Ediția XX a FNT s-a înfăptuit cu eforturi financiare, având un buget de 650.000 de euro ; implicați în organizarea festivalului – producător UNITER, proiect finanțat de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și Primăria Municipiului București, cărora li s-au alăturat o serie de co-organizatori, co-producători, parteneri strategici și media, așa cum scrie discret în caietul program. Selecționerul unic Cristina Modreanu a continuat schema programului din anii anteriori cu secțiunile : Romanian Showcase cu peste 20 de spectacole, Premiere, Spectacole invitate din străinătate, Debuturi, completate de numeroase dezbateri, conferințe, întâlniri, lansări de carte, expoziții, filme despre teatru. Teatrul independent care la noi este ignorat de legislație, a fost integrat în actuala ediție producțiilor teatrului instituționalizat, finanțate de stat. FNT este conform programului de organizare un eveniment cultural. Au fost invitați de peste hotare și critici, oameni de teatru în intenția de consolidare a unor relații de contact pentru promovarea producțiilor noastre în Europa.
În ideea că “spectacolele românești trebuie să se alinieze modernității europene” au fost invitate spectacole din străinătate și efectuată selecția celor autohtone care ar demonstra noutate în expresie, “ modernitate “. DEX definește “ modernitatea : caracterul a ceea ce este modern “, adică nou, legat de evoluțiile tehnicii, contemporan, la modă, etc. Istoria teatrului a reținut de-a lungul timpului unele curente, stiluri, tendințe, ca în orice artă. Au rezistat, au marcat mișcarea teatrală doar cele al căror rezultat consolida principiul de bază al teatrului de a provoca publicului emoție prin mesajele pornite din scrierea textului reprezentat, indiferent de anii în care a fost conceput. Spectatorul nu merge la teatru ca să se plictisească sau din snobism cultural fără să înțeleagă un mesaj ce îl captivează, îl emoționează, îi oferă atractiv o “lecție” culturală. Experimentele sub lozinca falsă a “modernității”, mor repede odată cu trecerea timpului dacă nu au substanța ideatică raportată la starea societății căreia i se adresează, surprinsă în profunzimea multiplelor sale aspecte, societate cu un anume specific și funcționalitate în diverse spații culturale și geografice. Aspectul cultural este obligatoriu în orce tendință experimentală pornită din ambiția originalității. Moderne pot fi la noi, de pildă, vedetele de carton promovate de mass media sau moda vestimentară, dar valoarea artei căreia teatrul îi aparține presupune tendințe estetice agumentate în urma unei documentări culturale . Un festival național atenționează aspra valoarilor teatrale dintr-o stagiune.
Vom surprinde în acest “jurnal” ofertele de spectacol selectate în actuala ediție a Festivalului Național.
SÂMBĂTĂ 30 OCTOMBRIE
Oferta zilei era generoasă. Deschiderea FNT a avut loc la Tearul “Bulandra”, Sala Izvor cu premiera în Capitală a spectacolului Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, “Măsură pentru măsură” de Shakespeare în regia lui Matthias Langhoff. La Teatrul Odeon s-a prezentat “ODYSSEIA” după Homer de la Teatrul Național “Marin Sorescu” din Craiova, un spectacol original admirabil, comentat pe blog în iunie 2009, care își putea găsi locul potrivit în ediția trecută a FNT. Regizorul spectacolului, englezul Tim Carroll a acceptat invitația de a monta în 2012 la Teatrul de Comedie o piesă de Shakespeare. “Who is Fergus Kilpatrick ? “, spectacol de investigație, regia Jose Miguel Jimenez, The Company (Irlanda) s-a jucat la Teatrul Foarte Mic. Am optat însă, pentru “Codrii” spectacolul Teatrului Clasic “Ioan Slavici” din Arad programat doar cu două reprezentații în aceiași seară la concurență cu cele trei propuneri citate mai sus.
“CODRII” este piesa americanului David Mamet, dramaturg și regizor, cunoscut la noi și prin “Oleanna”, un text mult jucat de teatre. Piesa în două personaje derula o poveste de dragoste cu unele accente poetice. Traducerea semnată de Ina Izbășescu și Alexandru Berceanu spre final aluneca în vulgaritate nemotivată prin limbajul trivial al replicii în raport cu situațiile conflictului. Regizorul Alexandru Berceanu și-a dorit ca viziunea sa teatrală să aparțină teatrului realist, primitiv însă înfăptuită, lipsită de coerența ideilor și ritm dramatic. Decorul lui Doru Păcurar arăta terasa unei locuințe dintr-un loc uitat de lume de la marginea unei ape, încărcată cu multe amănunte realiste, ce avea drept fundal blana unui urs uriaș. Jocul luminilor manevrat de Lucian Moga încerca să atenționeze forțat asupra tensiunilor dintre cei doi îndrăgostiți refugiați în singurătate. Viziunea regizorală părea o primă lectură a textului în care actorii nu descoperiseră cauzele conflictului și personajele lor se ciorovăiau tot timpu fără niciun rost. Mișcarea scenică vroia să folosească funcționalitatea decorului – exerciții de echilibru pe bara terasei, mutarea băncii și a unor obiecte, trecerea acțiunii în “subsolul” terasei etc, iar executarea acestor indicații era rigidă și fără legătură cu situația și replicile momentului. În Nick, Alex Mărgineanu încerca timid creionarea tânărului cu o biografie bogată, sugerată doar prin amintiri în unele replici. Cecilia Donat era Ruth, fata care provoacă disputa, conflictul cu iubitul ce a dus-o pe un tărâm fantastic. Tânăra actriță avea o emisie vocală defectuoasă, apela la stridențe în rostirea replicilor ce adeseori nu se înțelegeau, iar interpretarea sa era exterioară. Cei doi tineri actori nu au beneficiat de o coordonare regizorală atentă pentru susținerea relațiilor dintre personaje, pentru a le caracteriza nuanțat, în profunzimea lor psihologică. Erau inutile în spectacol accentele realiste de amănunt prin folosirea a tot felul de obiecte, fără gândirea sensului și subtextului replicii de către interpreți.
“Codrii” rămâne un spectacol superficial, un exercițiu școlăresc, banal de teatru realist prin care se anihilau intențiile textului ce deveneau de neînțeles și care nu își găsea rostul într-un festival național.
DUMINICĂ 31 OCTOMBRIE
S-au prezentat din nou spectacolele : “Măsură pentru măsură”, “Odysseia” și “Who is Fergus Kilpatrick ? “. Teatrul de Comedie a intrat în programul FNT cu “ELLING”, un spectacol remarcabil, comentat la vremea premierei pe blog și a mai putut fi vizionat și “20/20”, producția Studioului Yorick de la Târgu Mureș, un teatru privat, deci independent.
Cu “ 20/20 ”, Gianina Cărbunariu încearcă, din nou, să impună genul spectacolelor de autor total, dramaturg-regizor. O face de câțiva ani în teatrul independent. Motivările pot fi multe, dramaturgia nu oferă piese reprezentative pe temele fierbinți ale actualității și în special cele privind tânăra generație și problemele cu care se confruntă, iar “adaptările” textelor de către regizori nu este o soluție pentru că transformă adeseori sensurile scrierii. Un regizor cu har dacă deține și arta conceperii unui text teatral poate fi autorul total al unui spectacol original. Gianina Cărbunariu a demonstrat începând cu “ Stop the Tempo “, că poate fi un autor total, dramaturg și regizor, de valoare. Alege inspirat teme actuale, construiește conflicte și personaje cu sevă dramatică, iar majoritatea punerii în scenă a textelor este concepută ingenios, atractiv, speculând datele scrieriii.
În “ 20/20 “ a ales o temă nu lipsită de o tentă politică gravă, conflictul interetnic și a invocat momentul tragic din martie 1990 de la Târgu Mureș. Meritorie este alegerea temei și tratarea ei cu echidistanță și fină intenție moralizatoare. Personajele sunt oameni obișnuiți – români și maghiari – care de fapt au o bună conviețuire împreună, dar se sugerează cum au fost manipulați de interesele celor aflați la putere. Discret este atenționată avertizarea asupra pericolului manipulării din interese politice. Punerea în acțiune a tematicii privind conflictul interetnic din acel martie negru era concepută în stil simplist, jurnalistic, ca o alăturare de reportaje. Dominau monologurile și mai puțin scene care să implice mai multe personaje. Remarcabilă dramaturgic rămâne scena aniversării lui Sarika la care participă și o familie din Budapesta, dar și vecinii români din bloc. În urma unei documentării solide asupra evenimentelor, dramaturgul le invocă amintirea fără încrâncenare, cu mult firesc prin perceperea lor de către niște oameni obișnuiți, modești. Dramaturgul Gianina Cărbunariu a încercat receptarea tematicii conflictului interetnic și prin intervenția cunoașterii lumii transilvane de către doi englezi veniți cu ajutoare, sau a unui personaj refugiat în Canada.
Gianina Cărbunariu și-a ilustrat teatral propiul text, apropiindu-se uneori de exercițiile de improvizație din anii studenției. A plasat ingenios vizualizarea secvențelor într-un spațiu neconvențional, pătrat, înconjurat din toate părțile de spectatori, care sunt luați drept partenei la discuțiile despre conflict. Zece tineri actori, maghiari și români, sunt în debutul reprezentației așezați în cerc pe scaune, singurul element de decor alături de o elementară recuzită și lansează tematica spectacolului. Vor trece apoi prin mai multe personaje și situații cu mult firesc. De o parte și alta a spațiului de joc sunt proiectate cu tâlc prin grafica adoptată, traducerile replicilor din maghiară, engleză și franceză. Simplu, convingător și chiar cu o anume sensibilitate sunt concepute regizoral momentele argument pentru explicarea relațiilor normale dintre cei aparținând celor două etnii și gravitatea confruntărilor dictate și manipulate de unele interese. Spectacolul are unele lungimi și scăderi de ritm, dar impresionează prin radiografia societății și a momentului tragic din acel martie negru prin comentarile adevărate, emoționante susținute de personaje. Spectacolul devine o anchetă socială întreprinsă de profesonișt lipsiți de prejudecăți.
Cheia transmiterii cuceritoare a mesajului textului și viziunii regizorale au deținut-o tinerii actori Radu Iacoban, Banyai Kelemen Barna, Berekmeri Katalin, Paula Gheorghe, Mădălina Ghițescu, Korpos Andras, Rolando Matsangos, Sebestyen Aba, Cristina Toma și Tompa Klara care au susținut cu sinceritate și dăruire diversele personaje schițate de dramaturg și s-au adaptat cerințelor regiei. Fiecare a avut momentul său special de evidențiere a unui personaj de care s-a achitat strălucit. Excelentă este această tânără echipă de actori reunită de Gianina Cărbunariu pentru reușitul său spectacol de autor.
“20/20” a oferit în festival un exemplu al preocupării tinerilor creatori pentru un spectacol original cu bogată substanță de idei.
LUNI, 1 NOIEMBRIE
“PYRAMUS & THISBE 4 YOU “ a fost prezentat de Teatrul Odeon. Este un spectacol ce poate fi considerat un “pamflet teatral” la adrasa tendințelor spectacolelor din ultimele stagiuni unde activează viziuni regizorale în numele “modernității”. “ANIVERSAREA”, spectacol oferit de Teatrul “Nottara”, servește ultima “modă” adoptată de unii regizori de a pune în scenă scenariile unor filme cunoscute, de parcă dramaturgia a dispărut pentru dânșii. Teatrul Național “I.L.Caragiale” patricipă în festival cu “LEGENDA MARELUI ÎNCHIZITOR”, un spectacol de excepție propus de regizorul Radu Penciulescu în interprtarea impresionantă a lui Victor Rebengiuc. Toate aceste spectacole importante ale zilei au fost comentate pe blog la data premierei
Programul FNT a mers pe oferta unor regizor consacrați. Andrei Șerban a venit cu “Strigăte în noapte” de Ingmar Bergman la sala Teatrului Odeon, spectacolul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. Vizionarea a presupus o dificultate pentru majoritatea oamenilor de teatru – regizori și actori - din cauza numărului restrâns de locuri pe scena cu gradene și programarea a doar două reprezentații. Textul ales de Andrei Șerban aparține celebrului regizor de film Ingmar Bergman, iar spectacolul se poate integra tendinței de “modernitate” practicată de unii regizori tentați de transpunerea în scenă a unor scenarii ce au dat filme deosebite. S-a mai jucat la Opera Națională Premiera FNT “ Interzis accesul animalelor” de la Teatrul Național “Mihai Eminescu” din Timișoara , text și regie Rodrigo Garcia. “LEGENDA MARELUI ÎNCHIZITOR” regia Radu Penciulescu, a fost de asemenea, din nou , în repertoriul FNT. Am ales din această zi a festivalului, “Royal Fashion” și “Dibuk”.
ROYAL FASHION “ este un spectacol nonverbal, un nou argument al consolidării stilului creat de Dan Puric ce și-a găsit adăpost la Teatrul Național de Operetă “Ion Dacian”. Stilul său are personalitate pregnantă și e special, nu poate fi confundat cu teatrul-dans lansat de Răzvan Mazilu și nici cu modesta prestație din domeniul dansului contemporan de la noi. Dan Puric a conceput de astă dată, un scenariu pe o tematică spinoasă, monarhia, dictatura și categoriile sociale ierarhice în filonul lor istoric. Scenariul nu este lipsit de o fină ironie în surprinderea societății, a fiecărui segment istoric propus pentru ilustrare teatrală nonverbală. Proiecțiile din debutul reprezentației invocau monarhia din România, dar și pe cea din Rusia unde familia regală a țarului Nicolae al II-lea a fost ucisă. Finalul reprezentației revine la destinul familiei țariste. Cuceritor ilustrat scenic spectacolul reușea să stârnească aplauze la fiecare secvență. Aspectul social al temei centrale propusă vizualizării ieșea uneori însă, din linia esențială.
De la o secvență la alta se trecea prin “heblu”, simplu, convențional. Spectacolul are mai multe finaluri posibile, unul fiind și amintirea revoluției bolevice ce a adus comunismul ca sistem statal. Fiecare moment în sine este însă, surprinzător prin fantezia debordantă investită de Dan Puric. Mici bijuterii teatrale sunt scena paradei de modă în poante sau vizita la muzeu ori spre final cea dedicată familiei lui Nicolae al II-lea derulată într-un alb imaculat, ce degaja discret un sensibil romantism.
Dan Puric a reușit să întrepătrundă spectaculos baletul clasic ce cel contemporan, pantomima cu stepul, construind un stil original de teatralitate. L-a pus în practică prin profesioniști ai dansului, dar și ai actoriei. Traian Vlaș este dirijorul coregrafiei, dar și executant cu virtuozitate al unor părți solistice de balet clasic. Distribuția cuprinde un ansamblu de peste 25 de dansatori , unii aparținând școlii Dan Puric, alături de actori, precum Ileana Olteanu și Dragoș Huluba, cizelați la aceași școală. Cei doi creionează portretele unor personaje ce se remarcă ușor. Decorul inventiv prin accesorii satirice, aparține Corinei Grămoșteanu. De la Doina Levintza întodeauna e de așteptat surpriza unor costume de excepție, care și de astă dată devin un suport de bază al reprezentației.
“ Royal Fashion” este o încântare prin bogăția ilustrării metaforice a evocării istoriei și etapelor semnificative. Rămâne discutabilă totuși, ansamblarea scenelor în scenariu în raport ce tematica puterii. Spectacolul are efervescență satirică, ironie, dar și o sensibilitate aparte. Dan Puric cu echipa sa consolidează și prin “ Roayal Fashion” un limbaj al teatrului nonverbal ce solicită profesionalism în expresie corporală dar obligatoriu este dublat de interpretare actoricească. Dan Puric s-a afirmat în timp ca unul dintre puțini stiliști ai unui limbaj artistic cu adevărat original .
Un spectacol cu “ DIBUK “ a fost pe afișul nostru în stagiunea 1993-1994 și Cătălina Buzoianu a obținut premiul Galei UNITER pentru regia spectacolului de la Teatrul Evreiesc de Stat. TR Warszawa din Polonia a oferit acum, o altă variantă teatrală cu “Dibuk”, spectacol invitat la FNT, ce a avut premiera în 2003 la Avignon. A parcurs de atunci un intinerar la mai multe festivaluri teatrale , ca în 2008-2009 să participe la Anul Polonez în Israel. Regizorul său este Krzysztof Warlikowski, distins cu o serie de premii, ultimul din 2008 fiind Premiul Europa – Noi Realități Teatrale.
Szymon Anski și Hanna Krall sunt autorii textului ce poate fi considerat un poem filosofic. Are la bază Talmudul cu elementele tradiționale iudaice de tratare a vieții de către rabini, și Tora, cartea sfântă, iar drept pretext dramatic se derulează o poveste de dragoste. Regizorul Krzysztof Warlikowski în adaptarea sa a propus vizualizarea teatrală pe două planuri care se întrepătrund. Un plan configura simplist acțiunea propriu-zisă a unei nunți, trimisă mereu în planul analizei în funcție de poruncile Torei. Pentru cei străini de substratul special al scrierii, spectacolul putea fi încifrat, chiar dacă regizorul intervenea cu soluții teatrale, cu metafore vizuale pentru descifrarea limbajului criptic al textului. Regizorul a optat ca interpretarea actorilor să meargă pe linia lui Stanislavski, realistă. La început, stând pe scaune, aliniați, actorii pe rând rosteau monologuri de avertizare asupra conținutului scrierii. Regizorul, după cele 30 de minute de prezentarea monologurilor, într-un decor simplu pentru a sugera mai multe spații de joc, lansa dezbaterea dramatică cu substanță filosofică despre ego și alter ego. De la concretul nunții cu mireasă, mire și invitați, trecea pe tărâmul fantasticului pentru a demonstra ceea ce ar putea influența negativ dragostea. Încărcarea metaforică a spectacolului, exagerările, îngreunau comunicarea și receptarea emoțională a bogatului subtext al scrierii. Tehnician desăvârșit în manipularea de efecte, regizorul a transformat de pildă, banda sonoră într-un personaj ce ajungea la violentarea publicului prin intensitate ca să sublinieze anumite momente cheie. Luminile folosite pe două intensități diferite intenționau să marcheze planul real și cel ireal. Proiecțiile erau lucrate după documente rămase în istoria artei. Regizorul încerca astfel, să îmbrace teatral conținutul textului, să-i impună original substratul pildei referitor la tineri și influența vârstnicilor, numai că nu avea coerență în în susținerea ideilor, le îngăla prin șocuri sonore și de imagine.
Spectacolul era lucrat minuțios cu actorii care trăiau interior replica și relația permanentă cu cei din jur. Îmbrăcați sau lipsiți de orice veșmânt pentru a aminti de exemplu pe Adam și Eva, actorii asimilau cu credință viziunea regizorală chiar și exagerările sale. Spectacolul nu reușea să transmită fior emoțional spectatorilor. Cei din sală nu și-au oprit în niciun moment respirația , cuceriți de ce se petrece pe scenă. “Dibuk” era doar un experiment de fantezie regizorală ce rămânea însă, la suprafața scrierii, tenta sa profund filosofică fiind adeseori anulată de exagerări plasate în numele ilustrării sale metaforice
O zi cu un program bogat. A avut loc a doua reprezentație cu “Strigăte și șoapte” și “ DIBUK “, iar la Sala Atelier a TNB s-a prezentat “Hamlet” o adaptare a Studioului M, Sfântu Gheorghe, la Teatrul “Bulandra”, “Hey, Girl !“, un spectacol de Romeo Castellucci, la Teatrul Luni, “(Cu)Cuieînfrunte“ după Eric Bogosian, autorul preferat al lui Tudor Aaron Istodor și Radu Iacoban. Am optat pentru “INTERZIS ACCESUL ANIMALELOR “, de la Teatrul Național “Mihai Eminescu“ din Timișoara, a doua premieră selectată în FNT după “Măsură pentru măsură” de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca.
Spectacolul ambiționa integrarea în zona autorului total – dramaturg, regizor, scenograf -, aceasta fiind pretenția argentinianului Rodrigo Garcia, care trăiește la Madrid și a fost invitat de Naționalul din Timișoara să își expună conceptual său artistic. Deține Premiul Europa – Noi Realități Teatrale, acordat în 2009. Dacă “noile realități teatrale“ sunt cele prezentate de Rodrigo Garcia la Timișoara, teatrul are toate șansele să dispară.
“Interzis accesul animalelor” era o înșiruire de monologuri în stilul lui Arrabal. Ipocrit autorul mimează însă, acest stil și monologurile sale despre actualitatea socială devin un joc căznit de fraze cu pretenții filosofice de gang, îmbibate de un limbaj violent, trivial, chiar pornografic uneori. Putea să vorbească mult despre “f …”, “p …”, etc ,dacă replica ar fi avut o motivare prin personaje. Cei care susțineau aceste așa zis monologuri erau însă niște paiațe, lipsite de desen tipologic, iar revoltele, suferințele lor nu aveau suport dramatic. Așa zisele personaje trăncăneau fără rost, fiecare pe o temă – violența, violarea copiilor sau scârba față de părinți, scormoneau în gunoaiele societății, ca și cei din imaginile proiectate în debutul acestui circ sinistru, fiindcă spectacol nu poate fi numit. Proiecții diverse se derulau pe două ecrane, unul central, altul lateral, multe fiind imagini amplificate a ce se mai întâmpla în spațiul de joc. Cinci actori recitau abjecțiile textului, având în preajmă și un copil ! Machiaje trăsnite, accesorii multe cărora li se alăturau câteva animăluțe – doi iepurași, un hamster și viermi plasați pe pieptul unui actor culcat, un pește mort tăiat cu foarfeca, etc, etc. Rostul acestor “efecte teatrale” nu exista, nu aveau nici o susținere dramatică.
“Viața e un că… “, scuze pentru citarea acestei replici, dar este foarte potrivită … spectacolului acestui autor total adus cu surle și trâmbe să europenizeze Naționalul din Timișoara. Rodrigo Garcia în acest “spectacol” nu făcea decât să imite jalnic, unele curente teatrale decedate de mult, cărora nu avea nici inventivitatea să le acorde o minimă tensiune dramatică, așa cum făceau perdecesorii săi în frunte cu Arrabal. Impostura în teatru se pare că e la cote înalte.
“Spectacolele noastre invită publicul la un dialog de la egal la egal. Ne împărtășim experiențele reciproc, prin energie și interes, ca în final să obținem cu toții ceva în plus. Poate că acel ceva se numește respnsabilitate, poate profesionalism, poate simț civic … și astfel devenim cu adevărat , prin ceea ce numim generic “spectacolul contemporan” creatorii societății noastre ca, ÎN FINE, SĂ TRĂIM ÎNTR-O SOCIETATE MODERNĂ ! “ – declară directorul general al Naționalului din Timișoara, Ada Hausvater. Ne-a invitat astfel, să degustăm o producție potrivită ca valoare replicilor din textul prezentat prin care ar dori să contribuie la ... “modernizarea” teatrului și societății !
JOI, 4 NOIEMBRIE
A fost o zi marcată de spectacole importante, precum “SFÂRȘIT DE PARTIDĂ” în regia inspirată a lui Alexandru Tocilescu și “HERR PAUL” în regia originală datorată lui Radu Afrim. (Comentariile de la vizionările anterioare FNT se găsesc pe blog) Programul zilei a mai inclus : producția Studioului M de la Sfântu Gheorghe, o adaptare după “Hamlet”, regia Uray Peter, “AICI, LA PORȚILE BEZNEI”, cât și “HEY, GIRL”.
"AICI, LA PORȚILE BEZNEI”, prezentat de Teatrul Național “Vasile Alecsandri” din Iași, este un spectacol surprinzător pentru stilul regizorului Mihai Măniuțiu ce părea adeseori, manierist indiferent de solicitările textului , dar iese acum, din clișeele folosite în multe din viziunile sale teatrale anterioare. Regizorul a realizat un scenariu dramatic după “Hecuba” și alte tragedii de Euripide cu scopul precis de a demonstra universalitatea și actualitatea autorului care a deschis, alături de cei din antichitate, calea teatrului ca artă. Asupra actualității anticilor au mai atenționat și alți regizori în spectacole meritorii, iar Mihai Măniuțiu dovedește că nu îi este străină modalitatea de apropiere de valorile dramaturgiei. Spectacolul degajă fior dramatic chiar dacă fantezia creatoare a regizorului pierde uneori, suportul coerenței motivării profunde a vizualizării teatrale. Un exemplu ar fi de pildă, scena “lecției” despre răzbunare ținută de Hecuba școlărește în fața captivelor din Troia, cu material didactic, scene din filmul dedicat războiului ce a distrus cetatea, transmis pe un televizor. Actualizarea dramatismului construit de Euripide în jurul războiului troian este însă, ca aspect general, dibaci impusă regizoral. Și-a aflat un sprijin substanțial în scenografia lui Valentin Codoiu și muzica lui Șerban Ursachi. Baza decorului sunt cinci motociclete stăpânite de invadatorii ahei. Costumele lor, cu lungi pardesiuri cu linie modernă în croi peste alte haine la fel croite, totul din piele sau plastic, cu accesoriile de rigoare, sugerau pe acei stăpâni ai prezentului prin forța parvenirii; costumele femeilor captive din Troia aveau o linie uniformă, sobră, din păcate, lipsită de orice accent de personalizare spre actaualitate. Nu întâmplător este impus muzical și ritmul manelelor pentru a avertiza asupra primitivismului cuceritorilor ahei, uneori dublat, e drept, prin atitudini și expresie a gesturilor ostentativ vulgare . Corului aheilor le era specifică această manifestare muzicală, bine susținută solistic de Cosmin Maxim și de “dansul” ansamblului. Ne plac sau nu, manelele sunt un specific al realității noastre și regizorul le-a folosit, nu pentru atractivitate, ci pentru a atenționa asupra stadiului de civilizație prin care se exprimă societatea actuală.
În spectacol, rolul central, de fapt, îl deține corul, lupta dintre două echipe reprezentative pentru două societăți și civilizația lor, cea a cuceritorilor – aheii și cea a celor înfrânților – captivele din Troia, care l-au inspirat pe Euripide, regizorul atribuindu-le rezonanțe actuale. În debutul reprezentației, aheii își vor arăta substanța lipsei de respect elementar față de suferința apropiatului și prin deghizarea în femei, badjocorind grotesc pe cele din Troia cucerită de ei. Ca un tăvălug aceștia vor pătrunde primitiv în lumea celor înfrânți, cu sălbăticie le vor viola universul dramatic în care au ajuns. Concretul violării prin manevrarea unei păpuși era o soluție regizorală simplistă, exagerat plasată. Impresionante rămân însă, multe scene, precum sacrificarea Polixeniei, victimizată pentru moartea pe câmpul de luptă a conducătorului Achile sau aducerea trupurilor lui Polydoros și Polixeniei, copiii Hecubei, pe motocicleta aheilor ori, în final, pregătirea trupurilor spălate cu lapte pentru ștergerea ființei lor din lumea distrusă de dezastrul războiului.
Admirabilă este interpretarea actrițelor și actorilor care dau credibil viață și personalizează pe cei din cele două coruri, segmente sociale aflate într-un ardent conflict. Interpretarea rolurilor cheie are însă, adeseori scăderi, e lineară, lipsită de nuanțe. Doina Deleanu în Hecuba realizează câteva momente ce degajă tensiunea dramatică solicitată de partitură, trăită cu forță interioară. Un Agamemnon rigid ca expresie propune însă, Liviu Manoliu, ca și Emil Coșeru în tratarea lui Polymestor, tracul avid de putere care i-a ucis Hecubei fiul încredințat pentru a fi salvat de ahei, o dată cu averea sa. De unele neîmpliniri ale interpretării rolurilor principale poartă o vină și îndrumarea regizorului.
“Aici, la porțile beznei” este un spectacol provocator de gând și emoție. Titlul ales, sugerează inspirat “bezna” ce o poate lăsa degradarea morală a societății. Chiar dacă în spectacol se pot sesiza unele împrumuturi în expresia limbajului teatral din alte astfel de proiecte cu scop de actualizare, viziunea regizorală rămâne apreciabilă pentru surprinderea valorii universale a unei scrierii datate cu secole multe în urmă.
Prin “HEY, GIRL !”, spectacol invitat din străinătate pentru că purta marca regizorului 
Romeo Castellucci, autor la ediția din 2008 a Festivalului de la Avignon al unei adaptări după Dante a “Divinei comedii”, se încerca arătarea așa zisei “avangarde” a teatrului European, ca exemplu pentru mișcarea noastră teatrală. Era un spectacol modest cu două actrițe, dezvoltat în tendințele curentului suprarealist, cu efecte tehnice spectaculoase de care nu beneficia acest curent când s-a lansat. La noi, amintirea suprarealismului a practicat-o Alexandru Tocilescu într-un spectacol profund, “Elizaveta Bam” pe scrierea de rezonanță pentru curentul respectiv, datorată lui Daniil Harms, spectacol al Teatrului “Bulandra”, cu doar două stagiuni în urmă.
Romeo Castellucci și-a dorit să fie un autor total. A conceput un scenariu simplu în dorința de a prezenta drumul de căutare al femeii pentru aflarea unui model de personalitate. Modelul ideal de personalitate feminină, se pare că devenea până la urmă, în spectacol, Ioana d’Arc. Debutul reprezentației degaja atractiv provocarea de a urmări cu atenție propunerea regizorală peste cortina de fum ce întâmpina spectatorii care își căutau locul în Sala Izvor a Teatrului “Bulandra”. Dintr-o magmă așezată pe o masă, se năștea o femeie, poate Eva. Își căuta cu disperare apoi, drumul existențial, iar substanța de pe masă continua tot spectacolul să se frământe, să curgă și acompania astfel, ideea de bază a autorului viziunii regizorale. Ce a urmat însă, în căutăriile personajului printr-un labirint întortocheat propus de regizor, vizualizat și dublat de o sonorizare neinspirată și stridentă, nu mai susținea transmiterea ideii de la care a pornit autorul spectacolului. Erau, de pildă, făcături o sumedenie de scene: bătaia cu perne de către figurnații bărbați a femeii născută din magmă sau apariția unei alte femei de culoare, puternică, transformată în final în imaginea Ioanei d’Arc prin atribuirea unei culori strălucitoare pe trupul gol . Curentul suprarealist pornește dintr-un motivare argumentată a intențiilor de expresie prin vis, delir, fantasmă. La Romeo Castellucci era folosit artificial. Verbal spectacolul se rezuma la o cavalcadă de cuvinte rostite șoptit, proiectate și pe un ecran, completate prin replici adaptate din “Romeo și Julieta”. Se mai apela forțat de către regizor și la un joc al măștilor bărbătești purtate de cele două femei. Dacă intențiile regizorale din debutul reprezentației anunțau o premiză demnă de interes, pe parcurs și-au pierdut din sensul convingător și au rămas la stadiul unor improvizații fără sens.Vizual, spectacolul conceput în 2006 arăta pregătirea regizorului Romeo Castellucci la Universitatea de Arte Frumoase din Bolognia, aplicată producției Societas Raffaello Sanzio, o companie pe care a fondat-o. Sub aspectul consistenței era doar un experiment incoerent condus și chiar, plictisitor.
VINERI, 5 NOIEMBRIE
O zi marcată de spectacolele teatrelor din Capitală, “SFÂRȘIT DE PARTIDĂ”, “ELLING”, “LIVADA DE VIȘINI” și ”PYRAMUS & THISBE 4 YOU” – comentate pe blog – cărora s-a mai alăturat “Cartea vițelului”, “recomandat de FNT” fără specificarea în programul minimal al selecționerului cărui compartiment ar aparține; informațiile indicau a fi un recital al Codrinei Pricopoaia, produs peste hotare, care a participat, firește, tot la Festivalul de la Avignon OFF în 2010 cu titlul “Mămăligă “. Avignon a fost baza selecțiilor străine. Din program am ales, totuși, teatrul independent de la Târgu Mureș, Teatru 74, cu “Hoții”.
Un ”spectacol de servicu" pentru îmbogățirea vizionărilor din FNT, poate fi considerat “HOȚII”. Era plasat în competiția neloaială între inițiativele particulare și teatrul instituționalizat care au predominat în acest festival . Producția Teatrului 74 nu era decât un recital pentru trei actori, un posibil studiu al artei interpretării predat în universitățiile specializate, dar nu un exemplu de așa zis, teatru “modern”. Textul irlandezului Conor McPherson propune interpretarea unor destăinuiri particulare a doi frați, Joe și Frank, în compania prietenului Ray, care ar fi avut și o legătură cu sora amicilor săi. Povestirile din monologuri se interferau, includeau și un furt înfăptuit de cei trei, trecut de dramaturg în planul secund, pentru că scopul principal era evocarea adolescenției lor. Iralandezul practică o replică apreciabilă în sine, dar lipsită de bază conflictuală. Relatările celor trei puteau fi asimilate cu plăcere, dacă erau comunicate în spațiul neconvențional specific teatrului independent. În sala “George Constantin” a Teatrului “Nottara” cu un spațiu de joc “clasic” desenat, spectacolul de o oră și jumătate era plictisitor, neinteresant. Trei actori așezați alineat pe scaune , povesteau fiecare istoriile personale ale personajelor și acțiunile în care au fost implicate împreună. Aveau o reținere pentru relația interactivă cu publicul. Regizorul Cristi Juncu a lucrat admirabil, ca un pedagog de clasă, cu actorii pentru configurarea personajelor. Este meritorie și mai rar întâlnită preocuparea regizorului pentru evidențierea celor aleși în distribuție, iar Cristi Juncu o înfăptuiește pe deplin. Convingător în rolul timidului Joe cel dominat de prietenia invocată cu Damien, care îl trădeză , este Cătălin Mândru. Actorul transmite nuanțat caracterul dificil al personajului. Nemulțumirile personale mocnite ale fratelui mai mare, Frank, Marius Turdeanu le subliniază cu finețe, fiindu-i dificil faptul grav că personajul este și inițiatorul jafului reușit de cei trei. Theo Marton construiește ireproșabil portetul profesorului fustangiu, legat de cei doi prieteni și prin relația cu sora lor. Excelenți actorii, și regizorul care i-a îndrumat. Spectacolul era însă, tern, banal, nepotrivit spațiului unde s-a prezentat în festival. Era … teatru radiofonic.
SÂMBĂTĂ, 6 NOIEMBRIE
Programarea FNT a propus “LIVADA DE VIȘINI”, “SUPERMARKET” (spectacole comentate pe blog), două debuturi : “Funcționarii” , “Exil în pământul uitării”, la concurență cu “BREAKING THE WAVES”, “MIRIAM W” și “REGELE MOARE”, spectacolele unor regizori deosebiți.
“BREAKING THE WAVES” (“Viața binecuvântată a lui Bess”), producție a Teatrului Național “Radu Stanca” din Sibiu, este adaptarea unui scenariu de film, având drept autor pe danezul Lars von Trier. Se alătură astfel, și Radu Nica unor regizori de teatru care uită de dramaturgie și specificul teatrului în raport cu cel al al filmului, sunt nemulțumiți de ofertele pieselor și apelează la scenariile unor filme consacrate, mânați poate și de ambiția de a depăși pe regizorii filmelor impuse publicului. Tendința respectivă merită o dezbatere amplă. Spectacolul de teatru este incorect însă, să-l analizezi raportat la filmul realizat după scenariul ales de regizor.
Radu Nica și-a dorit să ilustreze teatral destinul emoționant al lui Bess, un personaj special. O tânără cu deficiențe mentale, se mărită, soțul are un accident la locul de muncă, rămâne paralizat, iar Bess îi ascultă orbește sfaturile mai greu de înțeles pentru starea sa mentală și se sacrifică în numele iubirii. Spectacolul era o relatare simplistă a unei acțiuni cu o tematică cu un substrat impresionant, neevidențiată însă . Dacă regizorul Radu Nica nu ar fi avut în rolul dificil al eroinei scenariului pe Ofelia Popii, actriță de valoare a teatrului nostru, spectacolul său ar fi fost un eșec total.
Pentru că acțiunea scenariului presupunea, firește, mai multe spații de derulare, reputatul scenograf Dragoș Buhagiar a creat câteva module, manevrate în scenă pentru a indica locul unde evolueză povestea. Soluția scenografică era funcțională, dar “jocul” modulelor ce indica fie o cabină telefonică, fie o sală de spital, etc, nu putea creea și atmosfera susținerii intențiilor scenariului. Viziunea regizorală reda simplist, ca la o primă lectură, tragedia lui Bess. Ofelia Popii însă, era extraordinară; naivitatea, candoarea, disperarea, suferința, stările lui Bess, erau trăite interiorizat și nuanțat exprimate de această actriță de excepție, chiar dacă regia fugărea personajul în scenă prin diverse locuri și găsea soluții stupide pentru rezolvarea unor situații . Primul moment de dragoste fizică dintre cei doi soți, petrecut într-o cabină telefonică era doar unul din cele multe prin care regizorul ilustra teatral superficial secvențe din scenariu. Ofelia Popii face față totuși, strălucit indicațiilor regizorale confuze. Radu Nica a uitat în spectacol de importanța celorlante personaje-argument, tratate doar ca o figurație în dramatica viață a unei femei sensibile, cu un psihic fragil. Spectacolul era compus din efecte lipsite de argumentare, ce ignorau, tocmai subtila notă poetică a scenariului, purtată în suflet de Bess.
“Breaking the Waves” este un spectacol specific curentului susținut de unii regizori care vor să șocheze, să fie originali, dar nu găsesc soluții inspirate având drept suport motivarea descifrării atente a textului ales și nici grija pentru a își exprima conceptul prin exploatarea actorilor distribuiți chiar și în roluri de plan secund.
“MIRIAM W.” – Teatrul “Toma Caragiu” din Ploiești și “HERR PAUL” (spectacol comentat pe blog), sunt spectacolele prin care Radu Afrim și-a marcat prezența în festival. Cele două propuneri atenționează asupra unei noi linii de expresie regizorală, apropiată de un realism magic, solid urmărit psihologic în tratarea personajelor, pentru care optează acum, regizorul Radu Afrim . Oferă astfel, o altă fațetă, matură a spiritului său creator.
“Miriam W” este dramatizarea de succes a propiei scrieri în proză realizată de Savyon Liebrecht, scriitoare de prestigiu din Israel. Autoarea redă istoria cutremurătoare a unei familii marcată și după două decenii de efectele Holocaustului. Conflictele coordonate pe diverse situații sunt multiple; unul are chiar și o nuanță politică actuală, prin originea personajelor aparținând Israelului și Irakului. Scriitoarea construiește consistent psihologic prin motivări diverse, intimitatea personajelor care dezvoltă stările conflictuale.
Bogatul material dramatic putea să alunece ușor, pe panta tratării ca o telenovelă pentru un regizor oarecare. Radu Afrim l-a folosit însă, impresionant, fructificând la nuanță subtextul său. Iuliana Vîlsan, o personalitate afirmată în scenografie, creează un suport vizual remarcabil conceptului regizoral. E vorba de casa bătrânească a lui Miriam, părăsită de mulți ani, pe care aceasta vrea să o vândă. Personajul e invadat de amintiri, iar oferta decorului minuțios desenat realist, delimitează inspirat mai multe spații din casă, necesare evocării trecutului. Regizorul le folosește cu atenție și har, mai puțin însă, pe cele din partea de sus a casei, unde ar vrea să dubleze de sens metaforic invocarea trecutului. Radu Afrim ilustrează teatral tensionat jocul dintre planul real – vânzarea casei și cel al amintirilor ce au marcat destinele familiei lui Miriam. De la bun început, lansează cheia convenției cu abilitate. Miriam (Oxana Moravec) vrea să își vândă casa cu ajutorul unui antreprenor irakian, Șimon (Andi Vasluianu), dar amintirile o copleșesc prin apariția Mirelei (Florentina Năstase), care reprezintă chipul său de adolescentă. Excelent prezintă regizorul prin manevrarea în scenă a Mirelei invocarea trecutului . O altă calitate a regizorului prin care își susține coerent conceptul său, se face simțită în îndrumarea distribuției, în exploatarea capacitățiilor fiecărui actor. Oxana Moravec subliniază că Miriam își dorește să rupă definitiv cu trecutul, dar gravitatea acestuia a marcat-o profund. Rolul era ireproșabil construit, ca și cel din etapa adolescenței femeii de către Florentina Năstase, cu sensibilitate și temperament conturat. În Marta, mama lui Miriam care poartă în suflet Holocaustul ce i-a mutilat viața, Clara Flores realizează un rol de excepție. Subtil sugerează tristețea interioară a femeii care nu mai poate manifesta iubire nici măcar pentru fiica sa, iar relația cu Avram (Ioan Coman), soțul său, a devenit convențională. În rolul sorei Martei, Carola, amândouă trăind tinerețea în lagărele Holocaustului, Ada Simionică este admirabilă. Cu multă măsură caracterizează pe femeia luptătoare care vrea să uite trecutul, dar nu și iubirea nerealizată față de soțul surorii sale. Se reține și interpretarea lui Ioan Coman în Avram, tătăl frământat de evoluția adolescentei sale fiice și de pasiunea Carolei. Distribuția e completată prin George Angelescu în Beniamin, un rol de plan secund, corect prezentat. O partitură dificilă, antreprenorul irakian, Șimon, apropiat prin trecut de familia lui Miriam, prijeluiește lui Andi Vasluianu un rol în care din nou se remarcă. Acest actor știe să pună în evidență un personaj prin asimilarea în expresie a perceperii cu atenție a caracterului său, a gândului interior ce duce la exprimare prin cuvânt.
Radu Afrim a folosit strălucit distribuția pentru a evidenția sensurilor scrierii. Spectacolul său se reține prin emoția transmisă spectatorului prin formula realistă a conceperii, dublată de explozii de fantezie apropiate de suprarealism, nu toate însă foarte reușite. De pildă amintim, scena în care Marta își pune pe chip foi de varză, o exagerare regizorală în raport cu tensiunea situației. “Miriam W.” este spectacolul prin care Radu Afrim, căutător consecvent de noi drumuri pentru expresia teatrală, se apropie de o motivare originală a realismului aplicat meșteșugit pentru a da o altă față dramatismului solicitat de textul ales. Chiar dacă mai intervin unele efecte stilistice deplasate, “Miriam W.” rămâne o reușită a regizorului meritată pentru selectarea într-un festival ce avea în program invitați europeni cu pretenții, dar prezenți cu spectacole în care inspirația le-a jucat feste, ca oricărui creator.
“REGELE MOARE” de Eugene Ionesco, în regia și decorul lui Silviu Purcărete, o 
producție europeană independentă – Les Arts et Mouvants , Cie a L’Endroit des Mondes Allant vers Paris – rămâne cel mai important spectacol din FNT prin tratarea fermă a textului, originală, dar fără să-I afecteze, ca un posibil eseu impresionant despre moarte, inevitabil sfârșit al oricărui individ, rege sau om de rând.
Într-un decor minimalist, simplu, dominat în debutul reprezentației de o posibilă statuie a Guardului, personaj secundar al piesei, sugerând un dictator din istoriei, încep a fi numărate minutele vieții lui Beranger, “regele” lui Ionesco. Praful finalului oricărei vieți, se revarsa sporit în valuri în funcție de trecerea timpului prin “crăpătura” din tavan, speculată metaforic de scenograful și regizorul, Silviu Purcărete. “Sala tronului” indicată de autor, regizorul a conceput-o a fi doar un spital al finalului vieții. Beranger, “regele” urcă din sală, din rândul spectatorilor, anunțând convenția aleasă de regizor de a provoca o meditație despre sfârșitul existenței oricărui om, bun sau rău, indiferent de statutul social. Excelent, cu percutanță emoțională la public, dezvoltă regizorul metafora morții, prin sensibilitate, ironie, dar și forță drmatică. Cu rafinament sugerează teatral în tentă realistă, ultimele nouăzeci de minute ale vieții lui Beranger. El nu crede că va muri, dar timpul trece, clipa fatală se apropie. Va fi dezgolit de veșminte pentru momentul fatal, ca în final când face pasul spre alt tărâm, să poarte hainele sobre ale înmormântării, să rămână singur pe o scenă goală, a vieții, să o părăsească ascultând din off, monologul moralizator al celei care i-a fost în preajmă. Scena rămâne goală și un minut publicul nu îndrăznește să aplaude, marcat fiind emoțional de atenționarea spectacolului că orice viață are un sfârșit.
“Regele moare” a fost un spectacol memorabil, al unei echipe admirabile, de la actori la creatorul muzicii originale, Vasile Șirli. Echipa franceză reunea pe Jacques Bourgaux, excelent în Beranger cel care crede că moartea e destinată doar altora, Marie Cayrol – regina Marie, Daphne Millefoa – Juliette, Karelle Prugnaud – regina Marguerite, Laurent Schuh – medicul și actorul din Slovenia, Vojko Zidar în Guardul. Cu ajutorul actorilor cu care a mai lucrat și la alte spectacole, Silviu Purcărete descoperă valoarea ascunsă în substratul unui text important, și o revarsă spre public printr-o ilustrare teatrală lipsită de efecte, simplă, dar cu o motivare vizuală evidentă pentru oricine.
A trata original o piesă pentru publicul zilelor noastre, presupune gând limpede, logică teatrală, ceea ce Silviu Purcărete demonstrează pe deplin.
DUMINICĂ, 7 NOIEMBRIE
Ultima zi a festivalului a reluat prezentarea unor spectacole : “REGELE MOARE”, “BREAKING THE WAVES”, “SUPERMARKET”, “ANIVERSAREA”, vizionate și comentate pe blog. Acestora li s-au alăturat “POVEȘTI DE FAMILIE” și “FUNCȚIONARII”.
POVEȘTI DE FAMILIE” era producția Teatrului “Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe care a prezentat piesa dramaturgului din Slovenia, Biljana Sbrljanovic. Piesa era remarcabilă ca propunere tematică. Patru copii se joacă, imitând situații conflictuale inspirate de viața din familiile lor. “Jocul” lor sugerează apartenența socială a mediului din care provin, problemele dificile cu care se confruntă personajele mature imitate de copii, dar și posibilitatea ca ei să le urmeze la maturitate modelul. Spațiile lor de joc sunt improvizate din resturile unor diferite obiecte importante pentru orice existență.
Regizorul Cristian Ban a ilustrat teatral mediocru, școlărește, oferta dramaturgului. Spectacolul său era un exercițiu superficial din primii ani de studiu, o lectură de suprafață. Viziunea sa se dorea originală prin abuzuri de stridențe vocale și mișcare agitată, dar nu evidenția expresiv teatral substratul ideatic al scrierii. Decorul Cristinei Milea era neinspirat, lipsit de sugestii , alcătuit din resturi de obiecte aruncate la nimereală. Regizorul dovedea că nu a lucrat cu actorii pentru asumarea subtextului existențial al fiecărui personaj. Aceștia păreau că imită joaca unor copii răzgâiați, lăsați nesupravegheați, isterizați de joc, țipând replicile. Se detașa uneori dintre acești imitatori, Claudia Ardelean prin sugerarea gândului interior care determină personajul să imite “jocul” de-a părinții.
“Povești de familie” avea dramaturgic o bază de pornire admirabilă pentru un spectacol, tratată însă, simplist și confuz regizoral.
"FUNCȚIONARII” onorează și sporește prestigilu Teatrului Metropolis, ce a sărbătorit de curând trei ani de la înființare. Spectacolul era încadrat în FNT la compartimentul debuturi.
În cadrul proiectului “Stagiarii” realizat de Teatrul Metropolis în partereniat cu UNATC, secția master-regie teatru s-au prezentat trei spectacole : “Nebunul și călugărul” – regia Andrei Narcis Grosu (comentat pe blog), “Zvăpăiata” – regia Elena Morar (spectacol selectat de Teatrul de Comedie pentru ediția a V-a a Galei COMEDIA ȚINE LA TINEri ce începe în curând), și “Funcționarii” - regia Alexandru Mâzgăreanu. Toate proiectele aveau la bază dramatizări din proze de Cehov. Din cele trei, “Funcționarii” a fost spectacolul reținut în repertoriul curent al Teatrului Metropolis.
“Câteva însemnări disperate ale unor funcționari necăjiți dintr-un birou aflat la subsolul unei clădiri dărăpănate” sau pe scurt “Funcționarii” este examenul de masterat al tânărului regizor Alexandru Mâzgăreanu. El a ansamblat inteligent dramatizând, fragmente din opt schițe de Cehov, în traducerea dibace a Mașei Dinescu. Scopul dramatizării urmărit de regizor era prezentarea funcționarilor, cu metehnele lor, cu birocația lor, dar și raportul acestora cu cetățeanul solicitant care uneori îi umilește prin atitudinea sa. Tema aleasă este foarte actuală și beneficiază de o viziune regizorală inventivă gestionată. Pentru a da coerență dramatizării sale, Alexandru Mâzgăreanu a ales că ajutorul de contabil, un funcționar ambițios care vrea să devină șef, să fie liantul celor opt proze de Cehov : “Din însemnările unui ajutor de contabil”, “Sfatul”, “Diplomatul”, “Cântecul de sirenă”, “Tragedian fără voie”, “Viața e minunată”, “Cum am stat de vorbă cu un bou beat și un drac treaz” și “O ființă lipsită de apărare”. Dramatizarea sa se transformă într-un scenariu comic savuros , o satiră bogată în trimiteri subtile la actualitate. Cu dexteritate regizorul oferă și unor tineri actori colegi de generație posibilitatea de a interpreta mai multe roluri de care ei se achită ireproșabil. Lor li se alătură și experimentații actori Mirela Gorea și Gelu Nițu. Regizorul demonstrează că știe să conducă actorii pentru evidențierea cuceritoare a personajelor în care i-a distribuit. Alexandru Mâzgăreanu are capacitatea de a își ilustra conceptul regizoral prin actori, cărora le propune o viziune credibilă, ferită de falsul exploziei de efecte ieftine lipsite de sens. Această capacitate deosebită a manifestat-o și în spectacolele anterioare “Romanțioșii” și recentul experiment cu actori și liceeni, “Dragă Elena Sergheevna / Șantaj”. În “Funcționarii” regizorul alege o ilustrare teatrală pe linie realistă mustind de accente satirice. Are drept sprijin substanțial și scenografia Ioanei Pashca (masterand anul II scenografie, clasa prof. univ. dr. Ștefania Cenean). Decorul său funcțional este un sugestiv element pentru atmosfera solicitată de dramatizare și regie. Activii funcționari își mută măsuțele modeste la care lucrează în spațiul aflat la demisolul unei clădiri amărâte, în funcție de situația conflictuală în care sunt implicați. Biroul are și un geam prin care se văd picioarele celor care îl vizitează, și o sobă și multe alte elemente aparent minore, dar exploatate cu iz comic. De pildă, un difuzor ce transmite ilustrația muzicală prin care se punctează cu haz unele momente sau la care se transmite monologul “Viața e minunată”, înregistrare audio cu pricepere susținută de Roxana Ivanciuc. Monologul este introdus inspirat pentru a sporii comicul finalului scenei “Tragedian fără voie”. Umorul spectacolului sporește și prin manevrarea unor obiecte, ca de exemplu, o pernuță sau floarea ce stă în preajma mașinii de scris a ajutorului de contabil. Decorul joacă în acest fel un rol important în reprezentație.
Distribuția prilejuiește numeroase surprize și prin descoperirea unor tineri actori. Pe un text cu implicare restrânsă în conflicte, Constantin Bojog realizează în ajutorul de contabil o “bijuterie”, un personaj ce degajă un haz irezistibil. Actorul cândva politehnist și apoi absolvent al UNATC este activ în diverse filme și la “Café Deko”, iar în acest rol definește cu finețe profilul personajului. Constantin Bojog este un actor special, de avengură pentru partituri comice. Prezentăm în continuare distribuția în funcție de derularea spectacolului. Alin State în “Sfatul”, “Cântecul de sirenă” și “Tragedian fără voie” , construiește diferit cele trei personaje care îi revin , evdențiează esența tipologică a fiecăruia. Marius Gâlea, actor care s-a confruntat cu multe apariții scenice și telenovele, se detașează prin precizia caracterizării lui Piskariov cel modest din “Diplomatul”, prin expunerea disperării celui devotat prietenilor, Vanea din “Tragedian fără voie”, sau în Alexei cel mândru că a ajuns șef din “ O ființă lipsită de apărare”. În Kuvaldin (“Diplomatul”) și Vanea (“O ființă lipsită de apărare”), în ciuda faptului că rolurile sunt minore, Cosmin Nedelcu reușește să se evidențieze prin modul cum urmărește implicarea celorlalte personaje în conflictele diverselor situații. Într-o singură apariție, Jilin din “Cântecul de sirenă”, Gabriel Costin este excelent în monologul în care personajul prezintă colegilor înfometați rețete culinare. Îți lasă gura apă ca spectator când explică rețetele unor bucate alese! Alături de acești tineri actori, Gelu Nițu – actor al Teatrului Odeon, nominalizat la premiile UNITER pentru rolul din “Casa Zoikăi” – vine în spectacolul unui tânăr regizor, cu expediența câștigată, construind cu mult haz trei personaje. Diferențiază remarcabil tipologiile lui Nikolski (“Cântecul sirenei”) - un evreu șmecher, apoi pe cea a lui Lahmatov (“ Cum au stat de vorbă un bou beat … “) – bețivanul care delirează, și mai apoi portretul șefului autoritar al unei bănci (“O ființă lipsită de apărare”). Gelu Nițu prin 
spectacole la care a participat, ca și în cel comentat se afirmă ca un actor de valoare. În “Cum am stat de vorbă …” distribuția prilejuiește o nouă întâlnire cu Sorina Ștefănescu (Domnișoara) și Ionuț Vișan (Dracul). După rolurile din “Romanțioșii” și “Dragă Elena Sergheevna / Șantaj “, Sorina Ștefănescu este de nerecunoscut în domnișoara cu pretenții și timidități, dar hotărâtă să convingă funcționarul să-i dea gratuit un bilet de tren. Actrița este surprinzătoare și uimește în orice spectacol pentru că dezvoltă o largă gamă de expresie în partituri opuse topologic, afirmânduse ca o certă valoare a tinerei generații. Ionuț Vișan și-a impus personalitatea încă din examenul de regie de la UNATC al colegului Vlad Christache – “ 20 de minute cu îngerul”, apoi în “Take, Ianke și Cadâr” (Teatrul “ Toma Caragiu” din Ploiești). Uimește acum în ciudatul personaj Dracul conceput cu mult umor. În ultima dramatizare – “O ființă lipsită de apărare” -, reîntâlnirea cu Mirela Gorea este o încântare. Cu farmec comic actrița compune personajul Sciukina, femeia șireată care cere insistent un sprijin financiar de la funcționari.
“Funcționarii” este un spectacol ce merită a fi văzut, atât pentru consistența sa comică și aluziile la actualitate, cât și pentru a cunoaște mai bine pe tinerii actori de talent și pe un tânăr regizor. Înscris în FNT la secția debut, a prilejuit afirmarea lui Alexandru Mâzgăreanu ca un regizor deosebit. A reușit să construiască spectacolul “Funcționarii” cu fantezie, cu mult haz, cu țintă precisă, o satiră la adresa veșnicei relații funcționar – solicitant.
OBSERVAȚII FINALE PRIVIND FESTIVALUL NAȚIONAL DE TEATRU (FNT)
FNT a avut un program prea încărcat, dar s-a înscris drept principalul eveniment cultural al toamnei. Au întrunit aprecieri unanime , spectacolele concepute de Silviu Purcărete (“ Regele moare”), Alexandru Tocilescu (“Sfârșit de partidă”) , Radu Afrim (“Herr Paul” și “Miriam W.”), Gianina Cărbunariu (“20/20”), Alexandru Mâzgăreanu – debut (“Funcționarii”). Am vizionat peste 90% din spectacolele programate, din păcate, nu și pe cel al lui Andrei Șerban – “Strigăte și șoapte”. Nimeni nu își poate permite însă, un top al spectacolelor, pentru că firește, și fiecare om de teatru își are subiectivismul propriu , ca și selecționerul unic al FNT, Cristina Modreanu. Dar spectacolele regizorilor citați au rămas în memoria majorității spectatorilor ca evenimente teatrale. Serveau tendința de transpunere scenică originală cu impact la actualitate a pieselor alese spre reprezentare.
“Modernitatea” mult vehiculată ca principiu al selecției a adus în FNT și o serie de spectacole mediocre, unele imitații după curente decedate în secolul trecut. Sălile au fost însă, arhipline la toate.
În cazul spectacolelor și regizorilor de peste hotare invitați la festival, se pare că a funcționat drept motiv important al selecției trecerea pe la festivalul de la Avignon, indiferent de an sau cu ce reprezentație. Dar … și cei consacrați în plan European, precum orice creator, pot avea eșecul producerii de spectacole modeste pe care ambițioși le promovează apoi la tot felul de festivaluri, mai mult sau mai puțin importante pentru mișcarea teatrală europeană.
Inexplicabilă rămâne în FNT, secțiunea premiere. Selecția lor poate se întreprinde în urma participării la repetiții !? Premierele în FNT au deziluzionat pubilcul și la actuala ediție, și la cea trecută.
Deasemenea, inexplicabilă a fost integrarea la grămadă a teatrului independent cu producțiile celui instituționalizat. Teatrul independent merită mai multă atenție, pentru că el promite apreciabile tendințe de originalitate, de stimularea unor relații directe cu publicul pentru implicarea sa în dezbaterile despre actualitate, urmărită a fi drept tema principală a repertoriului .
Discutabilă este absența din FNT a unor spectacole premiate la ultima Gală UNITER. Cel mai bun spectacol a fost desemnat “Rosencrantz și Guildenstern sunt morți” de la Teatrul Maghiar din Timișoara, în regia lui Victor Ioan Frunză. Oare acestă producție nu merita să fie vizionată și de publicul bucureștean și invitații din străinătate ? A fost selectat în schimb, “Aniversarea” de la Teatrul “Nottara”, nominalizat la mai multe premii dar, în final, nu a obținut niciunul ! Atâta timp când UNITER este producătorul FNT ar fi logic ca și spectacolele premiate la Gala UNITER să fie integrate festivalului.
Multe din selecțiile acestui festival înfăptuite în numele “modernității europene” păreau a fi modelele inspirației spectacolului “Pyramus & Thisbe 4 YOU” de la Teatrului Odeon, regizat de Alexandru Dabija, o satiră dură, taman la adresa curentelor teatrale cu pretenția de “modernitate” !
