“ DOUĂ LOTURI “ – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” (INAUGURAREA UNEI NOI SĂLI)

CHEIA UNUI … “FILM” TEATRAL, DECORUL

        

Spectacolul propus de regizorul Alexandru Dabija și scenograful Helmut Sturmer se detașează din peisajul general destul de cenușiu al premierelor curente, unele cu pretenții de experimente novatoare “DUPĂ” un dramaturg celebru. Fiind “Anul Caragiale”, Teatrul Național “I.L.Caragiale” ce îl are patron spiritual pe dramaturg,  propune, cum e și firesc, derularea unui program reportorial dedicat evidențierii valorii sale universale. O nouă premieră este “Două loturi” dramatizare “după” nuvela lui Caragiale. De astă dată, acest “după” prinde altă consistență,fiind o scriere în proză adaptată pentru scenă, apelând pentru ilustrarea sa teatrală, la tehnica … filmului. Atenție, regizorul Alexandru Dabija nu apelează la de acum “clasicile” proiecții, ci alături de maestrul scenograf Helmut Sturmer, folosește noua sală a Naționalului bucureștean, excelent dotată scenic, pe care o transformă într-un “platou” de vizualizare filmică a reușitului său scenariu de dramatizare a nuvelei. Povestea funcționarului modest, Lefter Popescu, binecunoscută, a celui care pierde câștigul celor două bilete de la roata norocului, se transformă într-un film teatral, și  nu mai este o comedie cu final tragic, ci o tragicomedie amară. Regizorul Alexandru Dabija vrea să evidențieze confruntarea dramatică dintre două segmente sociale, cel al oamenilor modești (chivuțele lui Caragiale) și funcționarul sârguincios (Lefter Popescu), cu un sistem malefic ce manevrează autoritar destinele oamenilor simpli. Intenția este conținută de scriere. În jocul destin și norocul aparent, sugerează regizorul spre final, că doar Dumnezeu mai poate interveni. Nuvela este studiată de regizor, în termeni apropiați și de demersul zilelor noastre, în care roata norocului loteriei și Dumnezeu, devin singurele soluții de posibilă realizare a destinului personal. Este impresionantă intenția sa de punere în evidență teatrală a nuvelei.

“Filmul” teatral al viziunii regizorale prinde viață prin decorul de extraordinar creat de Helmut Sturmer. Beneficiind de o scenă modern dotată tehnic, scenograful concepe un decor cu posibilitatea sugerării unor spații din medii sociale diverse. O construcție metalică, o “cușcă” a vieții curente, cu multe scări, definește prin accente de moblier, diferite spații de joc din diverse medii. Helmut Sturmer “fotografiază” și prin amănunte de decor, societatea în care se petrece acțiunea. Decorul devine astfel personajul principal al acțiunii, “joacă” rolul central în acest “film” teatral. Se rotește continuu, este transparent prin constructul metallic, iar privirea spectatorului e atrasă mereu și de planurile secundare, chiar și de cel discret din fundal, unde interpreții se retrag exterior pe bănci, când acțiunea nu le solicită prezența în conflict. Rar se poate întâlni în teatru un astfel de decor cu menire filmică și care prin rotire, reușește un montaj original al sevențelor din acțiune. Decorul găsește un sprijin al manipulării sale și prin ilustrația muzicală, în special prin cea discretă  ce sugerează mereu prin ritm,  “pendulul” vieții ce bate continuu. Dar …  rotația în același tempo a decorului ce surprinde fotograme din cele două segmente sociale, frânează ritmul acțiunii, intenția de a arăta paroxismul la care se ajunge prin imposibila înțelegere dintre cei ce aparțin unor zone diferite, impilcați în drama lui Lefter cel necâștigător.

Costumele datorate Lilianei Cenean și machiajul special, dictat de viziunea regizorală, completează reușita imaginii spectacolului. Pe deoparte cei din segmentul social al oamenilor simpli (chivuțele , doamna Popescu) poartă costume modeste, colorate, iar cei din zona “funcționarilor” au ținute uniforme, dominate de culoarea neagră. Ca sens, perfecte sunt costumele și machiajul destinat “funcționarilor”, cu excepția lui Lefter. Mai intervine însă, un alt … “dar”: de ce regizorul folosește în cazul chivuțelor, încă din prolog, limba țiganilor ?! Sunt și alte scene care prin vorbirea chivuțelor în țigănește le îndepărtează de rostul viziunii generale, că ar fi niște femei sărmane care strâng haine vechi ca să câștige un ban de trai. Acest efect de limbaj îndepărtează de perceperea celor trei femei că ar reprezenta segmentul oamenilor sărmani.

În această propunere regizorală originală ca apel spre expresia filmului, Alexandru Dabija nu practică însă, lucrul amănunțit cu actorii aleși în distribuție. Ideea că fiecare din cei 13 actori distribuiți în diverse personaje sunt mereu prezenți în spațiul de joc pentru a susține radiografia a două lumi, nu se înfăptuiește convingător de către interpreți. Majoritatea distribuției este compusă din tineri actori, unii cu practică în filmulețe, dar lipsiți de vlaga scenică de a trăi interior situațiile, când nu au replică, și fac doar figurație. Mădălin Mandin (Căpitanul Pandele), Daniel Hara (Comisarul Turtureanu), Mihai Munteniță (Georgescu-șeful), Eduard Cârlan (Mitică/Aprodul), Ionuț Toader (Vânzăorul de ziare), Dragoș Dumitru (Bancherul) și Marcel Bălănescu (Polițistul călău) prestează numai servicii artistice, dar nu reușesc să transmită starea esențială a personajelor, tratate ca “vampiri” ai societății. Execută exterior sugerarea personajelor fără a participa la susținerea atmosferei generale solicitată de conceptul regizoral; când nu au replică sunt obiecte de decor și nu urmăresc prin expresie relațiile din preajmă. Sunt corecți, dar nu  susțin paroxismul la care ajunge conflictul.

         Se detașează din distribuție, Ana Ciontea și Marius Manole,  actorii cu o bogată experiență scenică prin care s-au remarcat de-a lungul timpului. Marius Manole – povestitorul evidențiază ireproșabil tendința regiei de indicare a două compartimente sociale. Și povestitorul său este malefic precum Pandele, Șeful sau Bancherul, dar actorul sugerează și detașarea celui inzestrat cu autoritate în zonă. Marius Manole știe să compună prin gest, atitudine și mai ales prin participarea expresivă tăcută din numeroase scene, portetul celui ce reprezintă o lume periculoasă prin superioritatea cultivată. Excelentă este și Ana Ciontea în “șefa” chivuțelor, o femeie amărâtă, cinstită, modestă luptătoare pentru asigurarea traiului zilnic. Nici actrița, nici partenerele sale, Ilona Brezoianu și Eliza Păuna, nu compun portretele unor țigănci din divertismentele tv., ci ale unor femei din clasa de jos a societății, ale unor oameni săraci și resemnați. Această echipă – Ana Ciontea, Marius Manole și mai tinerele Ilona Brezoianu și Eliza Păuna, s-au integrat remarcabil “filmului” scenic “Două loturi”.

         Familia Lefter Popescu, modulul conflictului, în ciuda substanței viziunii regizorale, prin interpretare se plasează în planul doi al reprezentației. În unele momente, Valentina Zaharia, care încearcă desenarea doamnei Popescu, dă farmec personajului. Regia nu speculează însă, pe deplin, rolul central al lui Lefter Popescu și nici actorul Gavril Pătru. Interpretarea funcționarului onest căruia roata norocului se dovedește a fi o farsă a vieții, este lineară, banală. Gavril Pătru nu reușește să conducă spre paroxism întâmplarea lui Lefter. Scena cheie a definirii farsei norocului și celor două lumi ce o manipulează, cea dintre Bancher și Lefter, care își revendică cele două premii câștigate, este mediocru interpretată. Se repetă firesc că premiile sunt “vice versa”, dar fără o tensiune elementară cultivată de actori și nici de regie.

         Alexandru Dabija s-a dovedit a fi un as și al dramatizărilor mai întâi după Ion Creangă la Teatrul Act. De astă dată dramatizarea și viziunea regizorală cu tentă expresionistă, au solicitat o distribuție mai numeroasă, ce i-a umbrit inspirația de început a proiectului. Cooptarea unei echipe tinere de actori fără experiență, ce execută atent mai mult mișcarea solicitată de decorul senzațional al lui Helmut Sturmer, dezavantajează reușita deplină a reprezentației. Regizorul a lucrat și la Iași, de curând, premiera “Iașii în carnaval “ prin care Teatrul Național “Vasile Alecsandri” a revenit în clădirea renovată după șase ani de folosire a “teatrului – cub”, ce l-a găzduit. Alexandru Dabija este un regizor foarte activ, mereu prezent cu spectacole de senzație.

         Merită pe deplin a fi vizionat spectacolul “Două loturi” , în primul rând prin scenografie și intenția originală de citire scenică a unei nuvele celebre, căreia îi sunt dezvăluite noi sensuri.        

P.S. Teatrul Național “I.L.Caragiale” reușește performanțe pentru stagiunea teatrală din Capitală. De mai bine de un an se află în renovare, construcția ceaușistă fiind fragilă la un cutremur, dar lansează premiere, și o nouă sală. Repetă în zgomot de pickhamere, dar prezintă premieră după premieră, în vreme ce alte teatre bucureștene abia se dezmorțesc după vacanță. Asta se poate numi management de calitate, să treci peste orice greutate și să servești dorința Marelui Public de “teatru adevărat”.