“ HAMLET “ – Gazdă “ TEATRUL NOTTARA”

UN SPECTACOL PENIBIL … “SĂRIT DIN MATCĂ”

          În ultimii ani, Teatrul “Nottara” este singurul teatru din Capitală preocupat de proiecte Shakespeare. A realizat anul trecut chiar și o premieră proprie – “Mult zgomot pentru nimic” pe care o vom comenta în curând pe blog, și găzduiește și proiecte independente cu piese de Shakespeare. A fost gazdă, în 2008 pentru “Romeo și Julieta” în regia lui Ioan Cârmăzan, spectacol eșuat după câteva reprezentații și acum pentru “Hamlet” în regia tânărului Marcel Țop, producție Artextract și “Euteascult”. A pune în scenă Shakespeare este un eveniment și un examen pentru orice artist. Majoritatea regizorilor îl folosesc astăzi, pe marele Will drept pretext cu rezultat trist, atractiv poate doar pentru spectatorii rude și prieteni ai distribuției, refuzat apoi, rapid de Marele Public.

“Cu toții vor să joace Hamlet” e un motiv comun de inspirație și comentarii pentru poeții Carl Sandburg și Marin Sorescu. Și adevăr grăitau în poeziile lor. Este însă, un drum lung între “a vrea” și a realiza convingător un spectacol cu “Hamlet”. De la regizori până la actori, se solicită o instrucție culturală necesară interpretării originale a celebrei piese. Tânărul regizor Marcel Țop, remarcat și apreciat în 2005 la prima ediție a concursului “Comedia ține la TINEri”, propune acum “Hamlet DUPĂ Shakespeare”. Ambițios a vrut să … reinventeze roata! Rezultatul este jalnic, un spectacol de trei ore și jumătate, dar durata sa nu este dictată de bogăția replicii lui Shakespeare. Regizorul masacrează piesa și concepe un fel de scenariu în care include ca într-un ghiveci fără rețetă, o parte din piesă, replici din “Richard” și din alte scrieri datorate lui Will, alăturate “creației” proprii prin replicii penibile cu adresă la actualitate. Piesa “Hamlet” este cunoscută, ca și libretul “Traviatei”, măcar din filme mai bune sau expirate în timp. Ciopârțirea acestei valori universale este sub limita culturală. Pentru cine habar nu are de piesă, sunt și astfel de persoane, “Hamlet DUPĂ Shakespeare” devine o poveste ciudată cu miros insistent de telenovelă de cea mai joasă speță sau chiar o parodie după un subiect cunoscut “după ureche”, care urmărit stârnește adeseori râsul spectatorilor. La spectacolul găzduit de Teatrul “Nottara”, râsul nu a lipsit.

Regizorul Marcel Țop a dovedit că nu a citit cu seriozitate profesională piesa. Într-un program de sală din două file, editat de cineva care nu a călcat în viața sa într-un teatru, sunt relatate mărturiile regizorului; pe prima pagină sunt înșiruiți și actorii participanți la spectacol, unii puși în evidență prin fontul literei, dar fără a se specifica pe cine interpretează. S-a uitat că în “Hamlet” orice rol este important, cum a uitat și regizorul. Din spectacolul lui Marcel Țop cu greu să înțelege și demersul acțiunii, logica fiind absentă în “scenariul” său. Descoperim totuși, în acel mizer program de sală, ce a vrut să spună până la urmă, regizorul cu acest spectacol care l-a luat drept pretext pe Shakespeare. Dânsul consideră că “Hamlet este o piesă despre greșală.”; “Greșelile îl umanizează pe Hamlet.”!! Regizorul precizează că eroul “ se ridică de unul singur împotriva unei lumi.” Care lume, întrebăm după vizionarea spectacolului?! Are însă, și o explicație regizorul, că Hamlet ar fi cunoscut astăzi, “la fel cum, cu toții știm cine a fost John Lennon sau Che Guevara care au încercat și ei la rândul lor, să schimbe lumea.”!! Chiar dacă parcurgi înaintea reprezentației acest “crez” regizoral, nu îi găsești o minimă motivare logică în practica scenică. Poate doar în distrugerea unor personaje din piesă, precum Rosencrantz și Guildenstern, transformați în două fâțe aflate mereu în preajma lui Hamlet, costumate în “salopete” mulate pe trup, negre și strălucitoare, ca într-un show păcătos al unei vedete siliconate. Regizorul le dorește ca o provocare erotică pentru Hamlet, manipulată de regele Claudius. Fortinbras, unul din gropari și alte personaje din planul doi, sunt eliminate din scenariu, considerând că nu servesc intențiilor sale.

Imaginea vizuală a reprezentării “scenariului” este deplorabilă. Decor nu există, spațiul de joc este îngrădit în negru, de fundal, cortine laterale, plus invenția unei cortine “clasice” în roșu violent din fața scenei, manevrată aiurea pentru a îngrădi spațiul de joc în funcție de situații, cum ar fi uciderea lui Polonius. În unele situații, personajele târăsc în scenă scaune, o masă sau o blană pentru “somnul” familiei regale ori o boceluță ciudată de către gropar, compusă din câteva bile negre cu un desen greu de descifrat și firește, un craniu. Regizorul crede că vizualizarea conceptului său poate prinde credibilitate prin costumele trăznite propuse de Răzvan Ciobanu și Adina Buzatu, sprijinite de pantofii lui Ștefan Burdea. Uneori pantofii lipsesc, cum ar fi în cazul reginei Gertrude care apare și în picioarele goale! Cele trei persoane citate sunt “stiliști” în ale modei ! Costumația amestecă ridicol mai multe posibile stiluri. Se acordă atenție sporită reginei care schimbă mai multe costume colorate în funcție de situații, ce amintesc toate prin croiala fastuoasă de stilul elisabetan. Linia croiului se va păstra și în cazul actriței din trupa de actori invitată de Hamlet. Costumele Gertrudei și actriței, sunt uniforme ca aspect, diferite numai prin culoare. În rest, costumele celorlalte personaje, se doresc contemporane. Regele Claudius, în pantaloni de trening, poartă un sacou negru, strălucitor ca la estradă din același material precum “salopetele” foștilor Rosencrantz și Guildenstern, plus coroana de rigoare. Celelalte personaje sunt înveșmântate și ele, la nimereală. Hamlet poartă un trening negru ponosit, ca un tânăr care se scoală după o noapte petrecută la club și își bea cafeaua mahmur în ținută de casă. Ofelia apare cu o rochiță amintind de … lebăda neagră, etc. Această imagine generală total confuză, dată de “scenografie” se completează prin mișcarea scenică datorată regiei, lipsită de sens, având drept rezultat … un kitsch. Majoritatea momentelor dramatice importante se petrec ca în mișcarea de amatori în prim planul scenei, în linie dreaptă, fiind statică față de situații. Uneori personajele părăsesc scena, trecând cu intenții interactive prin lateralele sălii, vrând să …  comunice direct cu publicul. Altele sunt plasate la balcon și poartă dialogul cu cei din scenă. Duelul final dintre Hamlet și Laert, regizorul nu îi ocolește, îl “modernizează” ca imagine, inspirat fiind de competițiile acestui sport. Scenariul mai propune și “vizualizarea” învierii … Ofeliei, ba chiar și a victimelor duelului ucigaș.

Într-o astfel de viziune regizorală, cu o imagine bramburită, actorii devin … pioni într-un joc de popice absurd. Marcel Țop alege pentru distribuție câteva nume apreciate prin vasta lor experiență profesională, care inexplicabil au mușcat din momeala că vor juca în piesa lui Shakespeare, însă le-a fost propusă de regizor … o telenovelă stupidă. Din păcate, dorința lor de a juca Shakespeare, se finalizează cu un eșec ce nu le poate onora biografia artistică. Foița cu pretenții de program de sală, nominalizează pe Tudor Aaron Istodor, Maia Morgenstern, Marius Bodochi, Dorin Andone, Cristina Mihăilescu, Andrei Runcanu, Viorel Păunescu, Laura Cosoi/ Dana Rogoz, Smaranda Caragea/Alexandra Murăruș, Mihai Stănescu. Mamă și fiu în particular, Maia Morgenstern (Gertrude) și Tudor Aaron Istodor (Hamlet) au mai jucat împreună și în alte proiecte teatrale. Unele apreciabile, altele dezagreabile, cum a fost “O noapte furtunoasă” la Palatul Național al Copiilor, comentat pe acest blog. În ciuda secvențelor hilar concepute teatral de regizor, Maia Morgenstern salvează, cât de cât, personajul reginei mamă Gertrude printr-o rostire cu sens a replicii. Hamletul lui Tudor Aaron Istodor putea să poarte numele oricăruia dintre “băieții de băieți”, vedete de carton în concerte cu pretenții. Mereu se revoltă, se enervează și atunci țipă replica strident până când răgușește pe parcursul celor trei ceasuri ale reprezentației. Actorul, apreciat în alte apariții, nu are de fapt, nici o vină. Regizorul i-a îndrumat astfel, interpretarea. Cristina Mihăilescu devine în Ofelia o copilă prostovană în conformitate cu conceptul regizoral, exterioară în expresie. Investește doar o aparte sensibilitate în momentul difuz tratat regizoral al nebuniei Ofeliei. Adeseori, printr-o proiecție apare în fundal, portretul lui Claudius, drept țintă a demersului de a arăta vinovatul provocării “greșelilor” gândite tematic de conceptul regizoral. Marius Bodochi este Claudius și încearcă să salveze personajul malefic dorit de regie, prin recitarea replicii. Actorii cu experiență și tinerii aflați la început de drum, distribuiți în acest experiment penibil demonstrează doar, că …  “toți vor să joace Hamlet” piesa lui Shakespeare. Poate nu cunoșteau unii piesa și au acceptat-o pe cea a regizorului “DUPĂ” Shakespeare!

Marcel Țop a tradus și adaptat piesa alături de Dragoș Jura în limbajul “cool”. Regizorul își i-a drept motto al viziunii sale, replica lui Hamlet către Horațio : “Lumea e sărită din matcă. Deși e absurd, noi va trebui să o așezăm la loc”. Spectacolul său este însă, “sărit din matcă”, lipsit de o logică elementară și coerență, în numele originalității “teatrului nou”. “Hamlet” se putea reprezenta ca și când s-ar petrece astăzi, în mileniul trei, fiind o valoare culturală, o piesă universal valabilă, indiferent de timpul istoric. Un astfel de demers, o “adaptare”, solicită însă, regizorului profesionalism, dar și inventivitate motivată credibil pe scenă, cât și un studiu cultural al raportării piesei la realitatea zilelor noastre. A concepe un spectacol “Hamlet DUPĂ Shakespeare” cu rezultatul celui propus de Marcel Țop, blamează nu numai o valoare a dramaturgiei, ci și intențiile firești ale regiei de a da o față nouă teatrului zilelor noastre. Argumentează numai criza regiei ce se aflată în plină desfășurare.

Să stai trei ore și jumătate să urmărești posibila poveste a lui Hamlet schilodită de o astfel de viziune regizorală, este pierdere de timp !!!