vineri, 16 noiembrie 2012

FESTIVALUL NAȚIONAL DE TEATRU, EDIȚIA XXII, CONCLUZIILE UNUI “ JURNAL “ ZILNIC


OBSERVAȚII GENERALE

         În ciuda unor condiții financiare vitrege, Ediția XXII a Festivalului Național de Teatru a fost în mod cert o reușită, și nici cârcotașii nu pot contesta aceasta.
         Baza reușitei pornește de la proiectul selecției directorului artistic și selecționerului unic  al FNT, Alice Georgescu. Apreciatul critic de teatru s-a detașt de orice  subiectivism și a surprins prin cele șase secțiuni inițiate, tendințele actuale ale mișcării teatrale de la noi. A dedicat două secțiuni  - “Al matale, Caragiale” și “Strindberg, înaintași, urmași” –  pentru sărbătorirea și comemorarea UNESCO,  două valori culturale ale dramaturgiei. A continuat susținerea secțiunii “Focus”, ce la ediția trecută a avut drept protagonist pe regizorul Andrei Șerban, prin o altă personalitate a regiei noastre, Silviu Purcărete. Prin “Actorii în prim-plan” și-a dorit a fi surprinse spectacolele dedicate actorilor, recitaluri sau cele cu distribuții restrânse în care partiturile sunt egale ca importanță. Spectacolele stagiunii, apreciate pentru concept și interpretare, au constituit secțiunea “De toate pentru toți”. Tinerilor le-a fost deticată secțiunea “Teatrul de mâine”. Nu au lipsit din programul FNT, dezbaterile tematice, lansările de carte, expozițiile, ce nu fac însă, subiectul acestui “Jurnal”, care se referă strict la spectacole. Aceste manifestări binevenite, erau totuși, dificil de urmărit constant în paralel cu reprezentațiile selectate. Programul bogat prin ofertele sale diferite, a dat o “lecție” despre starea culturală a teatrului, stârnind interes publicului bucureștean.
         Selecția, ce a reunit 32 de spectacole, plus numai  unul din lipsa fondurilor,  invitat de pe alte meridiane, rămâne un argument grăitor pentru a atenționa asupra tendințelor actuale ale regiei noastre, fiind cunoscut că în spatele oricărui spectacol se află un concept regizoral.
Cu subiectivismul oricărui spectator – cum se numește și acest blog “Spectator” -, din cele 28 de spectacole vizionate prezente în selecție, în ordinea zilelor de programare, s-au reținut și de Marele Public, ce le-a răsplătit valoarea cu aplauze entuziaste, următoarele : “D’ALE NOASTRE”, “HEDDA GABLER”, “GIANNI SCHICCHI”, “NĂPASTA”, “JOCURI ÎN CURTEA DIN SPATE”, “FATA DIN CURCUBEU”, “ȚINUTURILE JOASE”, “LECȚIA”,“VOCEA UMANĂ”, “O SCRISOARE PIERDUTĂ”, “FAMILIA TOT”, “O NOAPTE FURTUNOASĂ” și “NEÎNȚELEGEREA”. Indiscutabil că și celelalte spectacole aveau calități deosebite și au atras interesul publicului, dar unele șocau prin exagerări ale conceptelor regizorale sau erau neconvingătoare prin interpretări actoricești . Cele 28 de spectacole vizionate sunt comentate pe blog, fie la data premierii, fie în acest “Jurnal” zilnic al Festivalului.
Reușita FNT rămâne modul în care toate spectacolele selecției au arătat TENDINȚELE dezvoltate în timpul stagiunii 2011, de regizori. O tendința substanțială ar fi cea de vizualizare scenică manifestată prin scenografie sau proiecții, prin mișcare ori jocul luminii. Excesiva vizualizare teatrală afecta însă, în unele spectacole rostul cuvântului în teatru. Vizualizarea excesivă are, în unele cazuri și un substrat. Unii regizori preferă o colaborare strânsă cu scenograful și acordă mai puțină atenție actorilor, care devin roboți într-un ansamblu aflat în continuă mișcare, fiind astfel îndepărtați de un posibil construct al fiecărui personaj al piesei și în special, al scenariului ales de regizor. Prin “Călătoriile lui Gulliver” de pildă, regizorul Silviu Purcărete vrea să consolideze  un curent teatral de “exerciții scenice” de teatru preponderent vizual. În zona tendințelor de vizualizare se mai înscriu și proiecțiile, o modă ajunsă la apus în multe teatre din afara granițelor tărâmului mioritic. Regizorul, fie ca vrea prin proiecții să își completeze scenografia, fie că își dorește efecte metaforice pentru susținerea conceptului său. De exemplu, Christian Papke, în “Înainte de pensionare” proiecta neinspirat ca accente metaforice, secvențe documentare cu diverși dictatori, într-un spectacol ce se derula în esență, pe o linie realist psihologică, chiar naturalistă. Regizorul Niky Wolcz, în “Ținuturile de jos” , un spectacol de teatru documentar, folosea admirabil “colaborarea” scenică între dirijarea ansamblului și proiecții strict legate de acțiune. O altă tendința novatoare pe insistența vizualizării prin scenografie, a demonstrat în unele spectacole că este benefică pentru revitalizarea mișcării teatrale. Colaborarea dintre regizorul Andrei Șerban și scenografa Carmencita Brojboiu pentru “Hedda Gabler” sau cea dintre regizorul Laszlo Bocsardi și creatorul decorului Jozsrf Bartha pentru “Neînțelegerea” ori cea dintre Silviu Purcărete și scenografii Helmut Sturmer – decor, Lia Manțoc – costume, pentru “Gianni Schicchi” sau cea dintre Victor Ioan Frunză și scenografa Adriana Grand pentru “Familia Tot” sau “Îngeri în America”, sunt câteva exemple; imaginile teatrale rezultate din această colaborare perfectă erau bogate în sens până la amănunt. Scenografiile sprijineau și interpreții în crearea de personaje credibile cu ajutorul regizorului atent însă, și  la lucru cu actorii. Nici în “Domnișoara Iulia” colaborarea dintre regizorul Felix Alexa și scenografa Carmencita Brojboiu nu poate fi ignorată ca argument al unei tendințe vizuale reușite.
Tendințele de vizualizare pe diferite coordonate – scenografia ce intenționează a deveni un personaj al spectacolului,  proiecțiile sau manipularea ca ansamblu a actorilor roboți, frământă mișcarea noastră teatrală. Confirmarea lor în timp o va face publicul, dacă va fi sau nu atras de aceste tendințe.
O altă tendință este “adaptarea” de către regizor a unei piese, în special clasice. Dramaturgul poate deveni chiar “pretext” pentru ideea unui spectacol. În general, “adaptările” se fac în numele actualizării clasicilor. Uneori sunt forțate și au drept rezultat spectacole vulgare, dar de succes, în altele tendința este apreciabilă mai ales când respectă faptul că, un clasic și-a câștigat universalitatea pentru că temele abordate și modalitatea scrierii, au rămas mereu actuale, indiferent de epocă. Comprimarea piesei prin “adaptare” este normală astăzi, dar răsturnarea tipologiilor și introducerea de replici de către regizor în numele conceptului său, terfelesc cultural valoarea scrierii. De ce nu scriu regizorii piese pentru conceptul ales? “Visul unei nopți de vară” de Shakespeare, în regia lui Radu Afrim, ar fi de pildă, un exemplu derutant pentru tendință “adaptării” prin imaginația scenică debordantă a regizorului, neservită însă, coerent de o viziunea generală asupra scrierii și ignorarea rostului replicii dramaturgului. Un exemplu mai consistent de “adaptare” a fost cea a lui Cristi Juncu în “Năpasta”.
Rezultatul ciudat al acestor tendințe este și prezentarea unor reprezentații pe scena transformată într-o sală de spectacol cu gradene, mai mult sau mai puțin comode pentru public. O motivare, nu estetică pentru aceste plasamente, este că în țară, publicul nu dă năvală la teatru, și ca să nu deziluzioneze actorii că sunt locuri goale în sala mare, regizorii transformă scena în sală cu gradene , cu un număr mai restrâns de locuri. Trist este că în această formulă, majoritatea “viziunilor” de vizualizare  regizorală sunt dezvoltate ca pentru o “cutie italiană”, clasică. Din numeroasele spectacole prezentate în spații cu gradene, doar “Hedda Gabler”, “Neînțelegerea”, “Năpasta” și “Ținuturile joase”, demonstrau prin constructul vizual necesitatea convingătoare a derulării într-un astfel de spațiu. Restul puteau funcționa perfect, folosind “cutia italiană” a sălilor din Capitală. Ar fi mulțumit și pe numerosul public bucureștean dornic să le vizioneze, rămas la ușile teatrelor gazdă. Se mai puteau astfel, obține și niște fonduri pentru Festival prin sporirea numărului de bilete vândute. Spectacol în “sala” de pe scenă este o soluție nefericită, dacă regizorii nu au inspirație pentru un proiect  prin care pot exploata teatral spațiul ales pentru o reprezentare  convingătoare. Nu mai discutăm că actorii se adaptează greu unor astfel de “săli” improvizate pe scene .
Vizualizarea și adaptarea sunt tendințele principale ale momentului actual al teatrului nostru , relevate pe deplin de selecția pentru această ediție a Festivalului. Unele spectacole cu astfel de tendințe au convins Marele Public, ținând cont de menirea teatrului de a fi “un slujitor al cuvântului” exprimat prin actor, cum susțin mari creatori, precum Peter Brook sau Radu Penciulescu.
Evident, că se dezvoltă la noi și genul teatrului nonverbal, care nu este o tendință, ci un gen teatral, unde cuvântul prinde viață prin pantomimă, expresie gestuală sau chiar dans. Actorii, regizorii, sunt specialiști ai tehnicii solicitate de acest gen teatral. Selecționerul a oferit două spectacole remarcabile ale teatrului nonverbal – “D’ale noastre” (TNB) și “O scrisoare pierdută” (Teatrul Masca).
Un merit aparte al selecției este “Teatrul de mâine” ce introduce echipe tinere de realizatori. Teatrul particular Act prin spectacolul unor tineri absolvenți , “ Jocuri în curtea din spate”, a oferit cunoașterea unui regizor deosebit , Bobi Pricop, și a unei echipe promițătoare de colegi,  de tineri actori. De altfel, un juriu restrâns al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru, a acordat și premiul de interpretare actriței, Ioana Manciu. Reușită a fost și selectarea spectacolului Teatrului “Maria Filotti” din Brăila, “Povești de familie” realizat cu o echipă tânără de actori coordonați de colegul lor de generație, Vlad Cristache. Desigur, în momentul actual , când universitățile de teatru produc pe bandă rulantă ca rulmenții, peste 300 de actori anual și o mulțime de regizori, este foarte dificilă o selecție pentru o secțiune dedicată tinerilor. Sunt, de altfel, și două festivaluri care se bat cap în cap, dedicate tinerilor. Dar, acest subiect important trebuie inclus la posibile propuneri.

SUGESTII

         Se poate iniția în FNT și o secțiune OFF, cum funcționează în cadrul marilor festivaluri internaționale. Ar putea fi dedicată tinerilor independenți, teatrului independent.  E drept, selecția este foarte dificilă ținând cond de avalanșa producțiilor absolvenților și chiar a teatrelor independente. Propuneri de rezolvarea selecției ar putea veni și din partea tinerilor activi, mai buni cunoscători ai fenomenului.
         Secțiunea Off nu poate exista însă, în actuala situație financiară cu care s-au confruntat organizatorii Festivalului, inițiatorul acestui proiect cultural important, UNITER. Finanțatorii principali, Ministerul Culturii și Primăria Capitalei, din păcate, indiferent de momentul de criză economică actuală, nu au sprijinit cum se cuvenea acest Festival. Primăria aruncă fonduri pentru “festivalurile” propii cu cârnați sau cel organizat în numele lui Caragiale, investind parale în albumul de lux “Bucureștii lui Caragiale”.
         Organizarea fără stresul lipsurilor financiare, ar putea fi diminuat, prin instituționalizarea FNT, cum se întâmplă în cazul festivalurilor de teatru din alte țări, și la noi în situația Festivalului “George Enescu”. Solicită și fonduri, dar și o echipă permanentă pentru organizare, o astfel de soluție.
         Sălile la FNT au fost arhipline, mulți spectatori stând la un bilet în plus, dovadă că interesul pentru Festival a incitat publicul bucureștean. Pentru o mai mare accesibilitate FNT ar putea fi extins de la zece zile de program, la cel puțin douăzeci, așa cum se întâmplă și la alte festivaluri de teatru din alte țări. FNT nu stânjenește programul teatrelor din Capitală și extinderea sa ar mulțumi pe spectatorii bucureșteni, ar putea aduce chiar fonduri prin vânzarea biletelor și atenționa asupra teatrelor din țară, care vin cu greu  în turneu la București.
         Pentru vânzarea biletelor trebuie găsită soluția unui centru unic, ca doritorii să nu mai alerge de la o casă de bilete la alta a unui teatru ce găzduiește un spectacol din FNT.
         Noi avem o țară plină de festivaluri, mai toate lipsite de personalitate, prezentate în diverse orașe din țară, finanțate și cu sprijinul autorităților locale și chiar cu cel al UNITER. Fstivalul Național de Teatru, cândva numit “I.L.Caragiale”, trebuie să își consolideze statutul de “național”, mai ales când teatrul nostru parcurge o etapă de succese în activitate, atrage cultural  publicul mult mai mult decât la începutul anilor ’90.
         Trebuie reținută această ediție ca o reușită a unui proiect bine organizat în favoarea necesității de demersuri culturale de care publicul are nevoie stringentă, și teatrul actual o poate oferi.

P.S. Argumente pentru aceste observații se pot găsi și în “Jurnalul” de mai jos.         

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu