``FETELE PELICAN`` - TEATRUL NOTTARA / Sala ``Horia Lovinescu``

 INOVAȚIE TEATRALĂ MERITORIE

Se încearcă mereu demersuri de modernitate teatrală, dar puține au coerență în gând raportată la substanța piesei alese, în special în cazul textelor clasice. ``Fetele Pelican`` pornește intenția de modernitate de la textul original care nu aparține unui dramaturg! Autor este The Wardrobe Ensemble, o companie britanică din Bristol alcătuită din actori, muzician și producător care activează cu succes din 2011, cu producții având drept țintă tematică viața personală a individului astăzi. În 2019 produce ``The Last of the Pelican Daughters`` pentru Edinburg Fringe, acum în premieră absolută la Teatrul Nottara, sub titlul ``Fetele Pelican``, în traducerea adecvată temei și spectacolului de Monica Andronescu. Tema este veșnic actuală – familia și relațiile de comunicare între membrii săi, cu rezonanță la avere, la bani. 

Textul original compus de The Wardrobe Ensemble se dezvoltă prin nouă personaje, din care șase sunt femei. Mai rar se întâlnește la dramaturgi o astfel de ofertă pentru actrițe. Acțiunea se derulează într-o zi de aniversare a nașterii mamei care însă, a decedat. Conflictul sporește prin șapte ``capitole`` indicate din reuniunea celor patru surori și a fratelui, fiecare cu viața sa personală. Importanța textului este analiza profilului personajelor dintr-o familie monoparentală în care mama era o persoană autoritară, dar iubitoare pentru copii săi și frământată de idealuri, chiar de vise intime neralizate. Personalitatea mamei se reflectă în caracterizarea fiecărui personaj din familie, pe laturi diverse. Textul este de fapt o introspecție psihologică a relațiilor dintr-o familie în care sunt prezente treptele atitudinilor existențiale din mai multe generații. Ironia, umorul punctează fiecare capitol.

Tânărul regizor Horia Suru, personalitate afirmată în alte spectacole, alege calea realistă a prezntării teatrale a textului, la amănunt. Nu apelează la de acum ``clasicele`` proiecții. Spre final acordă doar o tentă suprarealistă prin decorul manevrat să arate patul cu surorile, totul în roșu, moment ce pare exagrat. Meritoriu este în viziunea sa regizorală că în centru sunt actorii, cordonarea lor pentru a transmite aspectul major al conflictului tematic. Un sprijin de bază își află regizorul în scenografia Doinei Levintza, creatoare de excepție în domeniu și nu numai. De astă dată, scenografa nu are prilej de spectaculozitate a ilustrării vizuale, acțiunea fiind indicată pentru zilele noastre, dar Doina Levintza îi dă aspect cuceritor prin desenul subtil al decorului și costumelor. Decorul aparent minimalist se rezumă la pereți în culoarea roz aprins spre roșu, cu neostentative desene caricaturale, trimitere concretă la conflict, dar și atractivă pentru privitor. Mai intervin cu semnificație clară și momente cu grădina casei Pelicanilor la cerința acțiunii. Elemente pentru completarea decorului se rezumă la scaune în stiluri diferite specifice generațiilor din acțiune și la o masă de aniversare, comemorare a mamei. Decorul dă notă majoră atmosfrei conflictului. Cu mare grijă Doina Levintza propune costume pentru fiecare personaj spre a le marca personalitatea, începând de la apariția mamei Iasmina de la debutul reprezentației, la bunica Aurora, până la rebela fiică Maya. Personajele primesc un plus de imagine cu make-up artistic dadorat lui Alexandru Abagiu prin peruci și machiaj. Vizual reprezentația devine astfel spectaculoasă cu transmitere directă spre sensul tematic – familia. Reușită este și muzica lui Petre Ancuța, originală, dar cu accente și pentru a aminti de preferințele vârsnicilor personaje pentru trupa Betles cu John Lennon. Muzica devine și cortine pentru capitole, dar și prilej de cântec și dans – coregrafie perfect indicată de Sophie Duncan , execută excelente de actori.

Regizorul Horia Suru compune în această atmosferă un puzelle pentru a impresiona prin subtextul temei, cu umor și atenție ca demersul să fie în ton realist. Mama e ``sărbătorită`` cu o masă bogată în bucate, apoi surorile cad în beție prin consumarea vinului Proseco, bunica ajunge să se desprindă din scaunul cu rotile și să danseze, toate personajele marcând generații în manifestare. Relațiile dintre personaje sunt conduse cu pricepere de regizorul care consideră că actorul e elementul central în realizarea convingătoare a unui spectacol. Distribuția se achită ireproșabil de acest concept regizoral. Victoria Cociaș se confruntă cu rolul dificil al mamei Iasmina care deschide reprezentația și asistă apoi mai mult tăcută la ce se petrece la întâlnirea copiilor de ``aniversare``. Actrița rezolvă minunat substratul personajului și atunci când e lipsită de replică. Fiecare din fetele Iasminei au moștenit anumite laturi din caracterul său complex, iar interpretele personajelor sugerează convingător aceste aspecte. Crenguța Hariton e Letiția, dornică de a fi dominantă și față de soțul Danni – rol bine conturat de Alexandru Mike Gheorghiu. Emotivă, dornică de susținerea familiei este Indra și Isabela Neamțu îi dă această aură. Sonia ar vrea să fie artistă, iar Sorina Ștefănescu îi creionează discret tendința. Alexandra Murăruș e fiica rebelă Maya, aflată spre maturizare, gravidă în relația cu Dodo, rol conturat apreciabil de actriță. Pe Dodo, Șerban Gomoi îl prezintă pe o linie esențială, ca un tânăr căutător de relații vitale în comunicare cu cei din jur. Fratele Luca este cel despărțit de familie, nu acceptă falsul relațiilor, este și el un rebel, dar motivat interior, cum sugerează remarcabil Răzvan Bănică. 

Bunica din scaunul cu rotile, purtând un costum special epocii, dansează în amintirea tinereții, iar Anca Bejenaru e desăvârșită în acest rol. Finalul spectacolului surprinde prin text și interpretare cu apariția Avocatei care rostește un monolog, amintind de concluzia fabulelor. Mihaela Subțirică susține excelent acest monolog cu intenția de relaționare directă cu spectatorii. Actrița apare și în Lora, îngrijitoarea bunicii Aurora, atent definită în alte coordonate de expresie.

``Fetele Pelican`` este un spectacol original, modern în teatralitate, dar folosind și realismul în viziunea regizorală pentru a servi atractiv tema și mesajul textului. Întreaga echipă de realizatori dăruiește publicului un aspect al ``teatrului modern`` emoționant.