luni, 27 februarie 2017

“DEȘTEPTAREA PRIMĂVERII” - TEATRUl MIC (Sala - “SCENĂ”)

TINERE TALENTE, CAPTIVE REGIZORULUI
        
         “Atunci când dumneavoastră sunteți emoționați de jocul actorilor, sunteți răscoliți de mesajul dramaturgului și al regizorului și sunteți încântați de imaginile realizate de scenograf, aplauzele izbucnesc … “, declară în programul de sală, directorul actual al Teatrului Mic, Gelu Colceag, personalitate a vieții teatrale. “Aplauzele sunt garanția reușitei” mai precizează, iar credința sa îl definește ca un manager preocupat de revitalizarea teatrului. Cum deține un CV bogat, printre altele și ca fost rector al UNATC, cooptează în colectiv o serie de tineri actori, intenție excelentă pentru punerea în practictică a demersului său. Spectacolul “Deșteptarea primăverii” îi servește însă, parțial dorința de aplauze. În cele trei ceasuri și jumătate de spectacol, urmărind două reprezentații cu distribuții diferite, la pauza ce survine după două ore, au rămas câteva locuri goale în sală, iar aplauzele din final erau de complezență.
        
“Deșteptarea primăverii” este piesa lui Frank Wedekind – scriitor, jurnalist și actor activ în Germania, iar piesa a iscat o istorie controversată la premieră. Publicată în 1891 cu subtitlul “O tragedie a copiilor”, tema revoluționa prin avertismentul de a privi atent transformarea adolescenților în maturi. Dramaturgul tratează ”deșteptarea” adolescenților de 14 ani ca “primăvară” a maturizării biologice, dar maturii din preajmă – părinți și dascăli, rigizi, ipocriți și neglijenți, distrug trezirea lor la viață. Când Frank Wedekind avea 24 de ani a scris această piesă, inspirată de biografia personală, considerată de analiști apropiată curentului expresionist.
         Acțiunea propune drept eroi pe Wendla Bergmann, Melchior Gabor și Moritz Stiefel, elevi de 14 ani, ajunși la momentul transformărilor biologice, la pragul maturizării sexuale. Destinele lor vor fi frânte de obtuzitatea dascălilor și părinților. Sfârșitul tragic suferit de Wendla și Moritz va avea puternic ecou asupra colegilor de generație. Frank Wedekind concepe conflictele ca o analiză psihologică a stării eroilor, încadrată în accente de fină poezie, specifice candorii, naivității adolescenților, dar în conflicte întervin și ironia și dramatismul.Trebuie totuși, specificat că această temă a adolescenților este propusă de dramaturg în urmă cu peste o sută de ani. Cum a trecut mai mult de un secol de atunci și viața socială a evoluat spectaculos și prin inovațiile tehnicii, transformările adolescenților se petrec în alt cadru și chiar mai rapid. Tabloul conflictului tematic poate fi considerat astăzi, expirat, dar și în mileniul trei trecerea pragului maturizării adolescenților, rămâne marcată de fragila sensibilitate interioară a vârstei celor aflați în căutare de soluții existențiale. Regizorul Vlad Christache în “poemul teatral rock” prin care vrea să prezinte “Deșteptarea primăverii”, ignoră substratul tematic mereu valabil al piesei și se vrea original prin … împrumuturi de expresie teatrală.
Din cauza nerezolvării încă, a “bulinei roșii” de confuza noastră Primărie, spectacolul se desfășoară pe scena transformată în sală cu gradene. Sala mare are atribuită “bulina” de care a scăpat Teatrul “Nottara” și nu a apărut o expertiză a specialiștilor să hotărască soarta ei. În aceste condiții, scenografia spectacolului, solicita adaptarea la “sala Scenă”. Regizorul Vlad Christache își atribuie și rolul de scenograf. E drept, a mai exersat acest rol pentru “Numele”, convingător la Teatrul Foarte Mic. De astă dată însă, decorul său este căznit conceput în dorință expresionistă și efecte “metaforice” exagerate care stânjenesc interpreții. Plasează publicul de o parte și alta a spațiului de joc, iar în primele rânduri spectatorii vor sta în bănci precum “școlerii”, ca trimitere metaforică spre conflictul acțiunii. Ideea a mai fost practicată și de alți regizori. Celelalte laterale ale spațiului de joc sunt marcate diferit, tot cu intenții metaforice.

