UN SPECTACOL LIPSIT DE SENS
Teatrul pentru copii și tineret
Excelsior, funcționează în centrul Capitalei, în preajma fostului CC al PCR, în
strada Academiei nr. 28, într-un sediu modern, elegant, pentru realizarea
căruia maestrul Ion Lucian a depus eforturi substanțiale. Preocupat de
atragerea copiilor spre teatru, acest mare actor trecut în neființă anul
acesta, a luptat cu îndârjire spre a dărui tinerilor o sală de spectacol de
înaltă ținută. Diminețile, sala poate fi folosită pentru prezentarea unui repertoriu
adecvat vârstei micilor spectatori, iar seara, targetul publicului se poate
schimba prin acceptul promovării unui alt repertoriu. Acesta a fost poate și
scopul realizării spectacolului “4 Dansuri”.
În
reprezentație se folosește adeseori replica “I-am tras-o !” , specifică
limbajului “cool” de club, rostită de fratele adolescentei Patricia (Annemary
Ziegler) pentru care acesta angajează “Babysitter” (Ion Bechet). Pentru patru
zile, fratele (Tudor Pârvu) urmează cursuri de dans, unde întâlnește o fată și se
laudă cu relația ivită între el și parteneră. Cam atât se poate înțelege din
acest spectacol confuz condus regizoral de Adriana Zaharia. “Despre solitudine
în absența afecțiunii parentale, despre fractura de comunicare dintre părinți
și copiii lor, despre vină, minciună, coșmaruri și obsesii, despre deruta și
haosul în care se trezesc, de iubire, ne vorbește dramaturgul,
romancierul, scenaristul, actorul și regizorul spaniol Albert Espinosa în piesa
<4 dansuri="dansuri">.” – se specifică în programul de sală în scopul de a ne
informa asupra intențiilor scrierii și reprezentației. Nimic însă, din ceea ce
indică această prezentare , nu prinde viață credibil în scenă.
Scenografa
Ana-Iulia Popov propune un decor lipsit de semnificații esențiale, cu o pantă laterală
alăturată unui perete cu trei ecrane, unde evident, vor rula numeroase
proiecții. Conceptul video – Darie Armin Alexandru, oferă imagini penibil raportate
la replică, prin fotografii vrând să sugereze frământările adolescentei
Patricia. Dirijarea luminii este de asemenea aberantă, fără suport în ideea
situațiilor. Costumele scenografei merg pe aceiași linie în special în cazul
lui Deșiratul (Marian Rădulescu) și Vânjosul (Robert Robert Emanuel). Viziunea
regizorală este lipsită de o elementară coerență; rămâne de neînțeles de ce Patricia e grav afectată că nu își
are în preajmă părinții , care ar fi momentele sale de coșmar și cele reale; de
ce tânărul angajat “Babysitter” și scriitor ca ideal, se bate mereu violent cu
șmecherii de cartier, Deșiratul și Vânjosul, ce par niște circari; care sunt
relațiile dintre personaje, frate-soră, “Babysitter”-Patricia ?! Adriana
Zaharia, tânăra regizoare remarcată cândva cu spectacolul “Elevator” de la
Teatrul Foarte Mic, de astă dată, “citește” scenic ilogic piesa spaniolului
Albert Espinosa, o sufocă teatral artificial cu intenții simbolice și absurde.
Regizoarea nu urmărește creionarea substanțială a personajelor, a relațiilor
dintre ele, iar departajarea, definirea planurilor – realitate, vis, coșmar –
este dirijată haotic prin mișcarea scenică și sugerarea atmosferei momentelor.
Dansurile (coregrafia Andreea Duță) devin o ilustrație fragilă lipsită de
sensurile stărilor celor ce le practică doar corect în ritm. 
Actorii
încearcă să se adapteze cerințelor regiei , dar personajele interpretate sunt
incoerente ca desen caracterial. Actorii execută docil indicații regizorale penibile
și personajele nu mai au consistență, nu comunică mai nimic din conținutul
sensibil al scrierii. Singura care conduce interpretarea personajului Patricia
cu sublinierea continuă a unei stării interioare ce o macină, încărcată fiind de frământări, este
Annemary Zeigler. Chiar dacă mișcarea impusă de regie o dezavantajează în
expresie, ca și indicarea relaționării cu partenerii reali sau din vis, actrița
trăiește cu sinceritate nemulțumirile, tristețea și frământările adolescentei izolată în singurătate.
Tratarea regizorală a destinului Patriciei induce confuzia de a o considera, mai
ales prin agitația mâinilor, un om bolnav sau handicapat, dar actrița salvează
personajul în multe momente de la o astfel de imagine falsă. Păcat de efortul
actriței de a susține acest rol dificil, ca și de cel al colegilor din
distribuție, lipsiți de un sprijin regizoral convingător.
“4
Dansuri” rămâne doar o ambiție de experiment regizoral ce poate șoca pe tinerii
spectatori, dar nu și impresiona și provoca la judecarea analizei unei situații
de familie speciale propusă de dramaturg, pe care copiii sau adolescenții o pot
întâlni și în realitatea vieții personale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu