“ NĂPASTA “ – TEATRUL “ TOMA CARAGIU “ din PLOIEȘTI

O “ ADAPTARE “, DEMNĂ DE TOATĂ STIMA

         În vasta și valoroasa operă de prozator și dramaturg a lui I.L.Caragiale pe care îl sărbătorim insistent în acest an, “Năpasta” – text original din 1890 -, este un punct nevralgic pentru creația sa . Pentru această piesă i-au fost aduse multe acuzații, chiar și cea de plagiat de către C.Al.Ionescu sub pseudonimul Caion, care printre altele iscate vehement de spiritul său satiric deranjant pentru mulți din acea vreme, au contribuit la refugiul său în 1905 la Berlin. “Năpasta” rămâne singura piesă tragică din dramaturgia scriitorului. Nu este locul evocării comentariilor  istoricilor literaturii noastre asupra piesei care arată însă, și astăzi după mai bine de un secol de când a fost scrisă, că deține un miez dramatic ce poate interesa un regizor inventiv.

         Regizorul Cristi Juncu propune o “adaptare” – ne precizată în programul de sală -, surprinzătoare și demnă de toată stima. Rămânem însă, în continuare adversarii “adaptărilor” regizorale ce terfelesc scrierile dramaturgilor consacrați ca valoare, cu intenția evidențierii regizorului. De astă dată, regizorul Cristi Juncu extrage din piesa lui Caragiale esențialul cu intenția de a trimite spre universalitatea tematică a textului – dragoste și răzbunare. Comediile lui Caragiale se desprind din spațiul orășenesc, dar drama “Năpasta” se îndreaptă spre lumea satului. Regizorul Cristi Juncu nu mai sprijină acțiunea a se petrece într-un sat de munte, ci într-un spațiu neutru, cu sens simbolic ales. Anca, femeia care de zece ani urmărește pătimaș răzbunarea uciderii fostului soț de către Dragomir, actualul partener de viață, devine în spectacol un personaj care pledează înverșunat pentru adevăr, dragoste și răzbunarea unei  crimei, acțiune moralizatoare specifică oricărui timp și mediu social. “Adaptarea” trece uitării contextul scrierii, Anca apare ca un personaj apropiat de eroinele anticilor, iar Ion nu mai este pădurarul ajuns să înebunească la ocnă în urma unei crime neelucidate. Cristi Juncu scoate din acțiune sensul major al dramei, “adaptarea” sa ignoră precizările dramaturgului contextuale mult discutate și imprimă intențiilor scrierii gradul de universalitate al conflictului.

         Cristi Juncu, expert în “teatrul de cameră” în spațiul neconvențional redus ca dimensiuni, aduce spectatorul în imediada apropiere a actorului.  Alături de scenograful Cosmin Ardeleanu, configurează excelent atmosfera propunerii de receptarea dramei din “Năpasta” într-o convenție derulată direct, chiar cu participarea publicului. Pe gradenele dispuse pe trei laturi ale spațiului de joc pe o scenă “clasică”, spectatorii sunt implicați emoțional în relatarea acțiunii. Cosmin Ardeleanu imaginează inspirat decorul, un posibil loc public de întâlnire, o cârciumă, cu câteva mese negre și o cale, un posibil drum indicat spre sala tradițională pe care se zărește cum fâlfăie mereu simbolic o eșarfă albă. Pe această cale va veni Ion, și va pleca înfrânt Dragomir. Trei aparent ventilatoare plasate pe tavan se mișcă mereu, sugerânt frământarea unei lumi măcinate dramatic de căutarea adevărului. Costumele desenează cu aplicație profilul fiecărui personaj. Scenografia lui Cosmin Ardeleanu susține viziunea regizorală, îi sporește tensiunea solicitată. Regia urmărește constant să funcționeze în spectacol această tensiune. Conceptul lui Cristi Juncu merge pe  linia teatrului realist, cu accente plasate cu sens metaforic. De pildă, Ion aduce la venire două găleți, una albă, alta cenușie, care îl vor însoți și pe Dragomir la plecare, după constatarea crimei sale, Anca încearcă să își plângă durerea apelând la o muzicuță; pot să pară accidente artificiale de imagine, dar au adeseori, consistență. Cristi Juncu reușește să construiască vizual un spectacol demn de apreciat.

         Actorii se pliază pe intențiile regiei în măsura  capacităților personale. Adei Simionică, actriță de marcă a teatrului din Ploiești, îi revine partitura dramatică a femeii care caută de mulți ani soluția de a răzbuna crima ce i-a distrus căsnicia. Actrița înfăptuiește multe momente remarcabile prin susținerea trăirii stării personale a personajului cu partenerii conflictului, dar nu dezvoltă și tensiune în creștere a situațiilor. Anca sa pare o suferindă închistată în nemulțumire, resemnată și când demersul răzbunării îi reușește. Ada Simionică servește însă, admirabil acest demers regizoral în care răzbunarea devine un fapt normal, aspect discutabil totuși, pentru expresia teatrală specifică unei convenții de teatru dramatic intimist. 

Remarcabil prin adaptarea la conceptul regizoral, este Andi Vasluianu în Ion. Impecabil tratează drama unui om simplu căzut întâmplător în judecarea unei crime abdominabile ce poate l-a afectat și psihic. Personajul poartă și vina  că i-a furat victimei obiecte personale, conform textului, dar actorul reușește să pună în valoare profilul acestui om simplu, chinuit de soarta care l-a împins într-o situație limită la care nu a participat, ce i-a tulburat judecata. Andi Vasluianu reușește să transmită credibil trimiterea spre acea categorie socială din care face parte Ion, de oameni cu simț moral primitiv, reduși în cunoașterea regulilor societății. Ion al său nu este un nebun, ci un om naiv, bolnav datorită imposibilității cunoașterii regulilor majore ale moralității societății, intenție a conceptului regizoral, servită verosimil. 

În Dragomir, făptiutor al crimei, Ioan Coman, dă consistență caracterizării că inconștient moral, acesta așteaptă termenul limită de prescipție al crimei făptuite. Sugerează starea lui Dragomir ca om cu conștiința agitată intim de actul său din trecut. Apropierea de spectatori dezavantajează însă, interpretare sa prin expresia, în principal a privirii, ce nu este dirijată spre a urmării cu efect credibil, relațiiile cu partenerii în multiplele situații dramatice expse de dramaturg. Învățătorului satului, Gheorghe,  regia și interpretul, Bogdan Farcaș, i-au găsit o cale simplistă de prezentare a rostului său în conflict.

         “Năpasta”, o piesă de Caragiale, mai rar pusă în scenă, în ansamblu ca intenție regizorală și interpretare, rămâne un spectacol original, cu finețe realizat pentru a induce emoție și provocarea judecării conflictului de către spectatori.