`FORMA LUCRURILOR` - TEATRUL DE COMEDIE / Sala Studio

 SPECTACOL CAPTIVANT, CU ACTORI MINUNAȚI

Piesa aparține americanului Neil LaBute, dramaturg, scenarist, regizor, personalitate marcantă în lumea culturală contemporană. Fina ironie domină construcțiile sale dramatice. Multe din piesele lui Neil LaBute au fost și sunt prezente în repertoriile teatrelor noastre. `Forma lucrurilor`, piesă în patru personaje, îmbină în nuanță satirică două teme – una privind relația de comunicare în rândul tinerei generații, iar cealaltă se referă la arta contemporană și modernism. Acțiunea se derulează în jurul lui Evelyn (Anca Dumitra ), studentă la arte plastice aflată în pragul pregătirii licenței de diplomă și Adam (Lucian Ionescu), student și el la o facultate cu un alt profil care lucrează drept supraveghetor la un muzeu, pentru a se întreține. Între cei doi se înfiripează o poveste ciudată de dragoste. Adam are și doi prieteni, studenți și ei, Phillip (Anghel Damian) și Jenny (Andreea Alexandrescu), aflați în prag de mariaj. Acțiunea se complică și este plină de suspans. 

Actorul Silviu Debu, cu o biografie bogată în roluri, în teatru și film, se preocupă și de regie, un demers apreciabil fiind acest spectacol. În primul rând, alege excelent distribuția și prijeluiește actorilor evoluții senzaționale în rolurile atribuite. În al doilea, rând apelează la o scenografie, realizată de Clara Pop, care dă imagine atractivă reprezentației, servind sensurile sugerate de titlul piesei. Decorul în culoare albă este doar aparent simplu, alcătuit din o serie de cuburi care manevrate de actori, trimit spre `forma` diverselor spații de joc, solicitate de acțiune. Regizorul Silviu Debu folosește însă cu stângăcie adeseori, `forma cuburilor` pentru a indica locul acțiunii și îngreunează prin o serie de manevre, ritmul tensionat al reprezentației. Apar uneori și `cortine` prin jocul luminii, unele reușit aplicate, altele exagerat. Scenografa Clara Pop colorează inventiv imaginea spectacolului prin costumele personajelor care servesc profilul fiecăruia. Un exemplu de ingeniozitate creatoare sunt de pildă, costumele purtate de Evelyn. Farmecul deplin al spectacolului sunt însă, actorii, punct forte și atractiv al cunoașterii unui segment social important – tânăra generație și problemele ei.

Teatrul de Comedie dispune de o trupă de actori excelentă, dintre care unii sunt prețuiți și populari prin evoluții pe micul sau marele ecran ori în spectacole importante și din alte teatre. În cazul de față, publicul se va reîntâlni pe scenă cu ANCA DUMITRA, cunoscută telespectatorilor pentru rolul Gianinei din serialul de comedie de mare succes difuzat de aproape zece ani la Pro Tv - `La`s Fierbinți`. Actrița a câștigat prețuirea și spectatorilor de teatru în alte roluri diverse și amintim personajul Hero din `Mult zgomot pentru nimic` în regia lui Andrei Șerban, la Teatrul de Comedie sau Abgail din `Vrăjitoarele din Salem` în regia lui Vlad Cristache, la Teatrul `Toma Caragiu` din Ploiești. Anca Dumitra este o actriță deținătoare a unui talent complex, poate juca fermecător comedie, dar și dramă cu rafinată sensibilitate. Acum construiește în detaliu, la nuanță, personajul Evelyn, tânăra dornică să revoluționeze arta contemporană, `forma` ei. Finalul reprezentației aduce o mare surpriză prin monologul lui Evelyn, susținut excelent de Anca Dumitra în direct cu spectatorii, în care evidențiază tema piesei și reala ei relație cu Adam. Din nou, Anca Dumitra demonstrează că este o actriță de valoare a generației sale. LUCIAN IONESCU dă viață strălucit lui Adam, tânărul timid, supraveghetor într-un muzeu unde se va îndrăgosti de Evelyn. Actorul și-a afirmat alte valențe ale talentului său complex, în urmă cu câțiva ani, în cunoscuta emisiune tv de la Antena 1, `Te cunosc de undeva`, apoi prin cizelarea talentului vocal și de dansator, uimește în musicalul `Familia Addams` la Teatrul Excelsior și în alt musical la Sala Palatului, iar în prezent în `Maria de Buenos Aires` la Teatrelli, toate în regia lui Răzvan Mazilu, singurul regizor de valoare al genului musical de la noi. În teatrul de proză, Lucian Ionescu a interpretat o sumedenie de personaje comice sau dramatice pe diverse scene, ca și la Teatrul de Comedie, unde este angajat alături de colega Anca Dumitra. De astă dată, actorul uimește, e greu să îl recunoști în Adam cel obligat la transformări de Evelyn și le înfăptuiește cu mare dexteritate prin ținută corporală, gestică și expresie, cu măsură, transformări dublate de o trăire interioară sinceră. Adam al său rămâne îndrăgostitul care își schimbă mereu `forma`, dar nu și sufletul, acest minunat actor fiind atent să exploateze substratul fiecărei replici rostite. 

În acțiunea piesei intervine și cuplul secundar Phillip (Anghel Damian) – Jenny (Andreea Alexandrescu), cei doi fiind gata de a se căsători. Personajele sunt interpretate ireproșabil de actori. Anghel Damian și-a câștigat popularitate pentru serialul `Vlad` difuzat de Pro Tv, unde a devenit și ... scenarist pe lânga rolul central interpretat. Ambițios, Anghel Damian atacă diverse compartimente ale creației – regie, scenaristică, dar rămâne o personalitate ca actor pentru o sumedenie de roluri interpretate pe scena teatrelor independente, ca și la Teatrul de Comedie. Talentul său desăvârșit s-a impus în special în Treplev din `Pescărușul` în regia lui Andrei Șerban la `UNTEATRU` și râmâne în așteptarea unor roluri mari, cuvenite, nu în o serie de proiecte mediocre, ca text sau regie. Pe tânărul Phillip cel curios și agitat, actorul îl definește admirabil drept produs al generației `cool` și susține cu minuție relațiile cu partenerii. Un rol aparent secund, actorul îl evidențiază în profunzime, încântător. Fata naivă, inocentă, Jenny este un personaj cu finețe desenat de Andreea Alexandrescu, deținătoare a unui bogat palmares de partituri, jucate in teatre independente sau instituționalizate. Chiar dacă Jenny nu este un rol apropiat de profilul actriței, aceasta reușește o delicată caracterizare a personajului.

`Forma lucrurilor` este un spectacol cuceritor emoțional, cu suspans teatral care demonstrează că avem o generație nouă de actori de înaltă clasă, speciali prin calitățile deținute, capabili de variate partituri. Spectacolul se prezintă în Sala Studio a Teatrului de Comedie, iar actorii se adaptează perfect condițiilor jocului firesc din teatru intimist, aflați fiind în imediata apropiere de public. Trebuie să vedeți un astfel de spectacol, atât pentru actori, cât și pentru subiect și tematica piesei.

`HENRIC al IV-lea` - TEATRUL ODEON

 FANTEZIE TEATRALĂ, CU REZULTAT DISCUTABIL

La fiecare spectacol, în spatele său se află regizorul `traducător` scenic al textului și mesajului său, atent la valorificarea rostului fiecărei replici rostite de actori. În cazul de față, Vlad Cristache, personalitate marcantă a noului val de regizori, oferă o explozie de fantezie teatrală, dar neglijează îndrumarea interpreților, dublul sens al replicii autorului piesei, Luigi Pirandello.

Nu se poate nega că Luigi Pirandello (1867 – 1936) – poet, romancier, dramaturg, dar și eseist cu rezonanță pentru teoria teatrală, rămâne o personalitate a timpului său. Viu comentată a fost teoria teatrală a `măștilor` care ascund sufletul personajelor, dar acea teorie nu cuprinde însă și importanța conflictului drept argument esențial pentru acele `măști`. După modelul lui Shakespeare că `Teatrul e oglinda sufletului`, a pledat doar pentru ideea că `oglinda` chipului nu arată de fapt și pe cea a sufletului. Își aplică teoria în piesa `Șase personaje în căutarea unui autor` (1921), iar în anul următor amplifică teoria sa în `Henric al IV-lea`. Ultima este o piesă cu un construct dramatic complicat prin acțiune și conflict, susținut în principal prin fiecare replică bogată în multiple sensuri. Astăzi, în mileniul trei, punctul țintă tematic al piesei – adevărul interior al fiecăruia privind existența, capătă altă amploare. Demersul filosofic lansat de dramaturg în `Henric al IV-lea`, în contextul global al realității sociale din 2021, pare depășit pentru transformările existențiale actuale. 

