ACEIAȘI ÎNTREBARE: ÎNCOTRO ÎNVĂȚĂMÂNTUL ARTISTIC ?
De când se aplică fără
discernământ Tratatul de la Bologna pentru învățământ, se simte și în
învățământul artistic o decădere. După trei ani de studiu (!) absolvenții obțin
o diplomă de licență și ar fi profesioniști în diverse domenii – actorie,
regie, scenografie, coregrafie, teatrul de păpuși și marionete, teatrologie,
management cultural, jurnalism teatral, etc. Unii dintre absolvenți își
completează apoi, doi ani de studiu prin masterat și ambițioșii mai pot urma
alți trei ani pentru doctorat. Sistemul presupune ca dascălii să fie “doctori”.
Metoda se aplică în toate numeroasele universități de artă de stat și
particulare. Ele produc anual, de exemplu, trei sute de licențiați în actorie,
majoritatea cu studii contra plată. E drept, după jurnalele de știri și
dezbaterile de la televizor s-ar părea că … România e un teatru imens, când îi
asculți pe cei care conduc sau vor să conducă țara! Suntem însă, o țară mică și
în teatrele sale adevărate, puține ca număr, sutele de absolvenți nu își pot
găsi loc, nici măcar în cele independente.
Nu toți din mult prea numeroșii
absolvenți, dețin și harul special solicitat pentru opțiunea profesională, dar
grav rămâne că învățământul artistic nu știe să cizeleze măcar talentul celor
care îl au nativ. Dascălii “doctori” sunt numeroși, iar majoritatea lor nu au
demonstrat pe scenă a fi personalități artistice și nu dețin nici datele
solicitate de a fi pedagogi remarcabili. Ne învârtim într-un cerc vicios, iar
rezultatul studiilor după Tratatul de la Bologna aplicat la noi, conform
diverselor interese discutabile, este
foarte modest. Se agravează criza regiei, iar actori cu personalitate și
instruire a tehnicii verbale și a expresiei corporale, sunt greu de descoperit.
Majoritatea absolvenților încearcă să își dezvolte partiturile, stând față în
față cu partenerul în paralel cu publicul, dând mereu din mâini ca să explice
replica rostită “firesc” care nu trece însă, rampa.
Gala Absolvenților UNATC - licență 2014
este un demers apreciabil pentru că prima universitate de stat cu un trecut
valoros, beneficiază la Palatul Copiilor de două săli, “Ion Cojar” și “Octavian
Cotescu” – nume celebre de creatori și pedagogi lipsite de … doctorate (!), unde se
poate desfășura. E drept, nu întrebuințează permanent cele două săli, conform
unui program de popularizare a tinerilor, cum era folosit, în urmă cu câțiva
ani, Studioul “Casandra” în care se derula o adevărată stagiune teatrală.
Pentru realizarea Galei se specifică participarea unei echipe alcătuită din 48
de persoane. “Managementul” a fost însă, minor. În perioada 18 – 29 iunie s-a
derulat Gala. Au fost zece examene de licență pentru cei 53 (!!) de actori, 6
pentru cei șapte regizori, 6 pentru coregrafi și unul pentru cei 8 actori
păpușari, plus contribuția celor 11 scenografi la diferite proiecte, plus 6
teatrologi. Numărul licențiaților este impresionant, în special la arta
actorului, și nu le putem dori decât … "baftă" pe drumul greu al profesiilor
alese. Era imposibil pentru o persoană interesată de eveniment să poată urmări,
doar în Gală, toate numeroasele
spectacole de licență. S-au alcătuit firește, jurii diverse pe secțiuni pentru
a premia pe cei merituoși.
Cei de la secția “Master anul I
teatrologie, mamagement și marketing cultural”, implicați în organizarea Galei,
se pare că după trei ani de studiu și unul la master nu au învățat niște reguli
elementare pentru promovarea unui eveniment artistic. Distribuțiile, de
exemplu, ce indicau în multe cazuri câte doi absolvenți pentru un rol, nu erau
corectate pentru a cunoaște spectatorul cine joacă personajul în reprezentația
la care participă. Proiecțiile video din foaier, nu sprijineau atractiv
lansarea absolvenților. Ilustrații din spectacole nu au fost puse la dispoziție
presei. Promovarea necesară și firească a colegilor de la actorie, regie,
scenografie, era jalnică. Dânșii anunțau într-o fițuică din “dosarul”
manifestației că scopul Galei ar fi de a cunoaște pe cei aflați la “început de
drum” care “surprind crezurile unei generații curajoase ce adresează întrebări
lumii și societății în căutarea unui alt fel de teatru”. Citatul se vroia a fi
explicativ pentru cele văzute, dar licențele ridicau și întrebarea …ÎNCOTRO
ÎNVĂȚĂMÂNTUL ARTISTIC, domnilor profesori doctori?!
Din păcate, nu am avut posibilitatea de
a urmări decât un număr redus din spectacolele actorilor și regizorilor aflați
“ÎN CĂUTAREA UNUI ALT FEL DE TEATRU”, pe care le vom comenta mai jos în ordinea
vizionării.
“6 PERSONAJE ÎN
CĂUTAREA UNUI AUTOR” – licență pentru ARTA ACTORULUI.
Poate fi considerat un exercițiu pedagogic reușit pentru absolvenți. După trei
ani de studiu la clasa prof.univ.dr. Florin Zamfirescu, coordonatorul
proiectului de licență prof. asociat dr. Mirela Gorea alege pentru un grup de
studenți piesa lui Luigi Pirandello. Scrisă în 1921, piesa a fost considerată
modernă, atipică pentru dramaturgia acelei vremi, fiind apropiată chiar de
absurd și suprarealism. Dascălul Mirela Gorea dovedește inspirație în selecția
piesei pe care o adaptează cu simț pedagogic pentru a servi cât mai bine pe cei
17 studenți distribuiți. Rezumă piesa la o “dezbatere” între cele șase
personaje care se confruntă cu o dramă și o echipă de actori cărora le solicită
sprijin pentru a interpreta povestea lor. Majoritatea interpreților din cele
două “echipe” era mereu prezentă în scenă, și fiecare trebuia să ia atitudine,
să relaționeze pentru a da consistență situațiilor prin care se atacau două
paliere – melodrama personajelor care caută un autor și preocupările actorilor
ce trebuie a construi un spectacol sub îndrumarea unui regizor. Examenul de
licență prindea astfel interes pentru a urmări fiecare interpret, indiferent de
amplitudinea rolului ce îi revenea.
Personajele de bază ale conflictului
rămân Fiica vitregă și Tatăl, atribuite absolvenților Anamaria Olaș și Andrei
V. Ciopec. Partiturile au o mare dificultate, dar interpreții le asimilau
convingător. Anamaria Olaș reușea performanța de a dezvolta nuanțat, cu
temperament și sensibilitate interioară, stările de revoltă ale Fiicei vitrege,
gândea asupra sensurilor replicii. La rândul său Andrei V. Ciopec concepea
atent portretul vinovăției tatălui. Cei doi absolvenți demonstrau capacitatea
și pregătirea de a putea aborda partituri complexe și ample. Și celelalte
personaje ce alcătuiau grupul celor șase se confrunta cu roluri dificile prin
situațiile acțiunii. Andreea Lucaci (Mama), ca și Amir Qashou (Fiul) cu forță
interioară conduceau implicările conflictuale. Roluri lipsite de replică erau
susținute emoțional expresiv de Angela Bengescu (Fetița) și Adrian Loghin
(Băiatul). O apariție apreciabilă oferea și Ana Maria Turcu în Madam Pace,
fiind o viitoare actriță specială și
prin datele fizice.
Grupul “actorilor” era interpretat cu
inventivitate de Theodora Popa (Ingenua), Teodora Filip (Actrița principală),
Alma – Nicolae Boiangiu (Actriță de caracter), Gabriel Chirilă (Actorul
principal), Mihail Stan (Junele prim). Se dovedeau mereu activi, susțineau coerent mereu relațiile, punctau cu pricepere
tipologia rolurilor, exprimau scenic date importante pentru profesia aleasă. În
rolul Regizorului, Ionuț Deliu era corect ca intenții, dar nu completa
întodeauna tipologia autoritarului ce are în subordine actorii.
Meritele întregii distribuții se
concretizează prin prezentarea personajelor credibil, printr-o rostire și
frazare a replicii cu sens – lucru rar întâlnit la mulți dintre absolvenți! -
și prin participarea , implicarea în relații și situații. Chiar dacă în
reprezentație mai interveneau, în special, în a doua parte efecte scenice
inutile și ritmul era în scădere, “6 personaje în căutarea unui autor” rămâne
un spectacol de licență apreciabil, o “carte de vizită” pentru viitorii actori,
cu grijă alcătuită de Mirela Gorea care în coordonarea sa a urmărit evoluția
interpreților și s-a ferit de tentația originalității regizorale.
“RÂUL” – licență pentru REGIE -
Alina Chiriac (profesori coordonatori – prof.univ.dr. Mihai Manolescu,
prep.univ.drd. Alexandru Berceanu, titulaturi indicate de fițuica program) și
pentru SCENOGRAFIE - Cătălin Manea (clasa
prof.univ.dr. Ștefan Caragiu). Din păcate, licența Alinei Chiriac nu susținea
prin nimic posibilile sale capacități de viitor regizor. A ales piesa
dramaturgului englez contemporan Jez Butterworth care bănuim că ar fi urmărit
căutările unui bărbat de a își afla sufletul pereche. Conceptul său regizoral
era condus însă, confuz, fără a exprima un scop tematic precis. Decorul
conceput de Cătălin Manea încerca să imagineze minuțios prin construct,
exteriorul unei cabane pescărești de pe marginea unui râu secat. Era însă,
forțat plasat spre fundalul scenei, îngreuna desfășurarea mișcării
personajelor, dovedea lipsă de funcționalitate.
Încâlcit era descifrată regizoral
povestea iubirilor bărbatului pasionat de pescuit. Nu se detașa dorința
căutărilor și nici profilul particular al femeilor invitate la cabană de către
bărbat. Cel mai grav este că regizoarea nu a reușit îndrumarea actorilor pentru a se face
înțeleasă replica rostită. Vladimir Albu (absolvent clasa prof.univ.dr.Adrian
Titieni) și Diana Mereu, Lia Sinchevici, Bianca Laiu (de la clasa prof.univ.dr
Florin Zamfirescu) alcătuiau distribuția din care nimeni nu reușea să indice
esența profilului personajului atribuit. În numele unui așa zis firesc, toți
rosteau aproape neinteligibil replica, șoptit, uitând că firesc presupune și
comunicarea unei idei sau stări interioare. În cazul de față, firescul impus de
regie era un fals, o citire căznită la prima vedere a frazei. E posibil, ca
actorii sub o altă îndrumare regizorală să reușească totuși, remarcarea datelor
personale pentru profesia aleasă.
Sub toate aspectele “Râul” deziluziona
asupra pregătirii și calității participanților la această licență de regie.
“VISUL UNEI
NOPȚI DE IARNĂ” – producție de licență pentru ARTA
ACTORULUI, clasa prof.univ.dr.Florin Zamfirescu, coordonator proiect
lect.univ.dr. Marius Gîlea. Piesa lui Tudor Mușatescu, generoasă pentru actori,
a fost “adaptată” , ca să i se dea reprezentației o notă comică vulgară de
succes imediat la public de către coordonatorul producției de licență.
Pedagogul a mai aplicat “adaptării” și intenții cu pretenții regizorale, ce
dezavantajau pe susținătorii licenței pentru “arta actorului’. Rolurile
ofertante propuse de Tudor Mușatescu erau schematic rezumate și se transformau
în desene lineare de personaje. Majoritatea celor din distribuție întrebuințau
pentru expresie agitarea mâinilor. Replicile erau rostite uniform ca la o primă
lectură. Frazarea, nuanța, evidențierea contextului situațiilor, erau absente
din coordonare. Tinerii absolvenți poate dețin calități native pentru profesie,
dar nu au avut sprijin din partea celui care le-a coordonat licența și nu le-a
exploatat posibila personalitate. Astfel, Maria devenea o prostovană copilă,
îndrăgostită, iar Ioana Călin încerca să concretizeze naivitatea, farmecul și
sensibilitatea personajului, ce se spulberau adeseori și absolventa demonstra a
fi apropiată de rolul iepurașului dintr-un spectacol pentru copii. Într-o
schemă de posibil intelectual scriitor de succes, se transforma Alexandru, iar
Eranio Petrușka relata mereu cu aceiași expresie stările personajului
îndrăgostit de Maria care uită brusc de fosta iubită. Diana Mereu în Elvira,
fosta parteneră a lui Alexandru, se detașa din distribuție prin ținută și
dorința de rostire pe înțeles a replicii. Slujitorul lui Alexandru, Manole
devenea în intenția regiei, executant al unor efecte comice penibile, și Vasile
Revnic … aluneca mereu pe covorașul din scenă. Părinților Mariei erau atribuite
alte efecte comice ale regiei și adaptării; Ana – Maria Turcu era doar, o mamă
nemulțumită că soțul e bețiv, iar Adrian Georgescu încerca să marcheze viciului său. Și prietenul Mariei,
Milică prin adaptare se vroia a își rezolva nemulțumirea că își pierde iubita,
tot prin beție, iar Tudor Morar executa cerințele pedagogului – regizor. Sora
Mariei, Fanța, era o altă schemă de personaj ca
femeie de moravuri dubioase, iar Ana – Bianca Tudorică se căznea să îi
redea scenic profilul. Absolvenții au fost dezavantajați de “coordonarea”
licenței prin “adaptarea” piesei pentru un spectacol banal de regie, lipsit
însă, de preocuparea pedagogică obligatorie de a evidenția datele personale ale
foștilor studenți.
Juriul secțiunii ARTA ACTORULUI (Maria
Zărnescu, Ion Parhon – critici de teatru și Marius Stănescu – actor) au premiat
drept cea mai bună actriță a Galei pe IOANA CĂLIN, bănuim pentru sensibilitatea
sa deosebită.
“ONDINE”
- producție de licență ARTA ACTORULUI, clasa
prof.univ.dr. Florin Zamfirescu, coordonator de proiect asist.univ.dr. Cristina
Briciu. Coordonatorul optează pentru piesa lui Jean Giraudoux cu multe
personaje pentru a servi licența “generației curajoase” aflată “în căutarea
unui alt fel de teatru”. Numai că modul în care a coordonat licența
absolvenților a avut drept rezultat … o serbare școlară din “casa de cultură” a
unui sat uitat de lume. A alăturat coordonării sale, trei (!) să le spunem
scenografi. Andreea – Diana Nistor și Raluca Alexandrescu au vrut să indice un
decor pentru cele trei spații ale acțiunii – casa familiei modeste unde trăiește
și Ondine - nimfa apelor și castelele Regelui și Cavalerului; au încropit
decorul din perdele și obiecte de mobilier, neinspirat alese și plasate. Celor
două li s-a alăturat și Anca Polcovnicu pentru a crea costumele numeroasei
distribuții care păreau împrumutate de la un modest teatru pentru copii.
Costumele însă, erau urâte, foloseau forțat cizme militare sau drept accesorii
pentru cuplul regal diademe ca la nunțile mahalalei. Lumea fantastică a
poveștii era distrusă prin imaginea scenografică și dezavantaja interpreții.
Este cunoscut că universitatea, ca și teatrele, nu dispune de fonduri pentru o
scenografie spectaculoasă, dar un dascăl putea apela la o scenografie simplă,
marcând doar prin accesorii inspirat alese personajele. “Ondine” și prin scenografie
s-a transformat într-un basm povestit scenic la o serbare școlară încropită de
elevii din clasa a patra.
Personajele fiind numeroase, unor
absolvenți le-au fost atribuite mai multe roluri marcate în principal prin
schimbarea costumelor și mai puțin prin interpretare. S-au luptat cu această
situație Lia Sinchevici (Ondina, Violante, Grete), Diana Mereu (Ondina, Doamna
de la Curte, Venus, Fata de la vase), Liviu Chițu (Bertram, Primul Judecător,
Servitorul), Alexandru Sinca (Dresorul de foci, Al doilea Judecător,
Servitorul) și Amir Qashou (Poetul, Al treilea Judecător, Păzitorul de porci,
Ulrich pescarul). Lor au fost alăturate de coordonatorul regizor și câteva
copilițe pentru nimfele figurante. Pentru rolurile centrale, coordonatorul nu a
manifestat priceperea pedagogică de a îndruma pe cei distribuiți pentru
creionarea convingătoare a personajelor. Au reușit totuși, detașarea din
demersul simplist al interpretării de serbare școlară, Lucian Rus (Cavalerul), Elena
Voineg (Eugenie) și Gabriel Chirilă (Auguste) care dezvoltau coerent
personajele, indiferent de amplititudinea partiturilor și susțineau
relaționarea cu cei din preajmă. Portretul Cavalerului Hans cel îndrăgostit de
Ondine avea consistență pentru că Lucian Rus gândea și rostea clar, cu sens
replica, o susținea adeseori și prin expresie adecvată situațiilor. Cu
sinceritate interioară construiau roluri secundare, Elena Voineg și Gabriel Chirilă, pe cei doi
soți sărmani ce aveau în preajmă pe Ondine. Din păcate, Cătălina Bălălău nu a
beneficiat de atenția coordonatorului pentru descifrarea în profunzime a
personajului central, Ondine. Rostul simbolic acordat de Giraudoux lui Ondine
de a demonstra necesitatea profunzimii adevărului și în relația de iubire, era
anihilat de interpreta care transforma nimfa doar, într-o copiliță naivă și
aparent năzuroasă, îndrăgostită de Cavaler. Cătălina Bălălău reușea a evidenția
complexitatea personajului, abia spre final în scena judecării lui Ondine și
prin susținerea sensibilă a relației cu Hans. Absolventa nu a putut depăși
dificultățile rolului pentru a demonstra pe deplin calitățile pe care poate le
deține. În Bertha, un alt personaj important al conflictului, Ada Galeș încerca
stângaci să prezinte o femeie ambițioasă, opusă lui Ondine, dornică de a îl
cuceri pe Cavaler. Regele (Tudor Morgovan), Regina (Ana – Bianca Tudorică),
Șambelanul (Danni Ionescu) și Regele Ondinelor (Marian Olteanu), apăreau ca
prezențe dintr-o poveste pentru copii cu “a fost o dată, …”, actorii “citind”
replica fără sensurile solicitate de dramaturg.
Trist rezultat pentru această grupă de
absolvenți că au fost supuși unei coordonări de proiect lipsită de pricepere
pedagogică. De pildă, în cazul prezenței active în scenă, dar cu replica
absentă, interpretele caracterizau doamnele de la curte … agitând evantaie,
fără participare relațională. Este unul din multele exemple ce dovedeau că
absolvenții nu au nici o vină pentru transformarea examenului de licență într-o
serbare școlară de elevi amatori. Corpul pedagogic poartă vina nereușitei
interpretării lor.
“RINOCERII”
–producție pentru licență REGIE, Ionuț Anghel în
coordonarea prof.univ.dr. Mihai Manolescu; prof.univ.dr. Florin Zamfirescu;
asist.univ.dr. Alexandru Berceanu; prof.univ.dr. Ștefania Cenean – bănuim
pentru clasa de scenografie, dar fițuica program nu indica precizarea dacă
Andreea Moisescu și Ioana Ungureanu își susțineau poate licența la scenografie.
Costumele și decorul create de Andreea Moisescu și Ioana Ungureanu serveau cu
pricepere “conceptul” regizoral, imaginea generală sporea în intenții chiar și
prin manevrarea perdelelor și coloratura machiajului și accesoriile costumelor.
“Conceptul” regizorului Ionuț Anghel rămâne însă, discutabil. După doar trei
ani de studiu, regizorul își permite un spectacol de licență pe un scenariu
personal, DUPĂ Eugene Ionesco, abordând piesa ca un pretext pentru mesajul său
confuz de satiră față de pericolul uniformizării periculoase a societății. Dacă
scria dânsul un text, îl putea intitula semnificativ “Claunii” sau “Roboții”.
Din rămășițele piesei lui Eugene Ionesco a prestat scenic o înșiruire
incoerentă de improvizații pentru a convinge satiric că o lume a roboților ar
putea fi distrusă de … rinoceri. Dovedea inventivitate apreciabilă în unele din
improvizațiile sale, dar și lipsa unei instruiri culturale. Prologul inventat
atenționa că Beranger ar fi un claun visător, ca și Dudard, ce nu se vor
transforma în rinoceri. Celelalte personaje ale lui Ionesco se prezentau ca un
cor activ, în halate, cu chipuri machiate în alb și desene stridente, purtând
și accesorii de costum pentru a le diferenția tipologic. Păreau niște
funcționari roboți. Nu lipseau muzica,
țipetele, recitativele, în multe din manifestările insistente și inutile ale
acestui cor. Erau desprinse apoi, din cor diverse personaje pentru a aminti de
pretextul acțiunii lui Eugene Ionesco. Nota de bază era absurdul suprasolicitat
cu rezultat comic la public, ca la circ. Nu mai discutăm că licențiatul nu a
citit teoria lui Ionesco și chiar a unor regizori consacrați, despre adevărul
real al absurdului. A mai și strecurat printre replicile scenariului său și
înjurături neaoșe românești pentru a spori modernitatea “unui alt fel de
teatru”. Efectele de vizualizare erau multiple, dar majoritatea lipsite de
argumentul sprijinirii convingătoare a intenției tematice. Ionuț Anghel a vrut
a fi mai presus de dramaturgul luat superficial drept pretext al licenței, dar
scopul satirei sale se spulbera prin abundența de improvizații și finalul când
Beranger ar ajunge … la balamuc în lumea invadată de rinoceri. Poate Ionuț
Anghel deține calități pentru profesia aleasă, dar pregătirea sa în urma a trei
ani de studiu, nu s-a făcut simțită pe deplin, și nici cea a bagajului
cultural. Metoda improvizației scenice și nici cea a “împrumuturilor” din alte
curente regizorale mature, nu i-au definit personalitatea. Meritorie rămâne
însă, reușita sa de a convinge și lucra atent cu actorii pentru a se adapta
“viziunii” sale. În ordinea distribuției menționăm participanții la această
licență regizorală “experiment” cu dorința de originalitate.
Vlad Benescu interpreta pe Beranger pe
o linie particulară în raport cu ceilalți interpreți printr-o rostire gândită
pe sens a cuvântului și susținerea activă a relațiilor cu fiecare partener. În
Jean, Eranio Petrușka realiza cu pricepere caricatura unei persoane încrezute
în principiile sale de viață; pe aceiași linie a caricaturii, dar simplist
concepute se manifesta Daniel Drăgan în Băcanul și Papilon; Andreea Lucaci în
Doamna cu pisica demonstra capacități vocale de excepție în recitativele
atribuite de regie; lui Daisy îi imprima o notă de farmec comic, Mihaela
Prosan; Liviu Popa (Dudard), Marian Olteanu (Botard), Ana Maria Turcu
(Băcăneasa, Doamna Beuf), Adi Loghin (Logicianul), Tudor Morar (Domnul bătrân)
și Amir Qashou (Mambo și altele), se adaptau sârguincios schemei regiei de a
caricaturiza posibile tipologi sociale. Remarcabil este, dacă se poate aplica
această observație într-un spectacol confuz ca intenții regizorale uneori
vulgare, că totuși, absolvenții actori din distribuție arătau de astă dată, o
pregătire a vorbirii scenice cu înțelegere a verbului replicii, cât și date
muzicale, mulți dintre ei. Poate se va înființa cândva și va activa la UNATC și
o secțiune specială dedicată musicalului, gen prețuit de public și dificil
pentru interpreți.
Juriul secțiunii REGIE TEATRU (Valentin
Nicolau – dramaturg, Monica Andronescu – critic de teatru și Vlad Cristache –
regizor) au acordat distincția lui IONUȚ ANGHEL, bănuim pentru fantezia sa
aparent șocantă.
“COPILUL
ÎNGROPAT” – producție de licență pentru REGIE,
Teodora Petre, clasa prof.univ.asoc.dr. Mihai Manolescu, asist.univ.drd.
Alexandru Berceanu. Alegerea pentru un examen de licență a piesei cunoscute a
dramaturgului american, Sam Shepard, este ambițioasă și riscantă. Piesa deține
un conflict complicat și personaje vârstnice cărora le poți afla greu
interpreți printre colegii absolvenți. Povestea uciderii unui copil într-o
familie americană înstărită, are aparent miezul conflictual declanșator de
suspans, dar exista și o bogată arie de demers psihologic și social, în
constructul personajelor. Teodora Petre a “citit” și servit scenic textul cu
mai multă atenție în primul act, ca apoi să îi răstălmăcească sensurile. A vrut
să speculeze crima și a încărcat ilogic cauzele și urmările asupra
personajelor. De pildă, sugerarea insistentă asupra relațiilor sexuale ale lui
Halie, chiar în final cu preotul Dewis, răsturnau artificial consistența
scrierii. Dodget și soția sa Halie, capii unei familii distruse și prin crimă,
sunt la apus de viață și relația lor este în piesă, mult mai complicată. În
acest examen de licență regizorală, remarcabil era decorul creat cu știință
plastică de Raluca Alexandrescu prin care configura inventiv spațiul unei case
aflate în pragul prăbușirii, la fel ca și locuitorii săi din familia Dodge.
Decorul funcțional, cadra atmosfera solicitată de piesă, dar era însă, confuz
întrebuințat de regie. Teodora Palade nu a urmărit coerent cauzele degradării
familiei respective și nici conflictele ivite între generații. A ales însă, o
distribuție apreciabilă pentru efortul de adaptare la vârsta și caracterizarea
unor personaje cu dizabilități, cât și la “conceptul” său de tratare scenică.
Tânărul absolvent, Daniel Drăgan se ferea cu inteligență de posibilitatea unei
compoziții de rol în bunicul Dodge cel bolnav, alcoolic și aparent decrepit.
Reușea să dea un desen apreciabil structurii personajului și prin rostirea cu
sens a replicii. Pe Halie, soția sa, regia o vroia mai tânără și încă activă
sexual, iar Anamaria Olaș abil se supunea și oferea însă, un personaj desprins
parcă din alt text și context. Ianny Panait în Tilden, fiul cel mare al
familiei, și Eranio Petrușka în Bradley, fiul mijlociu, rămân apreciabili
pentru soluția de a nu supralicita în interpretare particularitățile defectelor
psihice și fizice atribuite de dramaturg și regie, personajelor. Actorii
încearcau să definească substratul degradării personajelor în urma crimei
aparent uitate și nu pedalau pe defecțiunile fiecăruia. Deosebită era Teodora
Popa în Shelly care vine alături de iubitul său Vince, nepotul lui Dodge, în
familia lui distrusă și prin fapta de mult comisă. Atent, pe două coordonate
definea personajul, Teodora Popa, pe constatările
șocante ale suferinței fiecărui membru al familiei în care a poposit
accidental, dar sugera și posibilul
trecut al lui Schelly cu unele similitudini în prezent. Actrița trăia sensibil
situațiile personajului, relaționa cu cei din preajmă și găsea nuanțe potrivite
pentru cuvânt și expresie în raport cu conflictele. În Vince, Liviu Popa era
obligat să dezvolte rolul pe două dimensiuni simpliste. O atitudine
caracterială avea la venirea după mulți ani în familie – de tânăr rebel și
interesat de o apropiere normală, și alta când devine moștenitorul rămășițelor
fermei, ca indivit cinic și profitor. Peste toate, regia plasa ca metaforă în
acel moment și false efecte prin “ploaia” de boabe din tavanul aflat în pragul
prăbușirii, numai că prin acel tavan nu
a intervenit pe parcurs și ploaia mereu evocată de personaje cu sens pentru
dramaturgia piesei. Personajul preotului Dewis, transformat forțat de regie
într-un bărbat atrăgător, nu oferă posibilitate remarcării interpretului Mihnea
Nicolau. Licența, prin suprasolicitări regizorale în tratarea textului de la
care a pornit, nu comunica o țintă precisă asupra dramaticii destrămari a
familiei fermierului.
Juriul pentru secțiune SCENOGRAFIE (Ion
Cazaban – critic de teatru, Puiu Antemir, Constantin Ciubotaru – scenografi) a
acordat premiul pentru licență proiectului propus de RALUCA ALEXANDRESCU.
P.S.
Demn de apreciat era un posibil program de sală, configurat sub forma unei
ediții a ziarului “The Telegraph”, conform căruia am citat și distribuția.
SPECTACOLUL
FINAL AL GALEI …
Un
prilej de acordarea a numeroase premii și prezența pe scenă a dascălilor și
licențiaților a fost spectacolul final al Galei Absolvenților de la Facultatea
de Teatru a UNATC, ce aducea cu o serbare școlară. Premiile au fost numeroase
și firește, primite cu aplauze entuziaste de către tinerii spectatori. Nu pot
înșirui toate premiile pentru a nu greși vreun nume, deoarece entuziasmul
aplauzelor le acoperea, iar cei de la marketing până la această oră nu au
reușit să transmită un comunicat de presă cu lista completă a premianților.
Cuvântul de deschidere al rectorului universității, Adrian Titieni cuprindea
subtil și cu tâlc, multe constatări și sfaturi către tinerii absolvenți cărora
le dorim și noi “baftă” și forță să afle șansa afirmării depline.
Regret că nu am putut urmări toate
examenele de licență datorită programării lor. Cele comentate mai sus
demonstrează însă, în general, o stare
precară a învățământului artistic.
1. Numărul de absolvenți la secția
“Arta Actorului” este mult prea mare – 53 (!). Se cultivă iluzia că toți pot
deveni actori activi, intenție ce îi va afecta în viitor pe mulți.
2. Se constată superficialitate în
cizelarea aptitudinilor vocale, dicție, frazare, expresie corporală.
3. Nu se face simțită instruirea
culturală a tinerilor de a gândi sensul și subtextul cuvântului rostit.
4. Acordarea de premii separate
pentru actorii licențiați la “arta actorului” și cei selectați din
distribuțiile licențelor la regie, este ilogică. Ridică și întrebarea –
pedagogii de la “arta actorului” au ignorat oare în cei trei ani de studiu,
calitățile unui absolvent ce se pot descoperi numai într-un examen de regie ?!
5. Premiile ar trebui să
atenționeze și asupra celor care interpretează roluri secundare. Un actor care
rezolvă credibil un rol secundar poate fi remarcat mai repede decât colegul de
distribuție din rolul principal dezvoltat fără consistență.
6. Pedagogii coordonatori ai
licențelor la “arta actorului” nu au menirea de … regizori ai spectacolului.
Dânșii au obligația de a evidenția capacitățile absolvenților în roluri
atribuite conform personalității fiecăruia.
7. La spectacolele pentru licența regizorilor,
absolvenții, dar și pedagogii trebuie să răspundă la întrebările: “De ce s-a
ales piesa și autorul său?” și “Ce s-a vrut a se comunica prin demersul
regizoral?”.
P.S. La
unul din spectacolele examenelor de licență, publicul afla distribuite pe
locurile din sală un bilețel: “Telefoanele mobile sunt o nenorocire pentru
teatru. Radu Penciulescu, regizor și pedagog de arta actorului”. Bănuim a fi o
inițiativă a celor de la management
cultural, demnă de luat înseamnă. Trebuie însă, să le amintim că Radu
Penciulescu este o mare personalitate afirmată și peste hotare, și a fost …
pedagogul regizorilor remarcabili care au revitalizat teatrul nostru. Nimerit
era pentru absolvenți și public, un citat esențial pentru Gală, din teoria
estetică a meșterului Radu Penciulescu, expusă și în scrierile sale publicate:
”PIESA SE REMONTEAZĂ PRIN ACTORII CARE FAC VIZIBIL CEEA CE ESTE INVIZIBIL ÎN
TEXT”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu