ÎN SFÂRȘIT, “ O SCRISOARE … “ GĂSITĂ
Cum suntem în “Anul Caragiale”,
dramaturgul nostru cel mai important (160 de la naștere și o sută de la
dispariție), redevine subiect pentru repertoriile teatrelor noastre. Naționalul
din Craiova s-a apropiat cu o atenție deosebită de dramaturgia sa și i-a
dedicat și o săptămână de reprezentări.
În
seria de montări Caragiale, după vizionarea mai multor “Scrisori pierdute” și …
“neregăsite” în spectacole, Teatrul Național “Marin Sorescu” din Craiova
propune în regia lui Mircea Cornișteanu, un spectacol remarcabil. Redescoperim
sensurile major satirice ale piesei și … găsim “Scrisoarea pierdută”. Pentru
majoritatea publicului, piesa lui Caragiale, a devenit un fel de libret de
operă cunoscut, și datorită a trei montări celebre datorate regizorilor Sică
Alexandrescu, Liviu Ciulei și Alexandru Tocilescu.
O
comedie aparent bulevardieră ca drum al acțiunii, dar profundă ca scop satiric,
nu numai pentru timpul scrierii în 1884, ci și astăzi, este repusă în
drepturile sale de către regizorul Mircea Cornișteanu, fără ostentație vizuală,
fără o adaptare forțată la actualitate. Regizorul lasă liber spectatorul să
gândească asupra ce se petrece pe scenă și să compare cu realitatea curentă pe care o trăiește zilnic;
nu îl forțează prin nici un efect teatral exagerat plasat. Urmărește de
asemenea, să scuture în interpretarea actorilor rostirea replicii în
stilul “clasic” consacrat de înaintași, și transpune piesa în lumea de astăzi,
ca imagine generală, fără însă, să îi forțeze contemporaneizarea. Publicul se
amuză copios de oferta regizorală, este cooptat ca participant direct la unele
scene, i se dă cale liberă să judece discursurile celebre ale lui Cațavencu sau
Farfuridi, ca un cetățean obișnuit care întâmplarea face să trăiască acum și o
campanie electorală în plină și comică derulare. Prin nimic însă, regizorul nu
forțează nota reprezentației, dă posibilitate tinerilor care habar nu au de
piesă, să se “informeze” despre intențiile lui Caragiale, iar maturilor le
provoacă reîntâlnirea cu un dramaturg mereu “contemporan” căruia starea
societății nu i-a rămas indiferentă. Spectacolul atrage prețuirea publicului,
firește prin interpretarea impecabilă a actorilor devotați conceptului
regizoral.
Din
primul moment, se stabilește că totul se petrece în zilele noastre. Biroul
prefectului așezat în centrul scenei mari a Naționalului craiovean, sugerează
că personajele au “foncții” , sunt oameni importanți ai societății. Decorul
aparent minimalist conceput de Clara Labancz creează inventiv atmosfera dictată
de acțiune. Regizorul apelează original și la proiecții, dându-le un rost
major. În fundal, pe un ecran, domină imaginea de la intrarea în casa elegantă
a prefectului, care se animă de la o scenă la alta, cu filmulețele de venire a
personajelor, care apar apoi, în scenă. Este excelentă folosirea proiecțiilor
de către regizor prin care dă amploare vieții acțiunii. Regula originală
propusă de această convenție teatrală se dezvoltă pe parcurs. În actul trei al
“dezbaterii electorale”, în locul biroului apare tribuna “moderatorului”
Trahanache, cu tricolorul, iar imagini cu participanții din sală, spectatori,
sunt proiectate pe ecranul din fundal, printre dânșii aflându-se și unele
personaje precum Brânzovenescu, Farfuridi, Cațavencu ori Cetățeanul turmentat.
Actul trei este cuceritor dezvoltat de regizor, aplauzele nu contenesc,
spectatorii fiind participanți activi la dezbatere. Vizualizarea are
credibilitate; e firesc ca prefectul să aibă și un laptop, e firesc ca în
final, tricolorul să fie însoțit de steagul Uniunii Europene, pentru că despre
Europa vorbesc și Brânzovenescu și Cațavencu. Regizorul Mircea Cornișteanu
imaginează și multe momente singulare reușite, originale, pornite de la replica
lui Caragiale, și nimic din ce se perece pe scenă nu e inutil, are argumentare
în situații și chiar în cuvintele anterioare. De pildă, la început, Zoe leșină
prefăcut, în fața soțului, Trahanache, să-l convingă de revolta ei față de
intențiile de șantaj ale lui Cațavencu,
iar amantul Tipătescu îi face respirație gură la gură sau când prefectul îi
propune “să fugim împreună”, vine cu echipamentul de motociclist. Memorabilă
este scena când Zoe își recapătă scrisoarea pierdută și o rupe mânioasă în bucățele, dar … rămășițele sunt
strânse prevăzător de “feciorul” lacheu al casei însă, bodyguardul lui Agamiță
Dandanache i le solicită autoritar. Această scenă lipsită de replică rămâne o
bijuterie prin sugestiile degajate. Spectatorul urmărește același conflict, din
același text, dar tratat surprinzător.
Numeroasele
invenții regizorale de teatralizare a piesei sunt coerente, dar atent plasate pentru evoluția
conflictelor și sporirea ritmului reprezentării, spre trimiterea la
actualitate, dar nu puteau avea un rezultat benefic fără
actorii ce le transpun scenic admirabil sub o atentă îndrumare a regizorului
Mircea Cornișteanu. Nu întâmplător, Tipătescu îi spune amantei : “Zoe fii
bărbată”. Se spune mereu, că în spatele fiecărui bărbat, stă o femeie! În interpretarea excepțională a
Ceraselei Iosifescu, Zoe este femeia ambițioasă, autoritară, ca și multe doamne
de astăzi. Zoe a sa e frumoasă, degajă farmecele feminității, dar în spatele
acestei imagini, a perucilor ce le schimbă, se implică activ în viața
bărbaților din preajmă pentru
interesul și al reușitei lor depline. Cerasela Iosifescu își dezvoltă
personajul pe două laturi caracteriale, cel de relație ca “damă” aparent “bună”
și copilăroasă, și cel de femeie voluntară, dornică de profit, ambițioasă,
autoritară pentru a-și rezolva greșeala pierderii scrisorii. Prin expresii și
intonații vocale bine stăpânite, actrița construiește personajul, dându-i
complexitate. O surpriză plăcută este reîntoarcerea pe scenă a actorului
Claudiu Bleonț, după ce și-a risipit talentul prin tot felul de divertismente
tv. penibile. Reușește să cucerească din nou publicul prin interpretarea
deplină a lui Tipătescu, prefectul, ca un fante șmecher și atent la specularea
situațiilor, bărbatul elegant, îmbrăcat în roșu în final, când are siguranța
păstrării “foncției” și relațiilor. Actorul relaționează nuanțat cu cei din
preajmă, subliniază cu umor miezul conflictelor.
O altă întâlnire demnă de
aplauze este Ilie Gheorghe în Trahanache. Actorul iese din linia manieristă
practicată uneori în alte roluri și prezintă un Trahanache activ, șiret,
rafinat diplomat pentru că “interesele partidului o cer”, cum spune și
Farfuridi. Dar nu numai interesele partidului îi cer a acționa, ci și
interesele proprii de a își păstra
diferitele “foncții”, indiferent că este înșelat în triunghiul conjugal. Ilie
Gheorghe compune minunat portretul lui Trahanache, “frate” în manifestări cu
politicienii de astăzi, o persoană meșteră în manipulări.
Remarcabilă este
ideea regizorului de a ne prezenta un Cațavencu tânăr politician, avid și el
după “foncție”, o canalie de fapt, ce vrea să își depășească în
“machiavelicuri” partenerii mai vârstnici, iar George Albert Costea rezolvă
senzațional acest rol. Susține substanțial relațiile cu partenerii din scenă,
dar și una mereu provocatoare cu spectatorii în dorința lui Cațavencu de a își
câștiga popularitate, de a parveni. George Albert Costea este un tânăr actor,
nume reținut și pentru evoluția sa
în cei patru ani de la absolvire, cu șansa că a fost integrat în colectivul
Naționalului craiovean, și atenționează că generația sa deține talente
deosebite.
Fără cusur, debordant comic e interpretat cuplul Farfuridi –
Brânzovenescu de Valentin Mihali și Adrian Andone, fiecare completându-se prin
susținerea relației la nuanță. Brânzovenescu este mai timid, lipsit de
inițiativă, servil amicului, iar Adrian Andone îl definește cu mult haz și prin
vorbirea colorată printr-un “r” graseiat . Valentin Mihali îi dă forță lui
Brânzovenescu cel mereu cu inițiative trăznite. Actorii amintesc parcă de
filmele cu Louis de Funes sau Bourvil prin modul inventiv în care interpretează
partiturile. Valer Dellakeza compune un Agamiță Dandanache aparent ramolit în
scaunul său cu rotile, condus de un bodyguard (Raluca Păun), care îi este și
consilier; cu finețe actorul arată cum Agamiță urmărește de fapt, tot ce se
întâmplă în jur, și introduce discret, dar cu rezultate comice răsplătite cu
aplauze, scurte replici cu trimitere la actualitate prin nomilalizări spre mass
media tv și nu la ziarul “Războiul” de pe vremea scrierii. Actorul redă savuros
existența lui Agamiță în viața publică. Nici Ionescu (Ștefan Cepoi) și Popescu
(Ștefan Mirea) ori “feciorul” lacheu (Tudorel Petrescu), roluri secundare, nu
se pot omite prin reușita lor interpretare. Simpliste pe ideea beției
permanente a Cetățeanului turmentat sunt aparițiile lui Nicolae Poghirc. În
Pristanda, regizorul Mircea Cornișteanu se încumetă a fi și actor, din cauze
obiective legate de imposibilitatea unui actor din trupă suferind în urma unei
accidentări; manifestă și capacitatea de a fi actor, cu calități profesionale.
Spectacolul
ne arată … lumea în care trăim, fără nici un artificiu de trimitere spre
actualitatea curentă. Rămâne una din puținele reușite regizorale de astăzi
pentru a demonstra cât de contemporan ne este Caragiale. Chiar dacă știe sau se
întâmplă să nu cunoască “O scrisoare pierdută”, spectatorul se amuză copios și
nu simte cum trece timpul reprezentației, doar constată sensurile unei
realități pe care nici un talk show tv. nu o poate prezenta atât de adevărat.
Mircea
Cornișteanu a câștigat o bogată experiență cu această piesă pe care a pus-o în
scenă, a cincea oară acum, de fiecare dată în reprezentări diferite. De astă
dată, a avut un sprijin major și în calitățile deosebite ale trupei care o
păstorește abil ca manager al Teatrului Național “Marin Sorescu”, demonstrând,
în sfârșit, că și în 2012, cineva a găsit totuși, … “Scrisoarea pierdută”!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu