FESTIVALUL NAȚIONAL DE TEATRU, joi, 1 noiembrie

“ ȚINUTURILE JOASE “ – TEATRUL GERMAN DE STAT din TIMIȘOARA ( Secțiunea : “De toate pentru toți”)

EXCELENTĂ DEMONSTRAȚIE DE TEATRU DOCUMENTAR

         Când două personalități apropiate în gândire, se întâlnesc – autor și regizor - și au în preajmă o echipă sudată, rezultatul nu poate fi decât un spectacol impresionant. “Ținuturile joase” este o adaptare realizată de Niky Wolcz, Valerie Seufert, Ula  Wolcz după un volum de povestiri scrise de Herta Muller, laureată a Premiului Nobel pentru literatură în 2009, de origine din Banat, cu tatăl șvab. Peste treizeci de interpreți ai echipei Teatrului German de Stat din Timișoara – actori și colaboratori – își unesc forțele pentru a da viață scenică evocării existenței unei comunități a unui sat de șvabi din Banat. Este un sat cu tradiții, o oază de la care a pornit și Herta Muller, dar și Niky Wolcz, care a emigrat în Germania, și în prezent este profesor la Columbia University din America.

         Propunerea lui Niky Wolcz este de teatru documentar, inventivă și prin îmbinarea armonioasă a ilustrației teatrale scenice cu proiecții (regia filmelor : Bogdan George Apetri). Realizează un joc original între realul scenic și film. Momente din scenă se continuă în film sau scvențe din proiecții se amplifică în spațiul scenic. Decorul lui Helmut Sturmer, discret îngrădește spațiul scenic cu garduri laterale din sârmă, și sugerează interior locuri diverse de joc prin accentele de moblier cu trimitere metaforică. Regizorul se apropie prin ilustrarea teatrală de expresionism, aplicat teatrului epic, teatrului documentar, pe scenariul rezultat din adaptarea povestirilor scriitoarei. Cum textul nu are conflicte, ci doar relatări despre o familie cu bunici și străbunici, spectacolul trăiește prin imagini viața din satul de șvabi.

 Niky Wolcz, maestru în mișcare, conduce admirabil ansamblul și construiește momente memorabile care transmit emoție. Mișcarea expresivă, gesturile fiecărui membru al ansamblului, dublează cuvântul povestirilor. Scrierea Hertei Muller conține o replică rafinat poetică, dar și intenții fine de ironie față de unele situații evocate. Cuvântul este exploatat cu tot sufletul de actorii numeroasei distribuții, de la vârstnici până la copii. Secvență după secvență, printr-un montaj ingenios al regizorului, integrează spectatorul în lumea tradițiilor celor din sat, unde viața își are regulile ei, oamenii dorințele lor, unde binele și răul se confruntă zilnic.

         Un spectacol special, ieșit din nota obișnuitului diverselor tendințe aplicate stângaci, este “Ținuturile joase”, printr-o imagine teatrală bogată în sensuri . Trimiterile contextuale ale acestei reprezentații, implică, atrăgeau  spectatorul chiar și pe cel necunoscător al limbii germane care nu urmărea traducerea de pe ecran,  prin interpretarea strălucită a distribuției.

“ ÎNAINTE DE PENSIONARE “ – TEATRUL NAȚIONAL din TIMIȘOARA (Secțiunea : “Strindberg, înaintași, urmași”)

         UN EXPERIMENT, LIPSIT DE CONSISTENȚĂ

         Piesa lui Thomas Bernhard , romancier și dramaturg de origine austrică își găsește cu greu un loc în secțiunea : “Strindberg, înaintași și urmași”, chiar dacă scrierea are tendințe de analiză psihologică. Trei personaje alcătuiesc o familie stranie ; Rudolf Holler este fost ofițer nazist, ajuns judecător, și își sebează ziua de naștere alături de sora sa cea mare, Vera, fanatică admiratoare și sora cea mică, Clara care încearcă să reziste într-un scaun cu rotile, demenței oarbe a celor din preajmă. Prin torționarul Rudolf Holler, dramaturgul face trimitere spre pericolul dictaturii ce poate distruge umanitatea. De la acest subiect al acțiunii și intențile tematice ale piesei , până la spectacol este însă, cale lungă , datorită experimentului teatral lipsit de consistență, propus de tânărul regizor, Christian Papke, născut în Elveția, activ în diverse state printre care și în Austria. Originalitatea experimentului său, se rezuma prin urmărirea spectacolului petrecut într-un fel de “dioramă” și prin insistența pe proiecții. Scenograful Alois Galle, îngrădea printr-un perete transparent , mărginit jos de o “ramă” groasă neagră, decorul unei sufragerii tradițional realiste, dar cu un fundal, ecran de proiecție. Această scenografie bizară, dezavantaja posibilitatea de urmărire a mișcării interpreților, dirijată regizoral în cel mai obișnuit spirit realist. Christian Papke dezvolta exagerat tendințe naturaliste chiar, în cazul mesei aniversare a lui Rudolf, și în alte momente. Proiecțiile sale insistau pe imagini cu Ceaușescu și alți dictatori, fără o argumentare în relațiile din scenă între cele trei personaje, cărora li se mai adăuga și intervenția Clarei ca adolescentă, sora mezină , personaj care se exprima prin … dans. Proiecțiile se amplificau și cu imagini din tinerețea celor trei, transmise de pe laptopul personal al Verei, sora cea mare , interpretată ca o debilă mintal cu o vorbire sacadată, ce ar fi vrut prin evocarea fotografiilor să aniverseze și să își arate prețuirea pentru  fratele său. Vizualizarea și teatralizarea scenelor erau ridicole, nu își găseau sprijin în situații și replică. Personajele aveau tipologii construite de dramaturg pe o solidă linie psihologică , dar  ignorată de regizor. Actorii executau docil indicațiile regiei, rezultatul fiind niște personaje schematice, caricaturi fără sens direcționate. Păcat de calitățile personale ale actorilor – Doru Iosif (Rudolf Holler), Ana Maria Cojocaru (Vera), Ana-Maria Pandele (Clara), Eva-Maria Danciu (Clara tânără) -, împrăștiate de un concept regizoral ilogic construit în raport cu piesa. Se vroia un experiment, sufocat însă, de multiple exagerări în relații și conflict, dictate de regie. Mesajul tematicii piesei dispărea.

         Când avem câțiva regizori tineri, puțin e drept, care  își găsesc cu greu, un teatru unde să  exprime tendințe  de inovație teatrală, este penibil ca un teatru cu pretenția de a fi național, să apeleze la un nume de peste hotare pentru intenția de “modernizare” a expresiei teatrale.

         Spectacolul a fost găzduit în Capitală de noua Sală multimedia a Naționalului bucureștean, ce prezintă surprize plăcute. Una dintre ele, este spațiul expozițional, lansat prin expoziția de fotografie a austriacului Peter Schubert, cu elemente decoraționale de fațadă.

P.S. Ziua de joi, 1 noiembrie a mai oferit și “FATA DIN CURCUBEU” ,  un recital remarcabil al actriței Tania Popa, comentat pe blog la data premierii.