“ PĂLĂRIA FLORENTINĂ “ – TEATRUL NAȚIONAL “ VASILE ALECSANDRI “ din IAȘI (FNT)

UN JOC DE IMPROVIZAȚII COMICE

         Regizorul Silviu Purcărete este definit printr-o fantezie debordantă, fie că abordează drama sau comedia. Afirmarea sa ca valoare creatoare a avut loc în 1986 cu “Piațeta” la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, cu o tânără distribuție ai cărei actori sunt astăzi nume de referință ale teatrului nostru. A atacat toate genurile comediei și firește și farsa, vodevilul lui Eugene Labiche. După “Fata care și-a pierdut jartierele”, spectacol ce se joacă în prezent cu succes la Teatrul de Comedie, a ales o altă piesă de Eugene Labiche, “Pălăria florentină”, a tradus și a adaptat textul. În cariera amplă a oricărui mare regizor, se întâmplă însă, să apară uneori și un spectacol mediocru, din diverse cauze. “Pălăria florentină” în distribuția numeroasă a Naționalului ieșean, poate fi considerat un astfel de accident în cariera acestui regizor de excepție.

         Comedia lui Eugene Labiche este ofertantă prin comicul de situații, prin qui pro quo-uri, bogată în posibilități de exploatare scenică pentru un vodevil spumos. Povestea comică pornește de la un tânăr parizian înstărit, Fadinard ce este în pragul căsătoriei cu o fată de la țară, iar calul său distruge pălăria unei baronese măritată aflată într-o excapadă amoroasă cu amantul ei militar. De aici se declanșează o cavalcadă de întâmplări, bază a unui comic exploziv. Adaptarea și traducerea alunecă uneori pe panta vulgarității nemotivate prin proveniența socială a personajelor. Mireasa , Helene provine dintr-o familie de fermieri, nuntașii sunt din sat, Fadinard este un mic burghez din Paris, baroneasa are pretenții de nobilă, ca și cei din preajmă, apartenența socială diferită a lor este superficial exploatată prin replică.

         Căutările unei “pălării florentine” de către Fadinard, este încadrată de rama “teatrului în teatru” propusă de regizor, idee remarcabil susținută de cei doi mașiniști “clovni” ce schimbă decorul , Emil Coșeru și Cosmin Maxim. Manevrarea permanentă a decorului se face pentru a arăta traiectoria încâlcită a acțiunii prin diverse locuri. Dragoș Buhagiar propune mai multe panouri imense, marcate banal ca pereți ai diverselor case, ușor de mișcat în scenă.

Costumele scenografului sunt banale, cu excepția celor ale nobilimii cu ironie concepute. În ansamblul nuntașilor costumele nu contribuie la sporirea imaginei comice de definire a tipologiilor, precum în cazul baronesei. Regizorul Silviu Purcărete își dorește un spectacol modern, dar în graba inovației îl încarcă cu efecte minore și uită de necesitatea folosirii actorilor pentru definirea complexă a partiturilor ce la revin, indiferent de amplitudinea lor. Comicul reprezentației se sprijină mai mult pe vizual prin mișcarea ansamblului și mai puțin pe concretul personajelor și relațiilor. Strict vizuală scenografia este utilă susținerii agitației continuă din scenă, dar nu colorează comic, nebunia, burlescul situațiilor. Un sprijin în interpretare, mai ales în cazul ansamblului, este muzica originală datorată lui Vasile Șirli. Aspectul muzical general este însă, uniform în intenții melodice, sunt rare momentele în care intervine sugerarea ironiei, cum de pildă în scena în e prelucrată o melodie celebre a Mariei Tănase; evident, acel moment stârnește râsul și aplauzele spectatorilor. Comicul acțiunii are în imaginea scenică puține evidențe provocatoare ale publicului către râs și aplauze la scenă deschisă. Se simte în viziunea regizorală o înghesuială de improvizații comice, unele mai reușite, altele minore, cât și de împrumuturi din alte spectacole ale regizorului sau chiar din filmele altora care afectează unitatea, coerența și ritmul reprezentației.Chiar dacă agitația dictată de acțiune este amplă, spectacolul nu are dinamism pentru susținerea în trepte a ritmului spre comic. Se oferă un haos general, dar nu un construct migălos al fiecărei situații și prin evidențierea personajelor și relațiilor. Conceptul regizoral apelează la mai multe stiluri comice, iar ținta satirei devine confuză.

         Viziunea de ansamblu pare o bășcălie la adresa unor încurcături amoroase și interese personale, superficial precizate prin interpretarea personajelor de către actori. Peste patruzeci de interpreți compun distribuția și printre ei se regăsesc nume prețuite ale teatrului. Personajele realizate sunt însă, schematice, fade. Actorii fac eforturi pentru a se adapta la “furtuna” acțiunii, pentru a cânta, dar personajele nu susțin relații coerente. Regia nu a reușit să își găsească un sprijin în distribuția tratată doar ca un ansamblu, în exploatarea particulară a capacităților fiecărui actor. A … stors comicul situațiilor numai din torentul acțiunii, nu și din ridicolul dramatism interior, disperarea  fiecărui personaj.

         “Pălăria florentină” rămâne numai un spectacol amuzant ca un divertisment modest, cu improvizații comice , dar fără strălucirea așteptată și dictată de scrierea lui Eugene Labiche și personalitatea regizorului.

P.S. Luni, 29 octombrie, spectacolele zilei au fost completate prin “A DOUĂSPREZECEA NOAPTE” de la Teatrul “Regina Maria” din Oradea la secțiunea “Teatrul de mâine” ,“NĂPASTA” de la Teatrul Național “I.L.Caragiale” din Capitală pentru secțiunea “Caragiale, inevitabilul” și “AVARUL” de la Teatrul “Tamasi Aron” din Sfântu Gheorghe, secțiunea “Creatori și teatre în spectacol”, ca și “Pălăria florentină”, comentate toate pe blog.