc de departe” este un
experiment al regizoarei Theo Hergelegiu care caută mereu calea
impunerii unui curent de expresie teatrală original, dar nu îi descoperă
sprijinul în raportarea la text. Împrumuntă din curente anterioare, deține
inventivitate sprijinită
scenografic, dar uită de sensul principal al unui spectacol de a transmite
logic emoție și provocare pentru tema aleasă. “Mă întorc de departe” pare un
“SF” pornit de la “relitatea” unui fapt – distrugerea unei familii, expus
scenic șocant ca imagine generală, dar lipsit de sens convingător. Ce se poate
înțelege din acest spectacol ? Nimic, decât efortul actorilor și al
scenografului de a pune în evidență posibilitățile tehnice ale Sălii Studio.
Păcat de drumul regizoarei Theo Hergelegiu, pornit ca afirmare a unei
personalități în urmă cu mai mulți ani, și înfundat în manierismul practicat în
numele originalității unor experimente … făcături fără sens. Feriți-vă de acest
spectacol ce nu comunică nimic și la care vă puteți pierde timpul liber.
P.S.
Între 28 mai și 6 iunie, Teatrul Odeon a găzduit un proiect de excepție –
ZILELE CULTURII JAPONEZE. Amintesc doar două spectacole de teatru remarcabile –
“Crapul” și “Stația de autobuz”. Proiectul face parte din “Programul
internațional odeon.art” , care a reunit din 2005, de-a lungul a numeroase
stagiuni, o serie de manifestări internaționale, concepute cu știința informării
culturale . Teatrul Odeon este singura instituție din Capitală care inventiv cultivă astfel de proiecte culturale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu