marți, 7 aprilie 2015

“VESTUL SINGURATIC” – TEATRUL “NOTTARA” (Sala “George Constantin”)

O COMEDIE … SUPERFICIAL “NEAGRĂ” PE SCENĂ


         Este necesar să rezumăm pe scurt subiectul piesei pentru a o raporta la viziunea teatrală. Într-o comunitate irlandeză uitată de lume și Dumnezeu, acțiunea propune traiul a doi frați care locuiesc împreună și sunt într-o permanentă neînțelegere. Povestea începe după înmormântarea tatălui, împușcat de fratele cel mare Coleman, faptă tăinuită de fiul cel mic Valene care a reușit să devină propietarul bunurilor rămase de la cel ucis. Li se alătură preotul Welsh și cei trei comentează ce se petrece în comunitatea lor singuratică și consumă multe pahare de băutură. Personajele se refugiază mereu în băutura, whisky în special. Mai intervine în lungile discuții dintre aceste personaje și tânăra, Girleen. Se povestesc crimele și o sinucidere, petrecute în satul lor sărman. Preotul va încerca să îi împace pe cei doi frați, înainte se pare de a se sinucide și el. Acesta este subiectul desprins din prezentarea scenică a piese pe care recunoaștem nu am citit-o înainte.
         Dramaturgul irlandez contemporan Martin McDonagh este și scenarist și regizor de film. Scrierile sale, ca și “Vestul singuratic”, au fost nominalizate pentru diverse premii pe care unele piese le-au și obținut. Irlandezul s-a afirmat ca dramaturg prin stilul său original ce intenționează a spulbera canoanele “clasice”. “Vestul singuratic” face parte din trilogia “Leenane”, alături de “Craniul din Connemara” și “Regina frumuseții” și se vrea a fi o comedie neagră despre o comunitate marginală, bolnavă, ruptă de reguli morale, în care mulți se refugiază în aburi de alcool. Dramaturgul vrea să ridice cortina vieții pentru a pătrunde în culisele intime ale individului care ascund răul uman. În piesa scrisă în 1997 se pomenește de câteva ori serialul “Twin Peaks”, un serial polițist științifico-fantastic. Nu întâmplător se pomenește serialul, pentru că este apropiat ca stil irlandezului care își dorește o “lume atipică” și se apropie de teatrul epic invocând stranii povești de viață.
         Traducerea textului, sârguincios efectuată de Bogdan Budeș, are drept replică de bază – “Ce p..a mea!” ce induce exagerat un limbaj trivial, tipic poate la noi segmentului social “cool”. Teatrul independent îl folosește din greu, în spectacole de cinzeci de minute, maximum o oră și câteva minute, dar trei ceasuri să auzi mereu , ca un refren, “Ce p..a mea” devine o exagerare de limbaj. Traducerea limbajului trivial din irlandeză sau engleză în română, solicita priceperea unui cunoscător și nu rezumarea injuriilor la o singură replică.
         Regizorul spectacolului, Cristi Juncu consideră piesa “unul dintre marile texte ale dramaturgiei contemporane”. Regizorul mai precizează în programul de sală, că piesa “ne spune o poveste cu niște oameni care au rămas la patruzeci de ani, precum copiii”. Este perfectă ideea sa sugerată de piesă, numai că nu își găsește rezonanță, conținut credibil în tratarea scenică a conceptului regizoral. Folosește patru actori prețuiți de public, dar nu reușește să construiască verosimil relațiile personajelor adulte care trăiesc primitiv copilăria când nu aveau știința binelui și răului în viață. Viziunea regizorală nu atacă substratul istoriei celor doi frați, discuțiile dintre personaje sunt static redate, iar substanța tragcomică a situațiilor se rezumă la comicul pornit din exagerarea trivialității replicilor.


         Prezentarea fratelui cel mare Coleman ca un bolnav psihic, bâlbâit, isteric în unele momente cânt țipă răgnit, stinge din sensul major al “desconspirării” răului intim ascuns în oameni, dorit de regizor. Florin Piersic Jr. concepe vrednic o compoziție desprinsă din filmele western pentru Coleman, care devine centrul unei comedii negre absurde. Publicul râde și se amuză de limbajul trivial și agramat al lui Coleman și uită de substanța tragică a personajului însingurat în gânduri negre, supărat pe viață, și aplaudă actorul care îi este simpatic. Pentru fratele cel mic Valene, viziunea regizorală acceptă o altă cale de individualizare a personajului și Vlad Zamfirescu o impune subtil. Valene al său devine un însingurat adult, primitiv copilărește în gândire, iar uciderea tatălui o consideră normală, motivată și prin o copilărie chinuită; apreciază tot copilărește avantajul financiar survenit ca moștenitor al tatălui, dar are și sclipiri de sensibilitate prin dragostea pentru câinele său ucis sadic, tot de Coleman. Și Valene e cuprins de patima beției, dar încearcă absurd să iasă din marasmul existenței sale chinuite, colecționează “statuete” din plastic cu fecioara Maria, își cumpără un aragaz care nu știe la ce folosește. Vlad Zamfirescu nuanțează atent profilul acestui “copil” mare, exploatează substanța personajului aparent doar un șmecher, îi dă consistență în prezentarea sa ca un om cu aripile frânte, o victimă a lumii în care trăiește. Un personaj important al tematicii pentru ținta decăderii umane este preotul Welsh și Andi Vasluianu reușește să transmită remarcabil substratul tragic al acestui om ce nu își poate afla împlinirea menirii sale în comunitatea izolată în care trăiește. Welsh se refugiază în alcool, marcat fiind că nici credința în Dumnezeu nu poate contribui la schimbarea mentalității viciate a celor din jur. Participă la o serie de discuții cu cei doi frați, departajate regizoral prin cortine muzicale pentru a marca trecerea timpului și actorul dezvoltă cu fină expresie efectul beției, ca în finalul primei părți să susțină impresionant un monolog moralizator cuprins în scrisoarea adresată către frați. În acel moment, publicul în sfârșit, nu se mai amuză și este provocat să judece tragedia  la care asistă. Deosebită este și scena dintre Welsh și Girleen ce precede monologul, în care interpreții definesc cu gând interior sensibil drama ce macină fiecăruia existența. Ioana Calotă este excelentă în adolescenta Grileen. Într-un personaj de plan secund face o mică bijuterie, sugerând că sub aparenta sa ținută băiețoasă ascunde un suflet trist care își caută iubirea.
         Un sprijin pentru ilustrarea piesei și pentru actori, oferă decorul și costumele, inspirat create de Carmencita Brojboiu. Decorul este o încăpere morbidă, realist încărcată de diverse obiecte, cu pereții marcați prin desene și fotografia câinelui ucis de Coleman, alături de o pușcă și Isus pe cruce aflat deasupra unui pișoar, totul construind atmosfera dintr-o familie decăzută, aflată în mizerie morală. Carmencita Brojboiu propune personajelor precizarea tipologiei fiecăruia, prin costum. De pildă, Grileen poartă un costum de bărbat luptător, dar cu accent de feminitate prin bluza înnodată. Scenografia “citește” vizual în profunzime intențiile piesei.

         “Vestul singuratic” poate fi un spectacol atractiv pentru cei care se pot amuza trei ceasuri (!) de limbajul trivial , dar nu vor fi captați emoțional de drama celor rămași izolați cu mintea într-o copilărie tristă. Păcat de efortul unor actori, superficial speculat de regie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu