UN REZULTAT AL DISCUTABILULUI NOSTRU ÎNVĂȚĂMÂNT ARTISTIC
Trebuie să apreciem mai întâi,
efortul de extindere al teatrului independent. În acest domeniu artistic fragil,
s-a lansat și Teatrul Apropo, pe strada Foișorului nr.160, firește într-un spațiu
improvizat, slab dotat tehnic, dar inițiativa merită apreciată. Lansarea
Teatrului Apropo, mai de numit pretențios și Centrul Independent pentru Artele
Spectacolului, s-a înfăptuit și prin găzduirea unui spectacol multipremiat la Gala
Absolvenților UNATC 2012, “Chip de foc”. Acest “examen” a obținut Premiul
pentru cel mai bun spectacol, Premiul pentru cea mai bună regie – Catinca
Drăgănescu, Premiul pentru cel mai bun actor – Vlad Spilca și Premiul pentru
cea mai bună actriță – Cristina Drăghici. Se pare că spectacolul “Chip de
foc” ar fi un examen de masterat al regizoarei. Tinerii realizatori au uitat să
specifice însă, cine le-au fost dascălii. UNATC nu mai deține Studioul
“Casandra” unde “examenele” de absolvire erau popularizate timp de o stagiune
și nici nu a întreprins nimic pentru a găsi o soluție ca tinerii să treacă prin
proba de foc a unui contact prelungit cu publicul prin mai multe reprezentații
prezentate consecvent într-un spațiu teatral. UNATC produce acum ca pe bandă
rulantă absolvenți numeroși cu examene de licență, de masterat, de doctorat, susținute la sediu, în diverse săli de clasă sau chiar într-un “cort” din
curtea instituției, ce trec ușor în anonimat. Rar un teatru independent acordă
găzduire în repertoriul său unui “examen” de absolvire considerându-l reușit
.“Chip de foc”, spectacolul multipremiat din o sumedenie de “examene”, a avut
șansa de a se adapta unui spațiu de joc al unui teatru independent, nu cu mult
diferit ca mărime față de sălile de curs de la UNATC, dar realizarea sa ridică
numeroase probleme privind situația învățământului nostru artistic. Elementele
de bază ale studiului timp de trei ani pentru licență sau cinci ani când se
obține și masteratul, nu se fac simțite în acest “examen”.
Tânăra regizoare Catinca Drăgănescu a optat inspirat
pentru piesa dramaturgului german contemporan de succes, Marius von Mayenburg,
cu o tematică de actualitate – criza unei familii ratate. Tatăl și mama nu relaționează
cu cei doi copii adolescenți – Olga și Kurt care ajung chiar la o relație
incestuoasă. Erotismul este o preocupare constantă a textului și amplificată de
regie. Revolta lui Kurt cauzată și de viața din familie, ajunge la paroxism ,
finalul piesei fiind cumplit. Dramaturgul, cu abilitate, creează creșterea unei
tensiuni de la o scenă la alta prin conflictele-argument pentru revolta lui
Kurt. Textul este foarte dificil pentru o ilustrare teatrală. Cu greu, chiar și
un regizor experimentat ar putea da față credibilă tensiunii piesei. Catinca
Drăgănescu a ambiționat totuși, să demonstreze că poate realiza un astfel de
spectacol, apropiat tematic de frământările tinerei generații. Lipsită fiind
însă, de experiență teatrală și de o îndrumare didactică solidă pentru
cunoașterea “a.b.c.-ului” profesiei de regizor, eșuează într-o lamantabilă
relatare teatrală a tensiunii solicitate de text. Apelează la stridența
rostirii replicii de către interpreți, iar textul devine de neînțeles în scene
cheie petrecute într-un spațiu neconvențional, în care publicul se află la
câțiva pași de actori. Regizoarea uită că se adresază doar, aproximativ celor 50
de spectatori din sală și dublează stridența vocală și prin cea a accentelor muzicale
neinspirat alese drept contrapunct sonor al conflictelor. Uită regizoarea și de
elementul esențial al îndrumării actorilor pentru dezvoltarea relațiilor în
conflict, pentru descifrarea sensurilor și subtextului replicii.
Dirijează
distribuția pe două căi : mama și tatăl sunt niște caricaturi ridicole,
tinerii, niște persoane naive, fiecare cu personalitatea sa, mai mult sau mai
puțin fragilă psihic. În unele scene, regizoarea dovedește fantezie, dar
ignoră profundul mesaj dramatic al
scrierii. Lucrează pe segmente teatrale și nu reușește să le ansambleze coerent
pentru a servi creșterea ritmică a tensiunii solicitată de text, pentru a transmite cum poate duce
la un dezastru uman conflictul dintre generații într-o familie aflată într-o
criză relațională. Studiul de caz surprins de text este rezolvat scenic prin
artificii teatrale derizorii, cum se poartă acum în improvizații
regizorale, fiind lipsit de
analiza psihologiei personajelor. Regizoarea a ales pentru vizualizarea
teatrală decorul pe două planuri principale – patul părințiilor și cel suprapus
al copiilor adolescenți. Ioana Pashca servește ideea concepției regizorale,
firește cu mijloacele modeste ca într-un spectacol studențesc, dar funcționale
ca menire pentru rostul unui
decor, raportat la piesă.
Încearcă realizarea unor caracterizări de substanță,
Vlad Spilca în Kurt și Cristina Drăghici în Olga, dar regia nu le folosește la
nuanță posibilitățile pentru evoluțiile
personajelor propuse de text. Vlad Spilca interiorizează , în multe
momente, suferința interioară a tânărului adolescent confuz în reacții și prin
absența comunicării cu familia.
Nebunia lui Kurt ajuns a fi criminal în revolta sa, actorul o susține fragil
și prin lipsa îndrumării regizorale. În sora sa Olga, Cristina Drăghici începe
spectacolul, și întâmpină copilărește publicul ca expresie. Actrița încearcă
apoi, să dezvolte trecerea copilei naive, la starea unei femei
tinere, adolescente, dornică de dragoste. Pierde însă, pe parcurs accentele necesare
transformării personajului. Regia servește penibil trecerea spre maturitate a
celor doi, care devin spre final, purtători de ochelari negri de soare. Lui
Paul, tânărulul care are o relație cu Olga, regia îi frânge de asemenea,
dezvoltarea. Încearcă să îl salveze din linia regizorală derizorie, Cezar
Grumazescu și se poate reține interpretarea sa prin naturalețea relaționării de a propune ilustrarea
credibilă a unui reprezentant al generației actuale. Personajul secundar, dar
argument esențial pentru conflict, se reține prin jocul firesc al actorului care nu este însă, remarcat de premiile Galei Absolvenților. În cazul Mamei și
Tatălui, actorii se adaptează docil , încercării de a schița caricaturi de
personaje. Tatăl citește ziarele tot timpul, dar regia uită să exploateze
efectul lor asupra relaționării cu cei din familie. Bogdan Nechifor șoptește
rostirea replicii, personajul nu comunică degradarea sustanței acestui individ.
Cuvintele sale abia se înțeleg, în vreme ce alte personaje le țipă exagerat.
Oana Popescu, conform regiei, vrea
ca mama să fie o persoană obsedată de sex, și exterior, exagerat întreprinde
caricaturizarea ei. Bogdan Nechifor și Oana Popescu pot fi tinere talente , dar
au avut neșansa unui concept regizoral ce le-a ignorat posibilele capacități
personale.
“Chip de foc” rămâne un “examen” de la UNATC,
multipremiat neconvingător pentru merite , ce arată iar, discutabila situație
a învățământului artistic. Rar am urmărit “lansarea” unui spectacol , unde cu
greu să se obțină două “runde” de aplauze de la tineri spectatori. Manifestarea
profesională elementară a lipsit absolvenților. “Doctorii” profesori de la
acest institut principal al învățământului artistic, majoritatea lipsită de o practică scenică recunoscută, sunt, din nou, în dificultate prin rezultatele lor “pedagogice”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu