marți, 25 iulie 2017

“ÎNGRIJITORUL” – “UNTEATRU”

CE VREA SĂ COMUNICE ACEST SPECTACOL?
         Este la mare modă tendința ca unii regizorii să “adapteze” piesele unor dramaturgi consacrați. Adeseori, le spulberă sensurile și nici măcar nu specifică pe afiș ambiția dânșilor de a fi mai presus de autor. Un nou exemplu, oferă acum și Radu Iacoban cu piesa lui Harold Pinter “Îngrijitorul”.
       
  Laureat al Premiului Nobel pentru literatură, englezul Harold Pinter – prozator și dramaturg, rămâne o mare personalitate a secolului trecut. Stilul său în dramaturgie a fost considerat a fi apropiat de cel al lui Samuel Beckett. “Îngrijitorul” scrisă în 1960 este una din piesele începutului în dramaturgie. Harold Pinter era preocupat de o temă foarte actuală și în zilele noastre, condiția umană și disperarea oamenilor de căutare a unui drum în viață cu imposibilitatea aflării sale. Mai târziu, în alte piese, s-a apropiat tematic și de teatrul politic. “Îngrijitorul” are drept bază tematică, lipsa comunicării între cei aflați pe drumul căutărilor unui rost. În preambulul piesei, Harold Pinter specifică pe larg descrierea cadrului unde se va desfășura povestea celor trei personaje – frații Aston și Mick la care vine să se adăpostească bătrânul Davies. Indicațiile dramaturgului arată că locuința fraților încărcată de obiecte diferite aruncate deobicei în stradă, este o casă părăsită, ocupată de cei de la periferia societății. Mick vrea să o transforme într-un apartament elegant, fratele său Aston își dorește însă, să construiască un adăpost, iar cel venit la ei, bătrânul Davies are și el un ideal, să ajungă în locul unde și-a lăsat … “identitatea”. Dialogul dintre cei trei este aparent banal, ascunde însă în substrat disperarea stărilor interioare ale unor oameni cu destine frânte și imposibilitatea lor de a își afla un echilibru în viață.
         Radu Iacoban, o personalitate a tinerei generații, afirmat ca actor, regizor și dramaturg, alege “Îngrijitorul” și ambiționează să îi descopere noi sensuri tematice. Din păcate, nu reușește prin “adaptarea” sa decât să facă de neînțeles demersul piesei. O replică rostită spre final despre trecutul lui Aston că ar fi bolnav psihic pentru că mama ar fi semnat pentru o intervenție pe creier în copilărie, devine centrul viziunii regizorale. De la această replică ar porni “adaptarea” lui Radu Iacoban, iar tema ar vrea să arate cum părinții pot distruge drumul în viață al copiilor. Cei doi frați, Mick și Aston sunt tratați de regizor drept bolnavi mental, iar bătrânul Davies devine un boschetar în căutarea unui adăpost și a valizei personale.
       
Decorul propus de Ana Ularu în spiritul viziunii regizorale, încarcă exagerat spațiul de joc restrâns de la “Unteatru”, cu o sumedenie de obiecte uzate, dar specifice unei camere pentru bebeluși – două pătuțe, un cărucior, hăinuțe agățate, jucării, etc. Cadrul pentru povestea dramaturgului se transformă astfel într-o casă de nebuni din care Aston pleacă uneori cu căruciorul la plimbare, dar de fapt, să mai găsească la gunoi niște obiecte. O lozincă de pe fundalul spațiului de joc, greu de descifrat din cauza peretelui – decor, ar conține și cuvântul “Mutter”, mamă în limba germană. Acest cadru scenografic indică absurd, o casă de nebuni și distruge substratul dramatic al piesei .
         Apropierea dramaturgulul englez de stilul teatrului absurd are însă, consistență dramatică în substratul tematic referitor la comunicarea dintre oameni și dorința lor pentru înfăptuirea unui vis. Regizorul Radu Iacoban tratează superficial formula scrierii apropiată de stilul absurdulu pe care îl supralicitează teatral. Precizările descriptive ale locuinței celor doi frați făcute de dramaturg cu un scop clar pentru susținerea tematicii piesei, sunt transformate de scenografie și regie pentru a indica o casă a unor obsedați de copilăria tristă avută cândva, ajunși nebuni. Trecutul care bântuie viața fiecărui personaj, dar e sporadic amintit, Radu Iacoban îl ignoră și alege doar o replică referitoare la mama fraților, devenită suportul viziunii sale regizorale și distruge astfel, intențiile tematice ale piesei.
         Executanți perfecți ai “adaptării” regizorale sunt tinerii actori Liviu Pintileasa (Davies), Andrei Seușan (Aston) și Ionuț Grama (Mick). Davies nu mai este un bătrân decăzut aflat la sfârșit de viață, ci un boschetar matur cu forță în dorința căutării “identității”, interpretat remarcabil de Liviu Pintileasa. Actorul punctează tristețile unui om refuzat de societate, cum sugerează și piesa. O astfel de prezentare a personajului nu își mai află însă, motivare pentru acceptul refugiului în preajma unor demenți care se manifestă ca niște copilași. Andrei Seușan coerent caracterizează un Aston trist, plin de bunăvoință pentru Davies și nu un bolnav psihic cum îl vrea regizorul care îl pune să plimbe un cărucior și să doarmă într-un pătuț de copil cu o jucărie de pluș în brațe. Aston al său pare un om trist și normal care își dorește un adăpost, dar e pus în situații teatrale aberante și absurde de regie. Ionuț Grama este obligat să își investească talentul în construirea lui Mick cu un comportaent de nebun, cu izbucniri isterice. Mick trece la prima apariție prin scenă cu o mască albă pe față, la indicația regizorului, poartă un costum zdrențuros cândva elegant și își dorește transformarea locuinței într-un apartament frumos, dar … mai e dependent de biberon și are prieten un ursuleț de pluș, că așa îl vede regizorul. Păcat de calitățile acestor actori, puși să dea viață scenică unui concept regizoral absurd și penibil.
         “Îngrijitorul” rămâne un eșec al personalității complexe pe care o deține Radu Iacoban și “reușește” acum să anuleze valoarea unui dramaturg precum Harold Pinter.

         

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu