RĂMĂȘIȚE DIN …
CARAGIALE
Acest spectacol este o
deziluzie. Mai întâi pentru că “O scrisoare pierdută” de I.L.Caragiale rămâne piesa
cea mai cunoscută de români, și spectatorii așteaptă întodeauna, interpretarea
situațiilor și replicii lui Caragiale cu interes pentru valoarea lor actuală,
și după peste un secol de la scriere. Nu e cazul acestui spectacol. A doua
deziluzie este regizorul și actorul, Horațiu Mălăele, o personalitate creatoare
complexă, o valoare adevărată, prețuită pe drept de Marele Public. De astă
dată, regizorul a considerat că
poate fi inventiv realizând un spectacol “DUPĂ” I.L.Caragiale cu dorința de a
da o altă față teatrală textului, considerându- se mai presus de autor. De la
acest “după” pornește conceptul său regizoral, ce pare a fi un experiment
penibil, specific unui regizor student în primul an de studiu, dar inacceptabil
pentru un creator de talia lui Horațiu Mălăele. A încercat să amplifice stilul
personal din memorabilul spectacol “Revizorul” de la Teatrul de Comedie.
Atunci, nu practica în calitate de regizor acest “după” … Gogol, respecta
textul, aplica o discretă adaptare, și
admirabil, în scenografia Liei Manțoc, realiza un spectacol novator. De
astă dată a masacrat piesa lui Caragiale. A exclus din spectacol importantul
act trei al “ședinței electorale” și a plasat în final câteva din replicile
diverselor personaje. Și mai grav rămâne faptul că a mai și introdus, pe ici pe
colo, replici noi, personale, în numele actualizării. Peste toate, regizorul
nici nu a vegheat ca rămășițele din replica lui Caragiale să fie rostite…
tangibil. Majoritatea interpreților ori țipă, ori…morfolesc cuvântul. Relații
între personaje nu există. E drept, regizorul Horațiu Mălăele și-a rezervat
egoist, finalul prin Agamiță Dandanache, rolul în care dânsul se distribuie și
îl interpretează însă, discutabil. Spectacolul nu are nici o miză credibilă în
raport cu piesa lui Caragiale, fiind o “jucărie” ridicolă, cu multe scene
amintind de umorul practicat de un teatru de estradă modest sau de un divertisment
tv. lamentabil. Publicul râde sporadic, dar nu provocat de satira mereu actuală
a genialului Caragiale, ci de diverse gaguri ambalate pictural spectaculos prin
scenografie.


Rolul lui
Agamiță Dandanache și-l atribuie regizorul Horațiu Mălăele. În alt concept
regizoral îl putea realiza senzațional. În acest spectacol, descrie exagerat un
Agamiță total decrepit, bolnav, într-un cărucior cu rotile, păzit de doi
indivizi din zona mafiotă, cu ochelari negri. Horațiu Mălăele tratează
mărtururisirea lui Agamiță ca pe un cuplet de estradă. “Vechiul luptător de la
‘48” pare o “legumă’, iar implicarea logică în conflict dorită de dramaturg
prin evocarea șantajului cu o scrisorică, înfăptuit cândva ca să obțină locul
ca politician, se diminuează ca sens. Firește că la acest moment din final,
petrecut în centru scenei, publicul se amuză și aplaudă, dar nu pentru
soliditatea rolului raportată la textul inițial, ci pentru Horațiu Mălăle, un
actor care i-a cucerit în alte spectacole. În Zaharia Trahanache, prezidentul a
numeroase comitete și comiții, cum precizează dramaturgul, Virgil Ogășanu
rămâne printre puținii interpreți care reușesc să treacă peste indicațiile
exagerate de caracterizare a personajelor, solicitate de regie. Compune
coerent, cu finețe în expresie posibilul profil al lui Trahanache, interpretat
ca un bătrân puțin cocoșat și corpolent, dar preocupat de funcțiile sale.
Virgil Ogășanu se detașează din absurdul viziunii regizorale și nuanțează
admirabil gestual prezentarea lui
Trahanache. Amuzant este oferit doar ca imagine generală celebrul cuplu
Farfuridi (Marius Rizea) – Brânzovenescu (Eduard Adam), dar actorii nu mai
beneficiază de replica substanțială, piesa fiind cenzurată de regie. Sunt corecți ca
apariție de plan secund. Partitura lui Cațavencu, regia o reduce substanțial,
acesta fiind un obez decrepit cu pretenția de a fi și el luat în seamă. Mihai
Constantin, un mare actor, nu poate însă, salva personajul, chiar dacă regia îl
pune pe Cațavencu să încerce … dansul din buric. Execută numai cu haz gaguri
regizorale. De exemplu, în scena
Cațavencu – Tipătescu, regia propune o înșiruire de gaguri ca într-un film mut.
Multe astfel de scene îngreunează ritmul reprezentației. Un personaj derizoriu
devine Pristanda (Marcelo S.Cobzariu) pentru regizor. Ca reprezentația să aibă
și efecte spectaculoase, regia introduce prezența unui pluton de soldați,
subordonații lui Pristanda pentru reținerea lui Cațavencu. O scenă inutilă.
Singura surpriză demnă de stimă a regiei, rămâne tratarea Cetățeanului
turmentat, ca un “apropitar” cu bani care cu ironie ar vrea să afle cu cine
votează, fiind insoțit de un “taraf”, o “figurație orchestră” cum specifică
programul de sală. Alexandru Bindea compune abil personajul, iar momentele cu
acest cetățean special din electorat prind sensuri apropiate de scrierea
piesei.

Spectacolul
rămâne o ambiție regizorală eșuată a unei personalități consacrate în viața
teatrală – Horațiu Mălăele. Un experiment … “Curat murdar!” cum spune Pristanda
în piesa absentă ca satiră socială pertinentă în spectacolul găzduit de prima
scenă a țării.
o confundati pe Raluca Petra cu Raluca Vermesan din XXL?
RăspundețiȘtergere