 O parte este dominată de o tablă – perete pe care se scrie și se desenează pleonastic în raport cu situațiile acțiunii, așa zise trimiteri cu sens metaforic. De pildă, domină tabla lozinca “NON VITAE SED SCHOLAE” care incomplet ar fi inspirată de dictonul lui Seneca; rectorul școlii va scrie, la un moment dat, mare - “Rușine” la judecarea lui Mezchior, cu subtext regizoral adresat comportamentului rigid al dascălilor, ori Moritz va schița un trup de femeie, etc. Tabla mai are și o scară pe care urcă Mezchior, o ușă care deschide în final, drumul spre lumină al elevului. Cealaltă parte a spațiului de joc, ar sugera niște schițe de oglinzi prăfuite, deasupra cărora un podium găzduiește Formația Firma care acompaniază live reprezentația. Pardoseala spațiului de joc ar sugera pământul cu două gropi care vor deveni mormintele lui Moritz și Wendla. Pentru că acțiunea se petrece în diverse spații, actorii vor căra elementele de marcare, fie o cadă de baie pentru Hanschen în care acesta se va masturba, fie un pat pentru chiuretajul suferit de Wendla, etc. Oferta unui spațiu de joc comod pe scena transformată în sală de spectacol este minoră, iar decorul încărcat al reprezentației nu își găsește locul. În acest decor înghesuit, se folosește insistent, fumul, fără un rost convingător. Jocul luminilor este confuz dirijat, chipurile actorilor nu sunt luminate pentru a le recepta expresiile, atmosfera reprezentației este cenușie.

Scenograful imaginează și costumele, iar cum regizorul Vlad Christache s-a ferit de trimiterile spre actualitate care ar fi fost necesare, elevii poartă uniforme ale timpului, inspirate din filme și chiar din alte spectacole. Scenograful ignoră sublinierea  personalității personajelor prin completarea costumelor cu accente de accesorii sugestive. Costumele părinților sunt banale, ca și cele ale dascălilor aduși în scenă ca niște persoane handicapate care se deplasează cu ajutorul cadrelor ortopedice. Regizorul se vrea astfel, a fi original, tratând grotesc intervențiile dascălilor în conflict.
Punctul forte al originalității regiei, ar fi transformarea piesei în “poem teatral rock”. În 2006, pe Broadway, a înregistrat un mare succes musicalul rock “Deșteptarea primăverii” care prezenta însă, un libret după piesă. Formația Firma de rock alternativ, cu unele tăceri în activitatea sa, cu trei albume, partener live al reprezentației nu ilustrează un musical, intervine doar, adeseori prin unele accente sonore apreciabile, dar și cu “songuri”, cântece pe texte propii. Unele aparțin ultimului album al trupei, din 2014. Daniel Rocca este autorul acestor cântece și al muzicii originale, care nu sprijină prin mai nimic pretenția de “poem” a reprezentației. Pentru o “sală Scenă” mică, sonorul este prea strident, cuvintele textelor se percep cu greu și pleonastic sunt aplicate situațiilor. De pildă, în scena chiuretajului rezolvată teatral penibil de regizor, se insistă pe cuvântul “sângerare”, țipat într-un cântec al cărui text integral nu se înțelege. Poezia epică a piesei nu este servită de abundentele intervenții în acțiune ale formației.
În 2009, regizorul Vlad Christache se remarca la absolvire cu spectacolul “20. De minute cu îngerul”, piesa lui Vampilov. Și-a consolidat cariera, lucrând intens în teatre din țară și Capitală, realizând chiar, câte cinci spectacole pe an!! Unele dintre ele au atras atenția, precum “Peer Gynt” (2010), “Crize” (2012), “Volpone” (2013), “Leonce și Lena”, “Numele” (2014), “The History Boys” (2015) – spectacole comentate pe acest blog. Dar nici unul dintre spectacolele citate și mai ales cele omise nu a obținut remarcarea dorită de regizor la Premiile UNITER drept “cel mai bun spectacol” și “cea mai bună regie”; sunt nominalizați acum, pe merit pentru premiul în rolurile secundare din “Suflete moarte” în regia sa la Teatrul de Comedie, doar Gheorghe Visu și Ana Ciondea. În ultimul timp se poate observa, cum regizorul se manierizează, apelează la “împrumuturi” de imagine teatrală și ignoră actorii.

Sigur pe “originalitatea”, Vlad Christache uită de importanța actorului, element principal al punerii în practică scenică a viziunii regizorale. Apelează, în “Deșteptarea primăverii”, la o dublă distribuțe. Neglijent îndrumă actorii pentru interpretarea personajelor principale, dar și pentru trecerea de la un erou, la figurație în altă reprezentație. Majoritatea tinerilor distribuiți au fost remarcați, fie la diverse ediții ale Galei Tânărului Actor, fie în spectacolele unor teatre ca “Toma Caragiu” din Ploiești sau “Maria Filotti” din Brăila, fie în cele independente, de exemplu la “Unteatru” sau în cadrul proiectului “9G” dezvoltat de Naționalul bucureștean. Talentul lor este confirmat, dar acum au căzut în capcana unui regizor care a “citit” piesa extravagant și a ignorat capacitățile interpreților. Unii actori au reușit să scape din capcana unei regii incoerente și pentru că au o experiență mai mare, alții, nu. Regizorul prezintă la început, pueril atitudinile de grup ale adolescenților; fetițele sar coarda, băieții se joacă cu ghiozdanele – rusac și pe parcursul reprezentației, toți devin o tristă figurație la înmormântările colegilor. Incoerența regiei este rod al superficialității descifrării psihologiei personajelor în acțiune. Orice manual menționează că fetele se maturizează biologic si psihologic mai devreme, decât băieții. În acest spectacol, fetele sar coarda ca la grădiniță și interpretele se copilătesc.
Spectatorii care își caută locurile pe gradene sunt întâmpinați de Wendla care stă dreaptă în mijlocul spațiului de joc. Adolescenta declanșează acțiunea, când își scoate rochița și își privește trupul în oglindă. Inspirat regizoral este gândită scena pentru a avertiza asupra conflictelor care urmează, numai că regizorul nu mai urmărește apoi cu atenție dezvoltarea lor. În interpretarea Alinei Rotaru, Wendla este o fetiță frumușică și pe parcursul reprezentației se copilărește mereu, turuie replicile. Tânăra actriță nu reușește consolidarea relațiilor cu partenerii, lipsindu-i coordonarea regizorului. Farmecul scenic al Alinei Rotaru, se pierde într-o interpretarea lipsită de consistență a personajului principal. În altă reprezentație, Wendla este însă, remarcabil definită de Silvana Mihai care încearcă și reușește adeseori, să marcheze treptele transformării adolescentei candide, naïve, în matura disperată care caută comunicare în relații. Personajul său se implică în conflict și relaționează cu partenerii, diferențiat. Silvana Mihai se transpune în personaj, trăiește stările sale interioare, descifrează în amănunt replicile. Melchior Gabor, personajul central în care Frank Wedekind mărturisea că se regăsește, este alt rol diferit interpretat de dubla distribuție selectată de regizor. Alexandru Voicu prezintă un adolescent confuz în susținerea relațiilor cu cei din apropiere, rostind ca la o primă lectură replica. Tânărul actor uită în interpretarea lui Melchior că acesta este totuși, adolescentul captivat de lectura lui “Faust”, matur în relații cu colegi, atent la judecarea lor. Profunzimea personajului Melchior, o intuiește admirabil, în altă reprezentație, Ionuț Vișan. Atent în situații și conflict, în monolog, replică sau participare tăcută la acțiune, tânărul actor nu uită să exploateze sensibil, și nota poetică a piesei. Ionuț Vișan prezintă chipul adolescentului de ieri și de astăzi, căutător pe drumul maturizării a cunoașterii sensurilor vieții. Când situațiile scenice propuse de regie nu servesc personajul, actorul reușește detașarea, prin nuanțele expresiei. Moritz Stiefel, un alt rol complex de adolescent, revine în reprezentații diferite lui Rareș Florin Stoica și George Albert Costea. Moritz, ca și Wendla, sunt victimele inconștienței dascălilor și părinților. Rareș Florin Stoica oferă un apreciabil profil al adolescentului nesigur în manifestările impuse de situațiile dferite prin care trece. În finalul spectacolului, lipsit de sprijin regizoral, tânărul actor pierde însă, din expunerea sugestivă a sensurilor dramatice ale confruntării cu viața a personajului care devine astfel, o “fantomă” ridicolă. George Albert Costea îl caracterizează la început pe Moritz ca un adolescent confuz în perceperea realității, ca apoi să amplifice inteligent drama prin care trece acesta, cauzată de indiferența adulților. Excelent diferențiază George Albert Costea relațiile, în special cu mama lui Melchior și cu Ilse, cu finețe sugerând pragul maturizării lui Moritz. Ilse este colega de generație a adolescenților care s-a maturizat devenind o tânără provocatoare erotic. Din nou în interpretarea rolului se simte absența îndrumării regizorale a actorilor. Aida Economu schițează fragil aparițiile Ilsei, fără atenție la situații și conținutul sensurilor multiple deținute de replică. Ilse prinde importanță în reprezentația în care rolul este impresionant prezentat de Alina Petrică. Tânăra actriță reușește a sugera subtil prin replica gândită profund și expresie, de ce visele și dorințele adolescenței sunt distruse de neînțelegerea adulților. În interpretarea sa personajul amplifică rostul tematic al piesei, uitat de regizor. “Cuplul” de adolescenți Hanschen – Ernst este tratat teatral exagerat de regie. Hanschen este cel adus în cada de baie unde se masturbează, ca apoi să intervină Ernst în plimbarea într-o roabă, când cei doi par parteneri homosexuali. Marian Olteanu încearcă un desen căznit al lui Hanschen. Discret trece peste intențiile false ale regiei, Cezar Grumăzescu și cu atenție impune un profil plauzibil lui Hanschen în monologul disperării adolescentului devenit bărbat. Silviu Debu și Răzvan Krem Alexe execută indicațiile regiei pentru interpretarea lui Ernst, ultimul dovedind mai multă atenție în configurarea relației. Personajele Martha (Andreea Alexandrescu), Thea (Alina Petrică / Aida Economu), Georg (Alexandru Voicu / Ionuț Vișan), Otto (Rareș Florian Stoica / George Albert Costea), Robert (Marian Olteanu / Cezar Grumărescu) și Lammermeier (Silviu Debu / Răzvan Krem Alexe) sunt colegii adolescenți ai eroilor conflictului, tratați ca o figurație banală de regie, în ciuda faptului că distribuția este alcătuită din tinere talente, unele afirmate în rolurile cheie din cele două reprezentații.
Un alt segment important al piesei sunt personajele mature, în care sunt distribuiți actori cu experiență câștigată în colectivul Teatrului Mic. Ca și figurația, acest segment este tratat superficial de regizor. Atenția regiei se concentrează doar, pe grotescul prezentării dascălilor. Reușesc detașarea de conceptul regizoral, dând consistență personajelor - Gheorghe Visu în special în personajul din final Omul cu Masca și Mihaela Rădescu în doamna Gabor, mama lui Melchior. Supuși indicațiilor regiei sunt Liliana Pană, Gabi Costin, Avram Birău, Ion Lupu, Petre Moraru care încearcă să creionează conștiincios diverse personaje.
“Deșteptarea primăverii” este o producție mamut, realizată cu eforturi considerabile de a coopta o formație muzicală și numeroși tineri actori. Durează exagerat trei ore și jumătate cu pauza de rigoare de cinsprezece minute, dar din păcate, doar sporadic spectacolul reușește să capteze atenție emoțională prin interpreții aplaudați la final, fiind în rest, un artificiu regizoral cu pretenții de originalitate în care miezul tematic este superficial prezentat publicului de astăzi.


P.S. Din păcate, la ora postării acestui comentariu, nu am avut la dispoziție mai multe fotografii pentru ilustrație.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu