joi, 9 iulie 2015

TEATRUL CLASIC “ION SLAVICI” din ARAD (Microstagiune în Capitală)

ÎN NUMELE INOVAȚIEI TEATRALE …
         Până când una din sălile Naționalului bucureștean va intra în activitate găzduind spectacolele teatrelor din țară, conform proiectului anunțat, Teatrul Odeon a oferit o microstagiune Teatrului Clasic “Ion Slavici” din Arad. Microstagiunea a cuprins – “Reunificarea celor două Corei” (regia Radu-Alexandru Nica), “Cerc.Oglindă.Transformare” (regia Cristi Juncu) și “Perplex” (regia Theodor Cristian Popescu), cu intenția de a încerca să convingă de faptul că la Teatrul din Arad Clasic se încearcă revitalizarea teatralității prin inovații regizorale. Având un colectiv cu actori demni de prețuit, cei trei regizori au ales texte “moderne” și au exersat grăbit inovații teatrale, rezultatele fiind discutabile. Pentru că sunt la modă, vulgaritatea sau erotismul nu au lipsit din aceste spectacole cu pretenții novatoare teatral.

“REUNIFICAREA CELOR DOUĂ COREI” – UN EXPERIMENT PENIBIL


         Textul aparține francezului Joel Pommerat, actor și regizor, fiind o înșiruire de momente, unele chiar scheciuri, fără finalizări, pe tema dragostei. Titlul nu are nicio legătură ce cele două țări din Asia. În fiecare moment autorul încropște mici conflicte privind relațiile cuplului care presupun comunicare sufletească, dar și sexualitate. Timp de peste un ceas și jumătate publicul urmărește o serie de momente exagerat ilustrate scenic, lipsite de substanță, incoerent prezentate. Se pornește reprezentația de la un cuplu care constată că după douăzeci de ani între soți lipsește dragostea, se ajungea la conflictul dintre lesbiene tratat regizoral ca o mahala, la un învățător pedofil, la “iubirea” dintre o prostituată și un preot, și la alte momente care mai de care mai ciudate. Regizorul Radu-Alexandru Nica povestește teatral fiecare scenă ca pe un scheci, în termeni realiști, fără să dezvolte coerent un montaj liant pe intențiile tematice. Decorul creat de Ioana Popescu putea oferii coerența absentă din viziunea regizorală. Cu publicul așezat de o parte și alta a spațiului de joc, momentele se derulează pe un “drum” al vieții, la capetele sale fiind perdele transparente din sfori albe. Regizorul plimbă însă, actorii pe acest “drum” și introduce haotic tot felul de efecte exagerat compuse, fie “păpușa” unui iubit spânzurat, fie proiecții sau apelează la elemente de mobilier paturi, mese, scaune ca să dea aspecte reale miniconflictelor diverse. Încarcă fiecare moment cu artificii teatrale. De pildă, penibilă este scena dintre prostituată și preot ce fac sex după “perdeaua” din sfori pe care se proiectează chipuri de copii de pe alte continente. Regia mai propune un prolog și un epilog cu un cântec la microfon, cu un dans violent la început, efecte stridente chiar în intenție.
         Victimele acestei regii cu pretenții de originalitate sunt cei nouă actori; toți se luptă energic cu hibele textului și ale regiei, cu intervenția vulgarității. Textul nu a revoluționat dramaturgia și nu beneficiază de multiple reprezentații pe alte meridiane. Dorina Darie-Peter, Alina Danciu, Cecilia Donat, Maria Tofan-Arcereanu, Carmen Vlaga-Bogdan, Ovidiu Crișan, Andrei Elek, Zoltan Lovas și Ioan Peter merită toată stima pentru modul în care se supun regiei și încearcă în unele momente să definească esența  personajelor schematice în care au fost distribuiți.
         Dacă titlul “Reunuficarea celor două Corei” ar putea să sugereze o intenție metaforică a confruntării dintre partenerii unui cuplu, textul și regia acestui spectacol nu reușesc să comunice nimic credibil. Se vrea un spectacul original, dar rezultatul este un ghiveci jalnic de pretenții de așa zisă originalitate, împrumutate de la alți regizori experimentați în inovații.


“CERC. OGLINDĂ. TRANSFORMARE” – IMPROVIZAȚII SCHEMATICE  

   
         Piesa autoarei din America, Annie Baker a câștigat premii și prețuire peste ocean prin tematica sa, simplu dezvoltată. Americanii practică lecțiile de actorie, ca lecții despre viață și comunicare, iar Annie Baker le transpune în teatru. Firește localizarea acțiunii este un orășel american cu numeroase precizări specifice locului și străine pentru publicul nostru. Cinci persoane participă șase săptămâni la “lecții” de actorie, exerciții de improvizație, apropiate de psihodramă,  un procedeu terapeutic comun peste ocean și mai puțin cunoscut la noi. Vin la aceste “lecții” ca la un psiholog pentru a își lămuri fiecare problemele personale.
         Regizorul Cristi Juncu exersează cu cele cinci personaje o sumedenie de improvizații conform ambajului textului. Numai că regizorul tratează cele șase săptămâni de studiu de la clasa lui Marty, la care vin Schultz, Thereza, Lauren și James, ca exerciții practicate în primele luni de școală la o universitate de teatru. Uită însă, să dezvolte nuanțat problemele individuale tăinuite de fiecare personaj, construit de dramaturg. Spre final, Cristi Juncu se apropie de modelul care stă la baza textului, de procedeul terapeutic al psihodramei teoriticianului Jacob Moreno, și acordă mai multă atenție substratului scrierii și definirii personajelor. Montajul numeroaselor improvizații, regizorul îl marchează prin cortine de întuneric, plictisitoare pentru public și dificile pentru actorii care se poziționează diferit în spațiul de joc pe întuneric. Spectacolul este lipsit de ritm în cele două ceasuri în care se derulează. Scenograful Cosmin Ardeleanu a construit un decor semnificativ pentru text, o arenă din câteva panouri marginale ale unei clase de studiu și o oglindă, vrând să integreze și publicul “lecțiilor” lui Marty, dar intențiile scenografiei nu sunt fructificate de regie.
         În lucrul cu actorii conceptul regizoral ignoră cauzele ce determină personajele să vină la “cursuri” pentru redresare psihologică și nu pentru dorința de a practica actoria. Amintim că James (Ovidiu Ghiță) se arată spre final că este soțul profesoarei Marty (Aura Călărașu), iar căsnicia lor s-a destrămat, Schultz (Ioan Petre) este un bărbat divorțat, gelos care se îndrăgostește de Thereza (Alina Danciu), iar ea ascunde nefericiri personale, ca și Lauren (Amalia Huțan). Consistența personajelor nu este sprijinită de viziunea regizorală. Actorii execută cu sârguință o sumedenie de improvizații conform indicațiilor regiei. Uneori reușesc să se apropie de substratul caracterului personajului, alteori interpretează exterior situația dictată de improvizație. Aura Călărașu reușește în multe momente să sugereze subtil stările profesoarei care îl are “elev” pe soț.
         “Cerc. Oglindă. Transformare” este doar o înșiruire de improvizații facile, superficial propusă scenic în raport cu intențiile textului, de un regizor care deține în C.V. și spectacole remarcabile.

“PERPLEX” – UN AMALGAM DE INTENȚII

         Dramaturgul german contemporan, Marius von Mayenburg este mereu prezent în repertoriile teatrelor noastre. Cu toate că au beneficiat de regizori și distribuții stimate, spectacolele cu piesele sale nu au înregistrat întodeauna atragerea publicului. Cauza ar putea fi stilul scrierilor sale ce rupe convențiile clasice, se apropie de bătrânii postmoderniști și de curentul absurd. Regizorul Theodor Cristian Popescu poate fi considerat unul din fanii dramaturgului, fiind familiarizat cu piesele sale încă de pe timpul când activa în Canada și a continuat apropierea de Marius von Mayenburg când s-a întors acasă. În “Perplex” încearcă o comedie neagră, cu un umor revuistic și nu reușește să transmită cât de cât, de ce aplică ironia dramaturgul pe imaginea surprinsă a unui prezent decăzut. Piesa nu are un conflict argumentat prin personaje solid construite, fiind doar un puzelle de situații prin relaționarea a două cupluri. Dramaturgul pornește de la planul realist al întoarcerii acasă după concediu a unui cuplu care constată că prietenii au pus stăpânire pe casa de care trebuiau să aibă grijă. Spectacolul trece apoi încet, încet acțiunea pe calea suprarealismului spre iluzii, personajele suferă numeroase transformări de identitate, se ajunge la paroxism și balamucul unei societăți nebune se încheie cu trimiteri spre teatru prin demolarea decorului, etc. Intențiile textului sunt tratate regizoral simplist, fără pătrunderea în profunzime a substratului scrierii. Se ilustrează superficial și exagerat situațiile ce au în piesă intenția ridiculizării frământărilor care macină prezentul, de la lipsa comunicării între indivizi până la pornirile homosexuale.
         Într-un decor viu colorat, ca și textul – scenografia Mihai Păcurar -, regizorul agită personajele, fără coerență pentru construirea situațiilor absurde de comedie neagră. Din când în când unii spectatori reacționează discret prin râs, majoritatea publicului fiind doar șocată de ce se petrece în scenă. Asistă la delirul a patru indivizi cu multiple identități de expresie. Regia supralicitează neinspirat solicitările piesei de a atenționa asupra degradării umane. De pildă nuditatea unui bărbat, regia o aplică fără sens și celuilalt bărbat. Putea să aplice nuditatea și femeilor ca să demonstreze cât de goală este lumea celor două cupluri. Un alt exemplu de exagerare lipsită de motivare în scrierea este tratarea scenei de sex dintre cei doi bărbați. Exemplele sunt însă, multe.
         Ținta lui Marius von Mayenburg de a satiriza o societate aflată în declin este abandonată în acest spectacol tratat regizoral ca un talmeș-balmeș de imagini în numele originalității, lipsite însă, de un minim suport al substanței existente în text. Actorii Cecilia Donat, Andrei Elek, Carmen Vlaga – Bogdan și Alex Mărgineanu încearcă jocul de-a … nebunia propus de regie, unii mai atenți la rostirea replicii, alții fiind confuzi. Adeseori se turuie replica devenită de neînțeles pentru spectatori.

         “Perplex” se vrea un alt exercițiu de inovație teatrală ce te poate lăsa … perplex prin absența necomunicării intențiilor piesei.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu