“REGELE LEAR” - TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” (SALA MARE)

CÂND REGIZORUL SE CREDE MAI PRESUS DE SHAKESPEARE …

         Născut la Tbilisi, în Georgia, regizorul David Doiashvili și-a consolidat cariera prin montări moderne din dramaturgia clasică, unele premiate pentru originalitate. În 2015, la Festivalul Internațional de Teatru NETA, găzduit la Naționalul bucureștean, a prezentat “Visul unei nopți de vară” de Shakespeare, comentat pe acest blog. Regizorul este preocupat de Shakespeare de la 21 de ani, când la absolvirea Institutului de Teatru a pus în scenă “Regele Lear”, reluat apoi în alte versiuni pe diferite scene și acum, la Teatrul Național “I.L.Caragiale”.

        

În cazul de față, David Doiashvili propune un spectacol de aproximativ patru ceasuri, lung nu din pricina textului, ci pentru că a fost captivat de folosirea multiplelor posibilități tehnice moderne ale scenei Sălii Mari pentru a ilustra “scenariul” său. Piesa lui Shakespeare a fost tăiată de-a valma și remontate scenele, de nu se mai înțelege acțiunea. Nu este precizat însă, nicăieri că “Regele Lear” este un spectacol “după” Shakespeare, luat ca pretext de regizor! Imaginația debordantă a regizorului a activat mijloacele tehnice din dotarea scenei și a uitat că bătrânul Will și-a câștigat valoarea prin arta mânuirii sensurilor cuvântului, prin emoția consistentă a scriiturii. Cum Beethoven comunică gând și emoție prin muzică, Shakespeare o face prin cuvânt. Modernitatea teatrală, nu poate ignora cuvântul, argumentul solid al inovațiilor scenice concepute de un regizor. Când acesta se dorește a fi mai presus de un dramaturg precum Shakespeare, tezaur al patrimoniului cultural universal, rezultatul este un spectacol anost, lipsit de substanța emoției.

        

Regizorul David Doiashvili transformă piesa lui Shakespeare într-un scenariu de telenovelă tratată SF, despre un nobil Gloucester și cei doi fii – Edgar cel bun și Edmund, bastardul cel rău – și despre un rege cu trei fete cărora vrea să le împartă regatul ajuns senil la bătrânețe. Scenic, povestea regelui amintește de “Sarea în bucate” de Petre Ispirescu, iar cea a lui Gloucester pare o improvizație, greu de înțeles. David Doiashvili declară că a descoperit în piesă “conflictul între generații”, sugerat inexplicabil poate de replica finală a piesei rostită de Edgar: “ “Bătrânii au suferit, că te cutremuri. Noi, tinerii, trăi-vom altă viață.” Tema lui Shakespeare nu este “conflictul între generații” și nici bătrânețea care poate duce la senilitate omul. Miezul tematic rămâne în orice versiune scenică, unde poate duce autoritatea declanșată de pofta de putere, de forța deciziilor și cât de trecător e statutul de stăpân al puterii. Toți analiștii pieselor lui Shakespeare recunosc că acesta a fost un fin și mare psiholog în construcția personajelor care au motivări profunde în manifestări. Comprimarea textului fără o logică elementară, afectează grav fiabilitatea personajelor și evident, a conflictelor.

        

Din resturile piesei lui Shakespeare, regizorul împarte acțiunea pe două planuri. Unul, dar nu cel mai important pentru conceptul regizoral, este împărțirea regatului celor trei fiice de către Lear, un bărbat în putere, dar care pare în pragul senilității. Regatul e sugerat teatral “metaforic” prin … trei găleți pline de jucării pentru copii de un an. Pentru viziunea regizorală, planul major rămâne însă, așa zisul “conflict între generații” marcat prin Edgar și Edmund în relații cu tatăl, Gloucester și regele Lear. La Shakespeare însă, se animă un conflict între bastardul Edmund și Edgar, fiu legitim al lui Glocester, ambii tineri. Construiește ireproșabil dramaturgul, motivat, manifestările lui Edmund. El nu este un individ diabolic, cum se prezintă în spectacol, ci un om afectat de situația sa de fiu nelegitim, fără statut social. Edmund încearcă în final, chiar să salveze viețiile Cordeliei și lui Lear, care ordonase să fie uciși din dorința de a parveni la putere. Edgar, fiul legitim e nevoit să fugă și să se deghizeze în Tom, nebunul din preajma lui Lear. Transformarea sa e condusă confuz pentru că prin Edgar și Edmund, nu se poate motiva “conflictul între generații”, dorit de regizor.

       

  “Scenariul” conceput după piesă, cât și vizualizarea sa teatrală, sunt lipsite de coerență și logică, și fac de neînțeles subiectul gândit de Shakespeare. David Doiashvili declară că “îi place teatrul vizual” și dezvoltă ilogic această “plăcere”, ignorând motivarea prin text. Apelează mereu la proiecții pe marele ecran găzduit de scena Sălii Mari. Spectacolul debutează cu un filmuleț prin care publicul este avertizat că va asista la un “reality show” de bufonul care primește pe scările Palatului Parlamentului (fosta Casă a Poporului) personaje din jurul lui Lear, venite în ținute de seară, cu mașini elegante. Reporterul – bufon vrea să susțină un … “breking news” pentru televiziune, cum indică mereu filmulețul în alb – negru. În aceste culori se va desfășura întregul spectacol, de la decor până la costumele atemporale datorate Lilianei Cenean, fără să aibă un sens amestecul de alb-negru în raport cu textul și personajele, cum nu are nici filmulețul – prolog, în raport cu viziunea regizorală.

 Efectul proiecțiilor continuă, marcând fie ideea de show “REGELE LEAR” din filmuleț, fie cea de …“WAR” așa zisul război din finalul tragic al piese. Aceste cuvinte cu litere mari proiectate cât tot ecranul, vor să fie “lozincile” unei viziunii regizorale adresate unui public orb, handicapat. Se mai proiectează în limba engleză, de câteva ori și scrisoarea inventată de Edmund ca să îl compromită pe Edgar și alte imagini stridente și fără rost! “Teatrul vizual” dorit de regizor, firește nu se rezumă doar la proiecții stupide, se înfăptuiește în primul rând prin decor și manipularea sa, cât și prin conducerea mișcării în scenă a actorilor. Decorul aparține tot regizorului David Doiashvili, este schematic, pe două nivele, nefuncțional și completat cu o serie de elemente lipsite de rațiune – două “bălți” în care vor plonja o serie de personaje, un scaun cu rotile, etc.

 Decorul se “animă” folosind sumedenia de posibilități tehnice ale scenei – trape, mișcări pe verticală, mecanism de producerea fumului, etc. Mișcarile interpreților vor fi conduse haotic în acest “decor” bezmetic prin oferte, personajele nu vor mai avea relații pentru a susține situațiile, dar vor fi dotate fie cu pistoale, fie cu un bici, totul fără rost. Se împușcă, mor și apoi … învie! Apar astfel, o sumedenie de momente teatrale inexplicabile. De pildă, scena când Lear pare că își strangulează bufonul care cade răpus la marginea scenei sau venirea Cordeliei în final cu un ștreang de gât ca să se așeze în brațele tatălui, etc.  Aglomerarea de efecte vizuale, aparent spectaculoase, anihilează acțiunea piesei, și fac din reprezentație un ghiveci vizual, plictisitor.

         Comprimarea textului ajuns o telenovelă stufoasă în stil SF, implică și ilustrație muzicală, iar muzica originală datorată lui Nikoloz Rachveli Memanischvili este plăcută în sine auditiv, dar speculată scenic strident. Amplificarea ilustrației sonore, acoperă de multe ori replicile rostite de actori.

       

  Dorința excesivă a regizorului de a imagina efecte vizuale și apela la oferta tehnicii cu care este înzestrată scena mare, îl face să uite de importanța actorului în scenă pentru a comunica totuși, sensurile replicii lui Shakespeare, cât a mai rămas din ea. În acest concept regizoral, actorii par a fi tratați de regizor ca niște obiecte. Distribuția cuprinde interpreți remarcați în alte spectacole, unii chiar ca actori senzaționali. Viziunea regizorală reușește să risipească forța talentului deținut de fiecare din distribuție care devine doar executant supus extravaganțelor lui David Doiashvili. Personajele în conturul general, sunt fie isterice, fie mereu nervoase, fie afectate psihic sau nebune de legat și rostesc adeseori, strident, țipat replica în frazări puerile. Personajele mai sunt obligate la tot felul de exchibiții de mișcare; unii se aruncă aiurea în cele două “bălți” sau “pișcine”, bufonul e obligat să traverseze pe lung Sala Mare, făcând echilibristică pe scaunele spectatorilor și rostind un monolog, etc.

Prestează servicii regizorului – MIHAI CONSTANTIN (Lear, rege al Britaniei), Idris Clate (Regele Franței), Pavel Ulici (Ducele de Burgundia), Silviu Mircescu (Ducele de Cornwall), Rareș Andrici (Ducele de Albany), Gavril Pătru (Contele de Kent), Ioan Andrei Ionescu (Contele de Gloucester), Istvan Teglas (Edgar, fiul lui Gloucester), Tudor Aaron Istodor (Edmund, fiul nelegirim al lui Gloucester), Lari Giorgescu (Oswald, intendentul Gonerilei), Marius Manole (Bufonul), Monica Davidescu (Goneril), Raluca Aprodu (Regan), Crina Semciuc (Cordelia). Am citat distribuția din programul de sală, dar cum spectacolul este evident un “scenariu după Shakespeare” în care acțiunea nu se mai înțelege, programul de sală bine structurat ca sumar și grafică, trebuia să precizeze totuși, și acest “după”, iar la fiecare rol să indice… soția lui X și amanta lui Y și Z ori M, fiul … posibil heterosexual, etc. Actorii merită aplaudați pentru efortul lor de a executa impecabil acrobați regizorale lamentabile oferite în numele “modernismului”, dar care au distrus personajele cândva construite de Shakespeare … contemporanul nostru.

         “Regele Lear” rămâne o încropeală superficială de așa zis  “modernism”, un spectacol fără emoție, lipsit de coerență, fals tematic conceput.

P.S. “Regele Lear”, teoretic a încheiat “Anul Shakespeare – 2016”, patru secole de la dispariția sa, dar urmează la început de 2017, “Macbeth” la Teatrul “Bulandra” și alte premiere cu piesele sărmanului Will care rămâne nemuritor.