UN EXPERIMENT …
Dramaturgul
catalan contemporan Esteve Soler a scris
trilogia cu implicații sociale - “Contra progresului”, “Contra democrației” și
“Contra iubirii”. Piese din această trilogie au cucerit piața teatrală
internațională, cât și pe cea mioritică. La noi, piese din trilogie au prins
viață în diverse teatre independente și de stat. Amintim de pildă, “Contra
progresului” în regia lui Bobi Pricop – un excelent spectacol comentat pe blog,
prezentat la “Laboratorul de noapte” al Teatrului “Bulandra”, regizorul a mai
montat și “Contra iubirii” la Piatra Neamț, iar un alt regizorul deosebit de
activ și prețuit, Alexandru Dabija a pus în scenă “Contra democrației”, mai
întâi la Teatrul din Sibiu și apoi la Teatrul Odeon.
Esteve Soler exersează în trilogie un
stil original, incitant, cu trimiteri directe spre problemele majore ale
societății contemporane. În fiecare piesă surprinde și amplifică metaforic,
șapte segmente de viață din diverse medii sociale pe care le ansamblează
într-un montaj ingenios pentru a își susține demersul tematic. Atenționează,
fie că progresul tehnic poate vicia individul, fie că democrația este
manipulată de cei cu “gulere albe” sau că iubirea nu mai are consistență
morală, și totul poate distruge umanitatea. Scrierea îmbină diverse curente,
suprarealismul, absurdul cu grotescul și chiar, realismul. Regizorii care se
apropie de piesele sale, încearcă să se adapteze scrierii și uneori reușesc,
alteori nu.
Regizorul Alexandru Dabija încearcă un
experiment teatral și adaptează “Contra democrației”, dar nu pentru a îl
apropia sensurile de actualitatea curentă de la noi. Remontează secvențele
surprinse de dramaturg, renunță la cel de al șaptelea moment al piesei și
intervine prin eliminarea unor replici cu sens politic, din traducerea deosebită
a Luminiței Voina – Răuț. Spectacolul rezultat ridică însă, o întrebare – ce
își dorește totuși, să transmită publicului prin viziunea sa scenică? Conceptul
său se dovedește neutru față de mesajul textului inițial de condamnare a
demersurilor politice ce pot distruge democrația, având drept rezultat o
societate monstruoasă. Prima scenă a reprezentației pornește grotesc, de la
părinții ce vor fi devorați de copil, ca în ultima, suprarealistă, părinții să
ajungă la uciderea copilului adolescent.
Aceste “coperți” ale viziunii regizorale
îngrădesc alte patru scene, tratate teatral în stiluri diverse care surprind
aspecte sociale majore. Una arată cum e devastat un oraș de dictatura celor sus
puși, alta surprinde dialogul dintre o musulmană și un european, fiind o
confruntare de principii existențiale, în alta sunt “fotografiate” demersurile
celor cu “gulere albe”, persoane avide de putere, se mai indică apoi, și un alt
mediu, cel al oamenilor simpli, vecinii ce par persoane spălate pe
creier.Tratarea teatrală de către regizor face ca fiecare scenă să pară
desprinsă artificial din diverse filme SF sau horror, asocierea lor fiind
lipsită de coerență în susținerea motivării tematicii. Distrugerea democrației,
falsificarea sensurilor ei de către cei ce dețin forța puterii și manipulează
masele de votanți, sunt aspecte centrale ale textului, trecute însă, în plan
secund de regie. Replici ale scrierii inițiale insistă adeseori pe “vot” și
manipulare, dar sunt eliminate prin “adaptarea” regizorului . Și amestecul de
intenții vizuale exagerate ale regiei, duce la incoerența comunicării credibile
a tematicii majore a textului. Suprarealismul, grotescul sau realismul, prin
ilustrarea scenică a regizorului în fiecare din cele șase scene, sufocă
substratul scrierii.
Spațiul multifuncțional al Sălii Studio
este folosit, doar ca o scenă apropiată de cea italiană. Reputatul scenograf
Helmuth Sturmer propune o scenă goală, cu accente de atmosferă printr-o
“ploaie” de obiecte și un ecran în fundal, necesar unor proiecții neinspirat
compuse (video Cinty Ionescu). Decorul, ca și costumele Corinei Grămoșteanu,
servesc docil solicitările regiei de a se trece cu ușurință, de la grotesc, la
suprarealism sau absurd. Sârguincios se adaptează actorii conceptului
regizoral, având de interpretat mai multe tipologii, mulți dintre dânșii.
Richard Bovnoczki se detașează într-o singură apariție prin caracterizarea
desăvârșită a unui individ cinic, persoană importantă din sfera celor cu
“gulere albe”. Trei roluri revin lui Mugur Arvunescu și le definește
tipologiile; este și părintele nemulțumit de societatea în care va fi ucis de
copil, susține apoi, principii socialiste în dialog cu o musulmană, și în altă
scenă apare în vecinul ce nu poate înțelege întrebarea care o frământă pe soția
sa. În fiecare apariție evidențiază punctul forte al personajului. Același
demers îl aplică și Oana Ștefănescu celor trei tipologii implicate în
situațiile în care îl are drept partener pe Mugur Arvunescu. În finalul
reprezentației, se remarcă Alina Berzunțeanu prin interpretarea mamei ce își
ucide copilul. Trei tipologii revin și lui Mihai Smarandache și Silvian Vâlcu,
iar actorii desenează esența fiecărui profil.
“Contra democrației” rămâne un
experiment fragil executat teatral, despre degradarea umană în care regizorul
și-a dorit a fi mai presus de dramaturg și s-a ferit de substratul textului. A
vrut să pună în față, doar esteticul vizual în defavoarea dramaticului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu