UN SPECTACOL LIPSIT DE SENS …
Dramaturgul german contemporan Marius
von Mayenburg, secretar literar activ, dar și regizor, propune o piesă
tragicomică, cu substanță socială actuală. Personajul central Lette,
cercetător, inventator este urât fizic. Imaginea fizică se pare că îi afectează
cariera. Își face o operație estetică, obține un chip frumos, câștigă
surprinzător atracție erotică, dar nu și prețuirea profesională râvnită. Am
amintit pe scurt acțiunea propiu-zisă a textului, de neînțeles în acest spectacol
confuz propus de regizorul Theodor-Cristian Popescu. La Teatrul de Comedie se
joacă aceiași piesă într-un spectacol în care nivelul acțiunii este de înțeles,
ca și sensurile sale actuale.
Cum în prezent, când “ambalajul”
înfățișării, promovat insistent de mass media contează în dauna valorii,
dramaturgul propune un text avertisment asupra acestui demers social grav.
Esența temei este însă, inexistentă în spectacolul lui Theodor-Cristian
Popescu. Reduce textul la un exercițiu teatral penibil și uniform. Folosește o
scenografie … SF. Velica Panduru prezintă tehnic funcțional “decorul” unei
“cuști” cu schelete metalice în trei părți, ce ar îngrădi interesele unor
oameni diverși; schimbările de lumină ale schelelor alcătuite din pătrățele
metalice, ar indica diverse spații ale petrecerii situațiilor. Costumele se
rezumă la uniforme, ca într-un film SF, fără indiciu al tipologiei personajelor
interesate de falsa “valoare” promovată prin farmecul imaginii. Un "accident" de
accesoriu ar fi că Scheffler, poartă … pantofi cu toc!
Regia obligă ca trei actori – Olga
Torok (Fanny), Rareș Hontzu (Sceffler) și Horia Săvescu (Karlmann) să
definească de fapt, fiecare câte două sau trei tipologii reunite sub același
nume de dramaturg, fără să sugereze prin interpretare rostul prezenței lor
conflictuale din intenția dramatică.
Personajele devin niște fantoșe pentru scopul ironic de a ataca tema majoră a
scrierii, fals tratată teatral prin efectele regiei! Konstantin Keidel rezolvă rolul personajului
central Lette, tot ca o fantoșă dorită de viziunea regizorală. Conștiincioși ca
niște actori germani, interpreții recită replica mecanic, supuși intențiilor
regiei, minimalizează orice relație între personaje și sufocă sensurile
conflictului. Devin păpuși mecanice dintr-o lume bizară, fără viață.
Ce a vrut să transmită acest spectacol
rămâne un mister! Experimentează absurd pe o scriere cu miez dramatic și
satiric. Păcat de actorii executanți ai unei regii ce vrea să-i transforme în
personaje marionetă. Ele ar fi trase de sforile unor interese dictate de o
societate confuză în aprecierea valorii, cum intenționează substratul major al
piesei, absent însă, a fi expus convingător în acest experiment regizoral.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu