“ REVIZORUL “ – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” (Sala STUDIO)

         SPECTACULOASA IMAGINE A UNEI LUMI GĂUNOASE

         Un spectacol cu “Revizorul” de N.V.Gogol devine un eveniment teatral și pe prima scenă a țării care își inaugurează astfel și o nouă sală; Sala Studio, fosta Operetă, revine teatrului după 27 de ani, renovată elegant, având o scenă cu o “geometrie variabilă”. Foaierele sale găzduiesc o impresionantă expoziție retrospectivă a pictorului  Emil Ciocoiu.

         “Versiunea scenică” a piesei lui Gogol, datorată regizorului Felix Alexa pentru a actualiza scrierea, va avea efectul unui mare succes pentru Marele Public prin imaginea spectaculoasă de a reprezenta scenic o lume actuală și găunoasă. Spectatorii își doresc să vadă și pe scenă satirizată corupția ce îi revoltă zilnic și de care nu sunt străini primarii sau alți funcționari publici. O spectatoare îmi mărturisea bucuria de a găsi și în acest spectacol o satiră spumos realizată, cum întâlnește uneori în emisiunile tv ale “Serviciului Român de Comedie”!

         Remarcabilă este adaptarea generalistă a piesei la actualitatea zilelor noastre, înfăptuită de Felix Alexa, fără a forța trimiteri teatrale spre personaje cunoscute din jurnalele tv. Doar traducerea Mașei Dinescu și versiunea regizorului, introduc aluzii prin replică la temele curente, câinii maidanezi, școlile, drumurile, spitalele, etc. E drept, piesa este mai generoasă în substratul tematic, decât acțiunea spectacolului împinsă teatral atractiv către realitatea curentă, dar vom comenta pe parcurs aceste observații. Pentru Marele Public care își dorește satisfacția regăsirii nemulțumirilor sale satirizate pe scenă, nu contează însă, raportarea strictă la scriere.

         Scenografia imaginată de Andrada Chiriac este spectaculoasă, dar rămâne în zona vizualizării simpliste și chiar incoerente în logica funcțională. Elementele de bază al decorului sunt stivele imense de dosare, manevrate mereu pe scenă numai de dragul general al imaginii. Ideea este apreciabilă, sugerând birocrația ce ne sufocă. Dar… folosirea stivelor funcțional, se aplică singular, numai în scena apariției soției și fiicei primarului corupt. Pe parcursul reprezentației aceste maldăre de dosare nu-și mai dovedesc rostul funcțional. “Arhiva” de dosare este uitată în scena substanțială a momentului când revizorul începe să solicite mită de la notabilitățile orașului de provincie, unde se petrece acțiunea. Decorul propune un pat imens, cu o saltea flexibilă, folosit inventiv de regizor pentru a creea numeroase gaguri. Decorul scenei respective este însă, dintr-o altă piesă ca stil de vizualizare și uită de atmosfera birocrației dosarelor de la început. Scenografa vrea să îmbogățească imaginea decorului și prin intervenția spectaculoasă a o serie de “mașini” – o limuzină autentică BMW aparținând primarului, o mașină dintr-o spălătorie unde îl descoperim la începutul reprezentației și pe revizor, o mașină, să-i spunem “elevator”, ce îl ridică la înălțime pe primarul autoritar; aceste “obiecte” costisitoare apar fiecare, o singură dată numai ca să sporească spectaculozitatea reprezentației. Logic era, spre exemplu, ca revizorul să plece la sfârșit cu mașina primarului, nu doar cu șpaga luată de la notabilități. Regizorul folosește abil unele “obiecte” din scenografie pentru construcția particulară a numeroase gaguri, dar ele rămân contribuții secundare pentru atmosfera generală, necesară a fi impusă și de decor. Un alt “obiect” introdus o singură dată este telefonul mobil, mijlic de bază al comunicării actuale. La prima sa apariție soția vorbește cu soțul - primar la mobil, dar “obiectul” nu mai apare apoi, la nimeni, nici măcar la primar. Comunică printr-o nota de plată de la o cârciumă, ca și în textul inițial! Dacă tot adaptăm la prezent scrierea, telefonul mobil era necesar ca element important pentru orice personaj și pentru a imagina gaguri. Se încarcă derizoriu vizualizarea piesei, incoerent, și de către scenografie numai pentru efectul de spectaculozitate, atractiv doar în momente singulare. Costumele Andradei Chiriac merg pe aceiași linie derizorie. Deosebirea, cu sens satiric, dintre straiele notabilităților orășelului de provincie – persoane cu bani, obesdate să fie la modă precum cei de la centru, dar lipsiți fiind de bun gust - și costumația revizorului elegant, venit de la centru, nu se face simțită. Aparent, tânăra Andrada Chiriac oferă o scenografie spectaculoasă, speculată cu pricepere de Chris Jaeger (lighting desing), dar nu sprijină întotdeauna prin coerența imaginii desenate scenic, esența intențiilor satirice ale viziunii regizorale.

         Felix Alexa își dorește un suport al conceptului regizoral și în ilustrația muzicală, surprinzător selectată. Se regăsesc secvențe muzicale din Mozart (“Recviem”), Rimski – Korsakov (“Zborul cărăbușului”), Ceaikovski (“Lacul lebedelor”), Haciaturian, Șostakovici și … manelele zilelor noastre prețuite și de primar și ai săi, de un segment important al lumii actuale. Regizorul bănuim că și-a dorit un contrapunct muzical satiric la adresa unei realități măcinate de corupție și șpagă! Evident că publicul se amuză copios și aplaudă intervențiile manelistei cântărețe, inventate de viziunea scenică. Actrița Maria Buză se achită remarcabil de acest rol. Regizorul Felix Alexa și-a dorit să demonstreze cât de actuală rămâne și astăzi, piesa lui Gogol scrisă în 1836, cu unele scăpări mai mult sau mai puțin importante pentru spectatori. A mers prin conceptul său spre grotesc, care ar reflecta realitatea în forme caricaturale. Intenția este susținută și prin scrierea lui Gogol ce ar avea la bază doi piloni: primarul cu echipa sa și pe Hlestakov, luat de respectivii drept un posibil revizor, un controlor ce le-ar putea aduce necazuri pentru acțiunile lor de corupție.

În final, Gogol lansează totuși, o replică a primarului ce se adresează publicului: “De cine râdeți? De voi râdeți!”. (“De voi înșivă” sună o replică din altă traducere.) Această replică este o posibilă cheie și pentru regie în ilustrarea teatrală a tematicii atacate de Gogol. Nu se râde numai de corupția manevrată de primar, pentru că de fapt și revizorul  - un oarecare posibil “spectator” este ușor de cucerit pentru a profita de benefiiciile aplicării regulilor corupției. Hlestakov minte dezinvolt pentru că e inteligent ,dar nu are bani, îi este “foame”, cum mărturisește la început și acceptă șpaga, vrea și el să profite, ca în final să fugă din orășel. Șmecheria sa provoacă un râs amar. În viziunea lui Felix Alexa, revizorul Hlestakov, interpretat de Marius Manole devine doar un fermecător tânăr ce pare a aparține celor din actuala generație “cool” a cluburilor de noapte, care isteț bune la cale o farsă primarului, dar aruncă în aer într-o scenă finală, dezinvolt și inexplicabil, banii achiziționați spre stupoarea lui Osip, servitorul său (Istvan Teglas). Într-un monolog excelent interpretat de Marius Manole, actorul cu o remarcabilă flexibilitate corporală, argumentează numai dorința excentrică a unui tânăr dornic de a păcăli primarul și pe cei din preajmă. Extazul mincinosului în fața ofertei primarului este însă, lipsit taman de substratul situației că Hlestakov reprezintă un pericol prin adaptabilitatea cu ușurință la corupție. Râzi de el că îi amețește și îi înșeală pe toți, dar interpretarea rolului prin viziunea regizorală, nu sugerează că Hlestakov este un posibil pericol public, ci doar un tânăr carismatic și mai puțin, un escroc abil. Regia reduce și replica lui Osip, judecător al pericolului situațiilor în care se implică Hlestakov. Prin ținută, expresii, lipsite de cuvânt, Istvan Teglas dă totuși, o notă consistentă personajului.

 Dacă Hlestakov rămâne un tânăr exuberant care se joacă amuzant cu oferta ce îi apare într-o localitate marginală, Mihai Constantin amplifică senzațional, cu măsură la nuanță și trăire sincer interioară, pericolul primarului șpăgar. Actorul își construiește  … dramatic personajul, cu un rezultat comic irezistibil. Primarul său este speriat de un posibil control ce i-ar putea descoperi fraudele, dar are și siguranța că prin autoritate și demersuri directe, îl poate trece de partea sa pe revizor. Inutil ca să îi sublinieze autoritatea este pus de regizor în finalul reprezentației să îi … împuște pe Bobcinski și Dobcinski cu pistolul luat de la un bodyguard. Mihai Constantin realizează, cum se mai spune, o creație în acest dificil rol.

 Familia primarului, cu soția care se visează să ajungă o mare doamnă, alături de o fiică prostovană, este admirabil definită de Ana Ciontea și Ilinca Manolache. Fiecare interpretă gândește atent esența rolului: Ana Ciontea este o mahalagioaică cu pretenții de “doamnă”, iar Ilinca Manolache, o domnișoară dornică a fi luată în seamă ca o tinerică “mondenă” cu fițe. Se detașează de asemenea, din numeroasa distribuție, în cuplul servil al primarului, Claudiu Bleonț (Bobcinski) și Mihai Calotă (Dobcinski). Primul impune temperamental personajul, celălalt este remarcabil prin implicarea expresivă și, adeseori, tăcută în situațiile comice. Distribuția mai cuprinde peste zece personaje – argument important al tragicomediei lui Gogol, notabilități ale orășelului de provincie, corect interpretate de actori pe linia unei schițe de identitate. Regia folosește aceste personaje ca o figurație activă, în special pentru construcții comice de ansamblu, ca un personaj colectiv, mai puțin personalizate fiind fiecare în relațiile particulare cu revizorul și chiar cu primarul. Reușește totuși, o personalizare amuzantă a directoarei spitalului, doar Irina Movilă.  Pentru a spori spectaculosul reprezentației nu lipsesc o sumedenie de efecte speciale – explozie de confeti, baloane albe, ninsoarea din final, etc. În majoritatea scenelor, ritmul spectacolului este alert susținut de regie și actori, mai lent fiind în cea în care Hlestakov se implică în farsa șpăgilor.

“Revizorul” rămâne un spectacol care va cuceri Marele Public revoltat pe ofertele realității zilnice, îl va satisface prin linia sa satirică generală; regizorul demonstrează că marii clasici trăiesc și astăzi, chiar dacă în spectacol descifrarea profunzimii scrierii inițiale este uneori discutabilă, în special, în tratarea lui Hlestakov și coerența imaginii scenografiei cu rol modest în exploatarea tematicii teatrale.