O ÎNCROPEALĂ … CU PRETENȚII
“Masca” este un teatru special.
Plasat în cartierul Militari din Capitală într-un spațiu cu meșteșug și
eleganță utilitară conceput , a reușit să câștige prețuirea publicului
practicând teatrul nonverbal, pantomima, commedia dell arte pe un repertoriu ce
cuprinde piese cunoscute. Mihai Mălaimare este creatorul acestui teatru,
activând ca regizor, interpret, dar și dascăl pentru a cizelat tinere talente
interesate de acest gen dificil. Cum este și firesc însă, nu orice teatru reușește
constant să prezinte spectacole admirabile.
Cu ambiție, Mihai Mălaimare, ca
scenarist și regizor a optat acum pentru o bijuterie a dramaturgiei, “Romeo și
Julieta” de Shakespeare, pe care și-a dorit să o apropie teatrului nonverbal. A
conceput un scenariu în douăsprezece scene, decupat în principal pe firul
acțiunii. Inexplicabil însă, în scena a șasea, intervine cu replici inventate și
recitative pentru a atenționa că Lady și Lord Capulet vor să își căsătorească
fiica, pe Julieta cu Paris. Mai mult, scenariul apelează pentru final la un
Sonet de Shakespeare pentru a sublinia intențiile conceptului regizoral. Mihai
Mălaimare părăsește personajul părintelui Lorenzo în care s-a distribuit, și în
ținută contemporană în negru marcată, recită la sfârșit, Sonetul 66. Conținutul
Sonetului se dorește a fi morala spectacolului conform declarației regizorului
Mihai Mălaimare descoperită în programul de sală: “România de astăzi este
Verona shakespeareană, clanurile se înfruntă în stradă, nu cunosc milă și nici rușine,
lumea întreagă este părtașă la destrăbălata lor urgie, grație unei medii
politizate și ea în ultimul hal. Și nici măcar nu există un Duce care să
amenințe că pune lucrurile la punct. Niciun proiect, oricât de atrăgător,
oricât de frumos, nu are la noi altă soartă decât aceea a îndrăgostiților din
piesa lui Shakespeare.” !!! Numai că
nici piesa și nici viziunea regizorală, nu sprijină tematic această declarație
ce pare a fi a unui politician de astăzi, aflat la un show tv. Spectacolul ca
vizualizare generală, se derulează în epoca scrierii și niciun accent
regizoral, în afara finalului confuz, nu trimite spre contemporaneitate.
Regizorul Mihai Mălaimare merge, în
general, pe linia tehnică a statuilor vivante, cu mișcare în relanti, frântă
însă, adeseori. Intenția tehnicii statuilor vivante este spulberată de pildă,
prin dueluri amplificate de accente violente inutile (lupte scenice Ioan Albu).
Coregrafia Mirelei Simniceanu respectă indicațiile regiei prin dansuri
schematice. Pentru scena mică a acestui teatru, Puiu Antemir propune un decor
minimalist. Scena este goală, lateralele sunt marcate de posibile oglinzi ce ar
reflecta situațiile, fundalul se animă prin manevrarea luminilor și a unor
elemente cu rol de simbol, cum ar fi luna îndrăgostițiilor. Lateralele
tavanului arată frânturi de arcade medievale statice, neîntrebuințate
regizoral. În acest spațiu scenic redus ca dimensiuni, se înghesuie adeseori,
numeroasele personaje, corul inventat de scenariu, scena balului. Costumele
Sandei Mitache, scenograf de marcă specializat în teatrul nonverbal, folosesc
drept culoare de bază auriul, ca și machiajul. Intenția ar fi precizarea că ne
aflăm în fața unei lumi suspuse. Linia uniformă a croiului trimite spre epoca de
început a Renașterii, dar costumele nu urmăresc și o notă de personalizare a
personajelor din cele două familii, Capulet și Montague. Un exemplu este și
costumul Julietei, ce nu servește personajul și nici silueta interpretei;
adolescenta delicată devine … un dulap. Măștile de la celebrul bal sunt
grotești și încarcă imaginea cu un efect strident .Cu excepția scenei din
familia Capulet, a recitării Sonetei și a unor intervenții forțate ale corului,
cuvântul este înlocuit de muzica lui Gabriel Basarabescu pe sintetizator bănuim
a fi creată. Cunoscut și apreciat prin contribuțiile sale la alte spectacole,
Gabriel Basarabescu, de astă dată, încearcă colaborarea cu un concept regizoral
incoerent, rezultatul fiind o muzică plată melodic, cu unele stridențe, ce nu
“vorbește” sonor cu sens pentru a sprijini situațiile și stările prin care trec
personajele. Viziunea regizorală nu dovedește o calaborare convingătoare cu
toate compartimentele artistice care dă
soliditate unei reprezentații teatrale.
Eugen Cristea (Lord Capulet) și Cristina Panait (Julieta) |
Regia folosește studenții în cor, ca și
actori cu experiență distribuiți în diverse roluri, doar ca executanți ai unor
păpuși mecanice. Corporal majoritatea se mișcă activ, dar statuile lor vivante
sun lipsite de o elementară expresie a chipului pentru a marca personajele lui
Shakespeare. Se detașează Alina Crăiță în Doica și Massimiliano Nugnes în
Mercuțio. Amplificat prin recitative, rolul lui Capulet revine lui Eugen
Cristea. Actorul Naționalului bucureștean fiind neadaptat teatrului nonverbal,
compune stângaci portretul tatălui Julietei. Personajele centrale, Romeo și
Julieta prin viziunea regizorală și interpretarea actorilor Robert Poiană și
Cristina Panait, devin “statui” inexpresive, ce nu transmit emoția tragicului
conflict cărora cad victime.
“Romeo
și Julieta” se transformă într-un scenariu tragic pentru teatrul nonverbal,
încărcat artificial vizual de efecte false ce s-ar dori cu sens metaforic.
Cuvântul absent și înlocuit de o muzică fără linie melodică ar vrea să sprijine
această adaptare după Shakespeare. Încropeala a numeroase intenții nu are
rezultatul emoțional așteptat de la această piesă celebră al cărui conflict,
regizorul dorește a fi actualizat …
politic doar, în declarațiile sale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu