OBSERVAȚII GENERALE
În ciuda unor condiții
financiare vitrege, Ediția XXII a Festivalului Național de Teatru a fost în mod
cert o reușită, și nici cârcotașii nu pot contesta aceasta.
Baza
reușitei pornește de la proiectul selecției directorului artistic și
selecționerului unic al FNT, Alice
Georgescu. Apreciatul critic de teatru s-a detașt de orice subiectivism și a surprins prin cele
șase secțiuni inițiate, tendințele actuale ale mișcării teatrale de la noi. A
dedicat două secțiuni - “Al
matale, Caragiale” și “Strindberg, înaintași, urmași” – pentru sărbătorirea și comemorarea
UNESCO, două valori culturale ale dramaturgiei. A continuat susținerea
secțiunii “Focus”, ce la ediția trecută a avut drept protagonist pe regizorul
Andrei Șerban, prin o altă personalitate a regiei noastre, Silviu Purcărete.
Prin “Actorii în prim-plan” și-a dorit a fi surprinse spectacolele dedicate
actorilor, recitaluri sau cele cu distribuții restrânse în care partiturile
sunt egale ca importanță. Spectacolele stagiunii, apreciate pentru concept și
interpretare, au constituit secțiunea “De toate pentru toți”. Tinerilor le-a
fost deticată secțiunea “Teatrul de mâine”. Nu au lipsit din programul FNT,
dezbaterile tematice, lansările de carte, expozițiile, ce nu fac însă, subiectul
acestui “Jurnal”, care se referă strict la spectacole. Aceste manifestări
binevenite, erau totuși, dificil de urmărit constant în paralel cu
reprezentațiile selectate. Programul bogat prin ofertele sale diferite, a dat o
“lecție” despre starea culturală a teatrului, stârnind interes publicului
bucureștean.
Selecția,
ce a reunit 32 de spectacole, plus numai
unul din lipsa fondurilor,
invitat de pe alte meridiane, rămâne un argument grăitor pentru a
atenționa asupra tendințelor actuale ale regiei noastre, fiind cunoscut că în
spatele oricărui spectacol se află un concept regizoral.
Cu subiectivismul oricărui spectator – cum se numește și
acest blog “Spectator” -, din cele 28 de spectacole vizionate prezente în
selecție, în ordinea zilelor de programare, s-au reținut și de Marele Public,
ce le-a răsplătit valoarea cu aplauze entuziaste, următoarele : “D’ALE
NOASTRE”, “HEDDA GABLER”, “GIANNI SCHICCHI”, “NĂPASTA”, “JOCURI ÎN CURTEA DIN
SPATE”, “FATA DIN CURCUBEU”, “ȚINUTURILE JOASE”, “LECȚIA”,“VOCEA UMANĂ”, “O
SCRISOARE PIERDUTĂ”, “FAMILIA TOT”, “O NOAPTE FURTUNOASĂ” și “NEÎNȚELEGEREA”.
Indiscutabil că și celelalte spectacole aveau calități deosebite și au atras
interesul publicului, dar unele șocau prin exagerări ale conceptelor
regizorale sau erau neconvingătoare prin interpretări actoricești . Cele 28 de
spectacole vizionate sunt comentate pe blog, fie la data premierii, fie în
acest “Jurnal” zilnic al Festivalului.
Reușita FNT rămâne modul în care toate spectacolele
selecției au arătat TENDINȚELE dezvoltate în
timpul stagiunii 2011, de regizori. O tendința substanțială ar fi cea de
vizualizare scenică manifestată prin scenografie sau proiecții, prin mișcare
ori jocul luminii. Excesiva vizualizare teatrală afecta însă, în unele
spectacole rostul cuvântului în teatru. Vizualizarea excesivă are, în unele
cazuri și un substrat. Unii regizori preferă o colaborare strânsă cu
scenograful și acordă mai puțină atenție actorilor, care devin roboți într-un
ansamblu aflat în continuă mișcare, fiind astfel îndepărtați de un posibil
construct al fiecărui personaj al piesei și în special, al scenariului ales de
regizor. Prin “Călătoriile lui Gulliver” de pildă, regizorul Silviu Purcărete
vrea să consolideze un curent
teatral de “exerciții scenice” de teatru preponderent vizual. În zona
tendințelor de vizualizare se mai înscriu și proiecțiile, o modă ajunsă la apus în
multe teatre din afara granițelor tărâmului mioritic. Regizorul, fie ca vrea
prin proiecții să își completeze scenografia, fie că își dorește efecte
metaforice pentru susținerea conceptului său. De exemplu, Christian Papke, în
“Înainte de pensionare” proiecta neinspirat ca accente metaforice, secvențe
documentare cu diverși dictatori, într-un spectacol ce se derula în esență, pe
o linie realist psihologică, chiar naturalistă. Regizorul Niky Wolcz, în
“Ținuturile de jos” , un spectacol de teatru documentar, folosea admirabil
“colaborarea” scenică între dirijarea ansamblului și proiecții strict legate de
acțiune. O altă tendința novatoare pe insistența vizualizării prin scenografie, a
demonstrat în unele spectacole că este benefică pentru revitalizarea mișcării
teatrale. Colaborarea dintre regizorul Andrei Șerban și scenografa Carmencita
Brojboiu pentru “Hedda Gabler” sau cea dintre regizorul Laszlo Bocsardi și
creatorul decorului Jozsrf Bartha pentru “Neînțelegerea” ori cea dintre Silviu
Purcărete și scenografii Helmut Sturmer – decor, Lia Manțoc – costume, pentru
“Gianni Schicchi” sau cea dintre Victor Ioan Frunză și scenografa Adriana Grand
pentru “Familia Tot” sau “Îngeri în America”, sunt câteva exemple; imaginile
teatrale rezultate din această colaborare perfectă erau bogate în sens până la
amănunt. Scenografiile sprijineau și interpreții în crearea de personaje
credibile cu ajutorul regizorului atent însă, și la lucru cu actorii. Nici în “Domnișoara Iulia” colaborarea
dintre regizorul Felix Alexa și scenografa Carmencita Brojboiu nu poate fi
ignorată ca argument al unei tendințe vizuale reușite.
Tendințele de vizualizare pe diferite coordonate –
scenografia ce intenționează a deveni un personaj al spectacolului, proiecțiile sau manipularea ca ansamblu
a actorilor roboți, frământă mișcarea noastră teatrală. Confirmarea lor în timp
o va face publicul, dacă va fi sau nu atras de aceste tendințe.
O altă tendință este “adaptarea” de către regizor a unei
piese, în special clasice. Dramaturgul poate deveni chiar “pretext” pentru
ideea unui spectacol. În general, “adaptările” se fac în numele actualizării
clasicilor. Uneori sunt forțate și au drept rezultat spectacole vulgare, dar de
succes, în altele tendința este apreciabilă mai ales când respectă faptul că,
un clasic și-a câștigat universalitatea pentru că temele abordate și
modalitatea scrierii, au rămas mereu actuale, indiferent de epocă. Comprimarea
piesei prin “adaptare” este normală astăzi, dar răsturnarea tipologiilor și
introducerea de replici de către regizor în numele conceptului său, terfelesc
cultural valoarea scrierii. De ce nu scriu regizorii piese pentru conceptul
ales? “Visul unei nopți de vară” de Shakespeare, în regia lui Radu Afrim, ar fi
de pildă, un exemplu derutant pentru tendință “adaptării” prin imaginația
scenică debordantă a regizorului, neservită însă, coerent de o viziunea generală
asupra scrierii și ignorarea rostului replicii dramaturgului. Un exemplu mai
consistent de “adaptare” a fost cea a lui Cristi Juncu în “Năpasta”.
Rezultatul ciudat al acestor tendințe este și
prezentarea unor reprezentații pe scena transformată într-o sală de spectacol
cu gradene, mai mult sau mai puțin comode pentru public. O motivare, nu
estetică pentru aceste plasamente, este că în țară, publicul nu dă năvală la
teatru, și ca să nu deziluzioneze actorii că sunt locuri goale în sala mare,
regizorii transformă scena în sală cu gradene , cu un număr mai restrâns de
locuri. Trist este că în această formulă, majoritatea “viziunilor” de
vizualizare regizorală sunt
dezvoltate ca pentru o “cutie italiană”, clasică. Din numeroasele spectacole
prezentate în spații cu gradene, doar “Hedda Gabler”, “Neînțelegerea”,
“Năpasta” și “Ținuturile joase”, demonstrau prin constructul vizual necesitatea
convingătoare a derulării într-un astfel de spațiu. Restul puteau funcționa
perfect, folosind “cutia italiană” a sălilor din Capitală. Ar fi mulțumit și pe
numerosul public bucureștean dornic să le vizioneze, rămas la ușile teatrelor
gazdă. Se mai puteau astfel, obține și niște fonduri pentru Festival prin
sporirea numărului de bilete vândute. Spectacol în “sala” de pe scenă este o
soluție nefericită, dacă regizorii nu au inspirație pentru un proiect prin care pot exploata teatral spațiul ales pentru o
reprezentare convingătoare. Nu mai discutăm că actorii se adaptează
greu unor astfel de “săli” improvizate pe scene .
Vizualizarea și adaptarea sunt tendințele principale ale
momentului actual al teatrului nostru , relevate pe deplin de selecția pentru
această ediție a Festivalului. Unele spectacole cu astfel de tendințe au
convins Marele Public, ținând cont de menirea teatrului de a fi “un slujitor al
cuvântului” exprimat prin actor, cum susțin mari creatori, precum Peter Brook
sau Radu Penciulescu.
Evident, că se dezvoltă la noi și genul teatrului
nonverbal, care nu este o tendință, ci un gen teatral, unde cuvântul prinde
viață prin pantomimă, expresie gestuală sau chiar dans. Actorii, regizorii, sunt specialiști
ai tehnicii solicitate de acest gen teatral. Selecționerul a oferit două
spectacole remarcabile ale teatrului nonverbal – “D’ale noastre” (TNB) și “O
scrisoare pierdută” (Teatrul Masca).
Un merit aparte al selecției este “Teatrul de mâine” ce
introduce echipe tinere de realizatori. Teatrul particular Act prin spectacolul
unor tineri absolvenți , “ Jocuri în curtea din spate”, a oferit cunoașterea
unui regizor deosebit , Bobi Pricop, și a unei echipe promițătoare de colegi, de tineri actori. De altfel, un juriu
restrâns al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru, a acordat și
premiul de interpretare actriței, Ioana Manciu. Reușită a fost și selectarea
spectacolului Teatrului “Maria Filotti” din Brăila, “Povești de familie” realizat
cu o echipă tânără de actori coordonați de colegul lor de generație, Vlad
Cristache. Desigur, în momentul actual , când universitățile de teatru produc
pe bandă rulantă ca rulmenții, peste 300 de actori anual și o mulțime de
regizori, este foarte dificilă o selecție pentru o secțiune dedicată tinerilor.
Sunt, de altfel, și două festivaluri care se bat cap în cap, dedicate
tinerilor. Dar, acest subiect important trebuie inclus la posibile propuneri.
SUGESTII
Se poate iniția în FNT și o
secțiune OFF, cum funcționează în cadrul marilor festivaluri internaționale. Ar
putea fi dedicată tinerilor independenți, teatrului independent. E drept, selecția este foarte dificilă
ținând cond de avalanșa producțiilor absolvenților și chiar a teatrelor
independente. Propuneri de rezolvarea selecției ar putea veni și din partea
tinerilor activi, mai buni cunoscători ai fenomenului.
Secțiunea
Off nu poate exista însă, în actuala situație financiară cu care s-au
confruntat organizatorii Festivalului, inițiatorul acestui proiect cultural
important, UNITER. Finanțatorii principali, Ministerul Culturii și Primăria
Capitalei, din păcate, indiferent de momentul de criză economică actuală, nu au
sprijinit cum se cuvenea acest Festival. Primăria aruncă fonduri pentru “festivalurile”
propii cu cârnați sau cel organizat în numele lui Caragiale, investind parale
în albumul de lux “Bucureștii lui Caragiale”.
Organizarea
fără stresul lipsurilor financiare, ar putea fi diminuat, prin
instituționalizarea FNT, cum se întâmplă în cazul festivalurilor de teatru din
alte țări, și la noi în situația Festivalului “George Enescu”. Solicită și
fonduri, dar și o echipă permanentă pentru organizare, o astfel de soluție.
Sălile
la FNT au fost arhipline, mulți spectatori stând la un bilet în plus, dovadă că
interesul pentru Festival a incitat publicul bucureștean. Pentru o mai mare
accesibilitate FNT ar putea fi extins de la zece zile de program, la cel puțin
douăzeci, așa cum se întâmplă și la alte festivaluri de teatru din alte țări.
FNT nu stânjenește programul teatrelor din Capitală și extinderea sa ar mulțumi
pe spectatorii bucureșteni, ar putea aduce chiar fonduri prin vânzarea
biletelor și atenționa asupra teatrelor din țară, care vin cu greu în turneu la București.
Pentru
vânzarea biletelor trebuie găsită soluția unui centru unic, ca doritorii să nu
mai alerge de la o casă de bilete la alta a unui teatru ce găzduiește un
spectacol din FNT.
Noi
avem o țară plină de festivaluri, mai toate lipsite de personalitate,
prezentate în diverse orașe din țară, finanțate și cu sprijinul autorităților
locale și chiar cu cel al UNITER. Fstivalul Național de Teatru, cândva numit
“I.L.Caragiale”, trebuie să își consolideze statutul de “național”, mai ales
când teatrul nostru parcurge o etapă de succese în activitate, atrage
cultural publicul mult mai mult
decât la începutul anilor ’90.
Trebuie
reținută această ediție ca o reușită a unui proiect bine organizat în favoarea
necesității de demersuri culturale de care publicul are nevoie stringentă, și
teatrul actual o poate oferi.
P.S.
Argumente pentru aceste observații se pot găsi și în “Jurnalul” de mai jos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu