joi, 16 aprilie 2015

“VANIA ȘI SONIA ȘI MAȘA ȘI SPIKE” – TEATRUL FOARTE MIC

UN SPECTACOL INCOERENT
          Dramaturgul american contemporan Christopher Durang primește în 2013 Premiul Tony pentru această comedie în care construiește psihologia unor personaje, urmași în America de astăzi, a celor din piesele celebre scrise de Cehov. Regizorul Horia Suru ignoră acest aspect esențial al piesei americanului și acțiunea se dezvoltă incoerent în spectacol. Prezintă în prima parte a reprezentației, forțat comic personajele, unele chiar exagerat, ca în cea de a doua parte, să accentueze, tot în mod exagerat , starea interioară dramatică specifică fiecăruia. Cele două părți ale spectacolului parcă sunt desprinse din două piese diferite.

         În prima parte viziunea regizorală încearcă o parodie stângace cu adresă la personajele cehoviene, ca în cea de a doua, să le folosească drept argument dramatic pentru o parabolă cu trimitere la intențiile universalului Cehov. Dramaturgul american și-a dorit să atenționeze că – Mașa, Sonia, Nina sau Vania, indiferent de epoca sau țara în care trăiesc, au aceleași aspirații, revolte, ca și personajele lui Cehov. Piesa este excelent scrisă ca o comedie amară pentru a sublinia că opera lui Cehov este universal valabilă și tematica sa rămâne actuală peste trecerea timpului. Tematica prinde nuanțe noi și prin personajul Spike și prin evoluția tehnologiei de astăzi, cum sugerează Vania în monologul său din partea a doua.


Christopher Durang aplică în multe scene și o tentă satirică la adresa actualității americane, cu trimiteri la tabloidizarea din presa ce promovează vedete din lumea filmului sau obiceiuri ciudate ale unor segmente sociale. Numai că multe din aceste accente cu menire satirică sunt străine publicului nostru necunoscător în amănunt al vedetelor americane ale momentului, iar regizorul putea folosi o adaptare discretă a textului.


         “Lectura” scenică a tânărului regizor se dovedește superficială și prin îndrumarea celor șase actori distribuiți cărora nu le exploatează pe deplin calitățile. Un sprijin substanțial pentru ilustrarea teatrală i-a fost oferit și de scenografia Mariei Miu, ne speculat regizoral. Cu atenție la amănuntul semnificativ, construiește decorul, o casă americană modestă unde locuiesc Vania și Sonia, sora “vitregă” a “unchiului, iar casa aparține celeilalte surori, Mașa. Aceasta trăiește departe de ei în sfera filmului și teatrului unde a devenit vedetă; părinții și-au botezat copiii cu numele personajelor lui Cehov pentru care aveau prețuire culturală, se specifică prin replici. Decorul trimite inspirat la atmosfera cehoviană, modernizată însă, prin obiecte. Costumele Mariei Miu sunt, de asemenea, cu minuție desenate, atribuite fiecărui personaj pentru a îi sprijini caracterizarea. Cum conflictul impune cu sens metaforic și o serbare, un carnaval cu Albă ca Zăpada și piticii săi, scenografa definește atent și acele costume. Regizorul Horia Suru a avut șansa de a beneficia de o scenografie deosebită și de actori deosebiți, numai că nu a folosit inventiv aceste oferte.

         Personajelor complex construite de dramaturg, cu profiluri psihologice bine definite, actorii încearcă să le dea credibilitate, în absența sprijinului regizoral. Tânăra actriță Ana Bianca Popescu reușește să impună coerent intervențiile Ninei în diverse situații. Actrița trăiește sincer emoțiile întâlnirii adolescentei Nina care își dorește să devină actriță, cu cei din familia “unchiului” Vania. Naivitatea, sensibilitatea Ninei sunt la nuanță redate de actriță. Când i se atribuie rolul “moleculei” din piesa scrisă de Vania, admirabil exprimă Anca Bianca Popescu sensurile duble ale situației. Interpreta se remarcă și prin modul în care urmărește permanent relația cu fiecare personaj și când nu are replică. Se luptă cu viziunea regizorală confuză, Gheorghe Visu pentru a da profunzimea necesară personajului Vania, trecând discret peste nota de gay atribuită de dramaturg. În prima parte a reprezentației, actorul se simte stânjenit de intenția regiei de a prezenta comic personajul, ca în cea de a doua parte să amplifice substratul dramatic al singurătății lui Vania, să acorde amplitudine caracterizării, fiind excelent și în monologul moralizator al piesei. Gheorghe Visu concepe personajul ferindu-se de exagerări, dovedind adeseori, înțelegerea profundă a rolului. Andreea Grămoșteanu se supune însă, docil viziunii regizorale și face din Casandra, menajera familiei, un personaj comic revuistic. Actrița confirmată în alte roluri ca o personalitate, rezumă forțat interpretarea Casandrei, nu acordă sens replicilor pe care le turuie în prima parte a spectacolului, ca abia spre final, să le sublinieze expresiv sensurile. Apropiată mai mult ca personalitate pentru genul dramatic, Liliana Pană, lipsită fiind de o îndrumare regizorală fermă, compune în Sonia două personaje – unul forțat comic, ridicol în situații, altul, în cea de a doua parte, marcat de tristețe interioară solicitată de destinul dramatic trăit. Vedeta de succes, Mașa, e tratată la început de Mihaela Rădescu la indicațiile regiei, ca într-o comedie bulevardieră, ca abia în cea de a doua parte, să acorde profunzime caracterizării personajului, să îl scoată din banala prezentare de la început. Neglijența regizorului de a urmări ca în interpretarea fiecărui personaj să evidențieze în relații și starea tragicomică interioară deținută, dezavantajează actori apreciați. Un alt exemplu este și întâlnirea lui Ștefan Lupu cu Spike, amantul Mașei, aspirant la statutul de vedetă, în cazul căruia regizorul găsește de cuviință să folosească exagerat doar priceperea actorului pentru acrobație și mișcare, mai puțin calitățile sale ca interpret al cuvântului. Spike devine cel mai revuistic personaj al reprezentației, în defavoarea actorului.

         “Vania și Sonia și Mașa și Spike” este o comedie amară cu dublu sens în reamintirea personajelor cehoviene, profundă, transformată de o viziune regizorală incoerentă, într-o comedie ieftină.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu