“ SINUCIGAȘUL “ – TEATRUL “TOMA CARAGIU “ din Ploiești

TALMEȘ-BALMEȘ DE INTENȚII

         Un regizor și pedagog apreciat, Gelu Colceag, folosind o distribuție cu actori deosebiți, s-a gândit să prezinte o “versiune scenică” a piesei cunoscute “Sinucigașul” de Nikolai Robertovici Erdman. Firește, pentru a servi viziunii sale regizorale de actualizare a textului, a conceput o adaptare.

         Poet, dramaturg și autor de scheciuri, rusul Nikolai Erdman (1900 – 1970) a atacat în scrierile sale din tinerețe, regimul stalinist. A scris “Mandatul”, jucată în 1924, iar în 1928 “Sinucigașul” care îi aduce trei ani de deportare în Siberia. Cum dictatura stalinistă îngrădea și libertatea de creație, mulți scriitori printre care și Nikolai Erdman, au creeat avangardismul în Rusia. “Sinucigașul” prin intenția satirică se apropie de Gogol, într-un stil îndreptat spre absurd. 

Povestea șomerului Podsekalnikov care îi vine să se sinucidă dezgustat de traiul la care e supus, se petrece în lumea “tovarășilor” vecini ai locuinței sale. Aceștia în mentalitatea lor viciată de regimul dictatorial ce îi manipulează și le spală creierele, consideră drept bucuria unui eveniment senzațional, posibila sinucidere a lui Podsekalnikov. Piesa are prin tematică o anume  rezonanță pentru actualitatea zilelor noastre. Regizorul Gelu Colceag nu a știut însă, să o speculeze credibil. Adaptarea forțată a piesei, introduce trimiteri la realitate prin partide de opoziție sau solicitarea de salarii decente, dar uită de gravitatea traiului într-un regim dictaturial cu libertatea îngrădită. Comedia amară, absurdă, scrisă de Nikolai Erdman se transformă prin adaptare într-un scenariu apropiat teatrului de revistă. Încercările de actualizare se amplifică prin conceptul regizoral de teatralizare scenică.

         Dovedește fantezie Ioana Pashca în scenografie, dar imaginile nu își găsesc o motivare solidă în text. Decorul marchează în prima parte o izbă rusească, sugerează apoi, scena unei case de cultură, un cimitir ciudat, etc, totul fără substanță pentru atmosfera unei comedii absurde. Costumele, în special cel al lui Podsekalnikov, se apropie prin accesorii de locul acțiunii, Rusia, iar unele, mai ales cele ale vecinelor șomerului, sunt compuse ca la o reprezentație a teatrului de revistă. Vizual spectacolul este incoerent ca imagini.

         Conceptul regizoral ca într-un talmeș-balmeș, confuz amestecă diverse intenții pentru a construi pe linia grotescului nebunia unei lumi amărâte. Efectele, artificiile de imagine, abundă, surprind de la o secvență la alta și distrug consistența tipologiilor aflate în acțiune. Mai intervin, încă din debut, și doi clauni în frac, proveniți din groparii … din “Hamlet”! Podsekalnikov vrea să învețe să cânte la horns, un fel de saxofon, ca să câștige bani. Beția personajelor le duce spre coșmar. Tristețile șomerului, majore în două scevențe, par desprinse din alt gen de spectacol. Sunt multe exemplele de secvențe confuz tratate scenic, ce nu au legătură cu intențiile majore ale textul inițial. Gelu Colceag este un regizor cu realizări impresionante în alte spectacole, dar de astă dată a încercat un experiment și a distrus substanța tematică a piesei cu adresă directă la efectele dictaturii asupra individului.

         Regizorul reunește pentru punerea în scenă a adaptării sale discutabile, o distribuție demnă de toată stima. Tânărul Ionuț Vișan, apreciart și în alte producții, unele în teatrul independent, încearcă să definească profilul lui Podsekalnikov. Chiar dacă la început îngălează rostirea replicii ce devine greu de înțeles, impune atent în interpretare două laturi esențiale pentru personaj; partea tristeții, amărăciunii șomerului este sensibil dezvoltată, iar partea farsei, comicului cu măsură speculată. Numai că aceste două laturi, regia nu le îmbină în ansamblul reprezentației. Remarcabilă este Clara Flores în soacra lui Podsekalnikov care urmărește nuanțat definirea personajului. Sensibilitatea, naivitatea Mariei, soția șomerului, sunt cu credință speculate de tânăra actriță, Diana Roman. În Egoruska, tratat de regizor și scenograf ca un urmaș al lui Lenin, actorul Alin Teglaș reușește să dea tâlc ironic personajului cu o mentalitate infestată de comunism. Ioan Coman în vecinul de palier al “sinucigașului”,  desenează cu fin umor pe Kalabuskin. Ireproșabili sunt în multe momente , Ada Simionică (Kleopatra) și Bogdan Farcaș (Aristarh) cărora li se alătură prin corectitudinea asimilării viziunii regizorale Nadiana Sălăgean (Margarita), Adrian Ancuța (Nikifor), Karl Baker (Viktor), Marian Despina (Părintele Elpidi). Apar și două personaje ciudate ce revin lui Ion Radu Burlan și Mihaelei Popa – groparii clauni cu nasul roșu care ar vrea să configureze și alte personaje solicitate de conflict.

         “Sinucigașul” este un experiment incoerent care totuși amuză publicul, ca la un spectacol de revistă cu scheciuri. Din păcate, experimentul nu are consistența de a atenționa asupra esenței majore a piesei – cum poate distruge ființa umană, un regim totalitar.