``LOHENGRIN`` - OPERA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI

 SPECTACOL SURPRINZĂTOR

În urmă cu o sută de ani, la început de decembrie, Opera Națională București devenea instituție culturală de stat și primea lumină cu premiera ``Lohengrin`` de Richard Wagner. Astăzi la moment aniversar, Daniel Jinga – managerul general interimar al Operei, inspirat sărbătorește vârsta instituției cu premiera ``Lohengrin``. Managerul invită pentru realizarea spectacolului personalități de renume din viața teatrală – regizorul Silviu Purcărete și scenograful Dragoș Buhagiar. Din 2017 , Opera Națională București nu a mai beneficiat de colaborarea cu un regizor consacrat, precum Andrei Șerban care a propus atunci un memorabil și original spectacol cu ``Lucia di Lammermoor`. Rezultatul acestei noi colaborări cu personalități cunoscute este de astă dată, surprinzător prin intenția de modernitate, dar discutabil ca realizare.

Sunt necesare câteva precizări. În secolul al XIX-lea, Richard Wagner a revoluționat genul de operă prin libret și compoziție muzicală. A fost o personalitate creatoare nu doar ca muzician, fiind și teoretician publicist. Teoria sa aplicată în creațiile de operă era ``drama muzicală``, servită și prin ``Lohengrin``, operă din prima perioadă a compozițiilor când în viața personală căuta un suflet de femeie apropiat comunicării între parteneri. Scrie atunci un libret pătruns de legendele medievale referitoare la Cavalerul Lebădă și Sfântul Graal, ilustrat prin o compoziție muzicală originală, ieșită din linia tradițională a genului. În libretul său personajele au rol simbolic pentru tema aleasă a necesității relațiilor existențiale, nu mai sunt caractere obișnuite, aspect servit memorabil de muzică. Richard Wagner a fost influențat și de filosofia lui Sopenhauer și Nietzche cel apropiat de generația sa.

Capcana originalității acestei opere atrage și pe regizorul Silviu Purcărete specialist în ilustrare teatrală. Regizorul declară - ``Este o acțiune în care uneori ceea ce se vede e mai mult legat de ceea ce spune muzica, decât de ceea ce spune textul`` și precizează - ``(...) am gândit tema principală sub forma acestui joc de teatru în teatru. Unul dintre mijloacele alese pentru a reda acest aspect îl reprezintă dedublarea personajelor, în sensul în care unul reprezintă vocea și celălalt trupul``. Dedublarea teatrală a personajelor este însă, condusă artificial în raport cu consistența operei, fiind o metodă împrumutată pentru alte spectacole de operă și de la alți regizori de pe alte plaiuri, cu mai mult sau mai puțin succes. Silviu Purcărete recunoaște că ``Spectacolul nostru de operă va fi un fel de comentariu, de teatru în teatru, nu este o poveste pentru publicul iubitor de imagini romantice, care va fi dezamăgit din acest punct de vedere``. Dezamăgirea survine din incoerența ilustrării teatrale a compoziției.

Dedublarea personajelor centrale, cuplurile – Lhoengrin și Eliza, Telramund și Ortrud, simbolurile lui Wagner pentru binele și răul existenței, prin alter egouri active scenic interpretate de actori, este incoerent susținută de viziunea regizorală. Accentul teatral pregnant pe personajele alter ego duce în plan secund interpretarea vocală a soliștilor distribuiți în aceste roluri. Soliștii vocali - Daniel Magdal (Lohengrin), Magda Sandu Ofrim (Eliza) și Valentin Vasiliu (în altă distribuție Cătălin Toropoc în Telramund), alături de Sidonia Nica (Ortrud), execută conștiincios partiturile vocale, dar sunt eclipsați de imaginea acelor alter ego care atrag privirea publicului. Soliștii execută partitura, dar nu mai relaționează între ei și foarte rar cu acele alter egouri. Îmbinarea de teatru în teatru prin dedublarea scenică a personajelor nu are coordonare motivată de libret. Finalul reprezentației, de pildă, confirmă afirmația de mai sus. Fratele Elizei cea acuzată de cuplul Telramund și Ortrud de omorul său, este interpretat de ... același actor, prezentat ca alter ego al lui Lohengrin pe parcursul reprezentației. Finalul e total confuz exprimat scenic. Dedublările astfel conduse regizoral nu fac decât să dezavantajeze intențiile tematice ale muzicii lui Wagner, chiar dacă actorii interpreți ai acestor alter ego sunt excelenții în pantomima lor. Ei devin ilustratori ai povestirii acțiunii ca în benzile desenate din publicațiile pentru copii.

Eliza este cea salvată de Lohengrin de condamnarea  dorită de cuplul Telramund și Ortrud pentru posibila ucidere a fratelui, vrea identitatea cavalerului salvator ce îi devine soț, în urma influenței infiltrate de cei doi. Anda Saltelechi reușește să realizeze un rol desăvârșit în interpretarea unui personaj lipsit de replică. Actrița trăiește intens stările naivei și nevinovatei Eliza prin expresia chipului, gestuală și a mișcării continuă în scenă. Eliza devine prin ea un personaj consistent, nu doar un simbol, ci o femeie victimă a răului din jur, servind prin interpretare la nuanță muzica lui Wagner. Ada Saltelechi, actrița Teatrului Odeon, demonstrază că deține calități de valoare în adoptarea la partituri diverse, de importanță în orice repertoriu.

Istvan Teglas este alter egoul lui Lohengrin și construiește prin expresie corporală și trăire interioară, admirabil profilul unui om demn și nefericit în fața unor situații dramatice dictate social. Ortrud cea din cuplul simbol al răului este interpretată de Alina Petrică cu arta strălucită a folosirii mișcării ca o dansatoare, dublată de o sinceră interiorizare a stărilor provocate personajului de muzică. În cazul evoluției alter egoului lui Telramund, regizorul nu găsește soluții de îndrumare a actorului Rareș Florin Stoica, iar acesta creionează ireproșabil, dar fără consistență de imagine profilul celui rău. Actorii prezintă scenic o piesă de teatru din libretul lui Wagner și o fac atractiv, dar anulează intențiile de bază ale textului și rostul interpretării vocale a soliștilor. Derularea viziunii regizorale pe două planuri – actori și soliști, suferă de absența îmbinării credibile, în defavoarea muzicii. Soliștii și corul sunt prezenți scenic mereu așezați linear cu fața spre public ca în montările tradiționale de operă, activi în relații fiind doar cei care dublează personajele centrale, actorii. Relații între alter ego și personaj nu funcționează scenic.

Viziunea regizorală se sprijină vizual pe scenografia lui Dragoș Buhagiar, inventivă pentru a servi ideea de teatru în teatru, exploatată reușit prin manevrarea luminii scenice. Cortina obișnuită a Operei e înlocuită de cea metalică de protecție împotriva unui incendiu și dezvăluie un decor minimalist din panouri - pereți mișcate pentru a indica o lume activă, cu rol semnificativ fiind o scenă mică plasată în centrul spațiului de joc, dominată de culoarea roșie care devine ``personaj`` de referință. Elemente de decor cu rost simbolic intervin pe parcursul reprezentației, de la un cărucior pentru copii, la masa fastuoasă de nuntă a lui Lohengrin cu Eliza, până la apariția a trei păpuși simbolice imense reprezentând metaforic două femei și un bărbat. Costumele servesc același demers regizoral de ilustrare teatrală metaforică, vor a sugera timpuri istorice diferite, de la cel medieval cu accente de epocă – săbii, armuri, etc, la cel prezent. Alb și negru este culoarea dominantă. Pentru personajele alter ego Eliza și Lohengrin costumul se rezumă la body și dres în culoarea pielii spre a izola sufletul lor de goliciunea trupului. Ortrud poartă însă o rochie neagră care îi servește doar, în evoluția mișcării. Efectele teatrale sunt numeroase, beteală aruncată într-o scenă, un schelet scos din cărucior, etc. Raportul convenției teatrale, regie – scenografie – autor dramatic e confuz.

Orchestra dirijată de Tiberiu Soare cu suflătorii plasați în una din lojile laterale, încearcă să servească muzica lui Wagner, uneori prea strident ca sonorizare.

``Lohengrin, un joc de oglinzi între personaje`` cum își dorește Silviu Purcărete, rămâne însă, un spectacol cu intenții de modernitate în tratarea operei celebrului Wagner sufocat de o teatralitate exagerată și ne armonizată cu ``drama muzicală`` dorită de autor. Publicul de operă poate accepta sau nu această montare, fiind pus în fața unui experiment surprinzător.

P.S. Felicitări realizatorilor caietului program de sală, o carte document despre evoluția Operei Naționale București pe parcursul a o sută de ani. Absentează e drept din acest caiet program de sală referiri la distribuție – soliști și actori.

ANUL NOU SPERĂM SĂ NU MAI AIBĂ PARTE DE BLESTEMATA PANDEMIE ȘI SĂ DESCHIDĂ DIN NOU LARG UȘILE PENTRU MARELE PUBLIC, CU SPECTACOLE MEMORABILE!