Regizorul Vlad Cristache comprimă firește textul, dar nu îi aplică și o adaptare necesară în acest caz, prezintă teatral exagerat ca vizualizare, acțiunea complicată a piesei din care cu greu se percepe subiectul și tema de bază a autorului. Dirijarea teatrală e plină de fantezie, dar acoperă sensurile replicii. Acțiunea încurcată a conflictului, implică personaje din segmantul social al celor bogați. Pe scurt, ei au organizat în urmă cu 20 de ani, o cavalcadă specifică epocii medievale, iar eroul ei aflat sub `masca` lui Henric al IV-lea, suferă un accident și își pierde memoria. Personajul Henric e știut în istoria epocii, rege al Germaniei în dispută cu Papa Grigore al VII-lea și care ajunge la penitență la Canossa. Acțiunea se derulează după două decenii de la accident, amicii lui Henric din cavalcadă printre care și iubita de atunci, se deghizează din nou în personajele medievale din dorința de a îl salva de nebunie pe cel accidentat care trăiește acum, tot sub masca lui Henric (Marius Stănescu) în preajma a patru falși consilieri secreți (Gabriel Pintilei, Ioan Batinaș, Ionuț Kivu, Relu Poalelungi) și servitorul Giovanni (Cezar Antal). Prin replică dramaturgul arată că de fapt, eroul și-a revenit din căderea psihică, dar preferă să rămână sub `masca` istorică a lui Henric și după 20 de ani pentru a ignora o realitate amară. Iubita din cavalcadă, aflată sub `masca` Marchizei Matilde Spina (Elvira Deatcu) are acum o altă viață în compania unui bărbat cândva Baronul Titto Belcredi (Dan Bădărău), are și o fiică, Frida (Ioana Bugarin). Iubitul Fridei (Eduard Trifa) încearcă să descifreze nebunia lui Henric în compania Doctorului Dionisio Genoni (Ionel Mihăilescu), personaj amintind ca `mască` de Papa Grigore al VII-lea. Această acțiune extrem de dificilă poate fi ofertantă teatral pentru un regizor și Vlad Cristache o speculează, numai că spectacolul rezultat devine o melodramă referitoare la un caz particular de nebunie din care publicul percepe greu subiectul, referințele sale la istoria lui Henric din epoca madievală, dar și tema centrală a piesei. 

Scenografia compusă de Mădălina Niculae și Andreea Tecla, servește docil teatralitatea dorită de regizor, dar încarcă excesiv cu simboluri definirea spațiilor de joc diverse solicitate de acțiune. Tablouri, oglinzi și alte elemente fac trimiteri cu rost metaforic. Costumele încearcă o ilustrare stângace spre epoca medievală a regelui Henric. Piesa e un spectacol al sensurilor cuvântului, iar vizualizarea actuală plină de sugestii metaforice dezavantajează textul replicii. Manevrea luminii, aprinderea celei din sală pentru integrarea publicului în acțiune, sunt alte numeroase efecte derizorii. Muzica originală și interpretată live de Cezar Antal reușește totuși să puncteze momente esențiale ale conflictului.

Regizorul s-a axat pe imagine teatrală și mai puțin pe cizelarea interpretării personajelor. Din distribuție se detașează însă, trei actori care evidențiază credibil substratul replicii rostite și relaționează constant cu partenerii. Salvează reprezentația de confuzia iscată de teatralitate excesivă, Marius Stănescu în rolul lui Henric. Monologurile rostite de el, reușesc să oprească respirația publicului pentru că arată chipul unui om căzut într-un coșmar și trezit într-o realitate pe care o detestă. Jocul propus de Pirandello – realitate și aparență, e trăit intensiv de Marius Stănescu, în funcție de situații conflictuale. Interpretarea sa servește sensul tematic al piesei că `masca` lui Henric ascunde dramatic fața unui suflet chinuit de o dragoste eșuată. Este excelent din nou, acest mare actor înzestrat cu inteligență în descifrarea în profunzime a profilul personajului. Perfect prezintă Elvira Deatcu pe Matilde, femeia iubită de Henric care și-a refăcut viața după accidentul din cavalcadă. Actrița deține știința de a sublinia sensurile cuvântului și susține expresiv relațiile cu partenerii prin ținută, gestică și expresia chipului. Elvira Deatcu dă viață acelei femeii cu stări duble, una tăinuită interior. Ionel Mihăilescu în personajul doctorului cu `masca` Papei Grigore este admirabil prin modul de jonglare al fețelor personajului, om și `mască`. Actorul transmite la nuanță fiecare atitudine relațională. Acești trei actori de valoare servesc emoțional intențiile dramaturgului. Din păcate ceilalți actori din distribuție, apreciați în alte spectacole, sunt acum copleșiți de viziunea teatrală a regizorului care nu le exploatează calitățile. Interpretarea lor e confuză se axează mai mult pe `masca` medievală și foarte puțin pe situația actuală a înscenării trezirii lui Henric din nebunia pe care eroul nu o mai are.

`Henric al IV-lea` poate fi considerat un experiment regizoral teatral pe un text `citit` fără profunzime, în care trei actori reușesc să îi dea totuși, substanță emoțională particulară în afara ansamblului. 

GALA PREMIILOR UNITER / Ediția a XIX-a – Sala Mare a Teatrului Național `I.L.Caragiale`

 O REUȘITĂ SĂRBĂTOARE A TEATRULUI 

Foto Andrei Gândac

Într-o seară toridă s-au reunit la Teatrul Național `I.L.Caragiale`, membrii de vază ai vieții teatrale pentru a sărbători valorile breslei, în ținute rafinat elegante, cu masca pe față care le ascundea zâmbetul, dar bucuria întâlnirii era foarte mare. Se arăta că în ciuda blestematei pandemii TEATRUL TRĂIEȘTE, activează, nu doar pe noul circuit online, inventat la restriște. Teatrul adevărat existent de secole, cucerește publicul prin contact direct, față în față cu spectatorii, prin comunicarea de emoție cu ei, nu prin proiecții ieftine a spectacolelor difuzate acasă pentru calculator sau leptop. Aceasta este o mare problemă ce merită discutată amplu, chiar dacă au apărut persoane marcate de credința în teatrul online din diverse motive bazate în principal, pe cel financiar. Evoluția spectaculoasă a tehnicii, sper că nu poate transforma Omul în ... robot fără emoții.

Galea Premiilor UNITER este un proiect de excepție inițiat de Ion Caramitru, aplicat de atâția ani, când valoarea educațional culturală a teatrului e ignorată de autorități și a avut acum de marcat valori teatrale din perioada gravă a crizei iscate de pandemie în 2020. În anul trecut teatrele au tras cortina, au activat numai în ianuarie, februarie, martie 2020. Evident selecția valorilor a fost restrânsă, dar proiectul nu a putut ignora pe realizatorii unor spectacole din cele trei luni când puteau oferi premiere. 

Premiile au fost acordate ca de obicei, în urma selecției unui juriu alcătuit din trei critici de teatru și definite de un alt juriu mai amplu, cu recunoscute personalități din toate domeniile breslei (Dorina Lazăr - actriță, Puiu Antemir – scenograf, Eugen Jebeleanu – regizor, Alina Epîngeac și Octavian Saiu – critici de teatru), un fapt normal. Nu doar criticii de teatru pot hotărî valorile creative! Acest aspect al configurării juriilor e o veche problemă pentru orice Gală. Premiile acordate se pot afla pe orice relație de socializare și firește pe siteul UNITER.

Juriile în marea lor majoritate și în special cel care hotărește premiile, au văzut spectacolele filmate, pe... online. Este foarte greu a defini valorile în urma prezentării unui spectacol de teatru filmat, adeseori cu mijloace tehnice minore care dezavantajează în principal actorii. Felicitării însă, celor premiați și tot respectul pentru efortul depus de a demonstra că teatrul este viu, trăiește alături de publicul din sală.

O sigură observație – e de neînțeles de ce primul juriul selecționier nu a inclus la nominalizări drept cel mai bun spectacol `Jurnal de România. 1989.` Oricât de minunate ar fi cele trei spectacole nominalizate și ar fi de valoare, pe care e drept nu le cunosc, cel regizat de Carmen Lidia Vidu căreia i s-a acordat meritoriu premiul de regie în final, avea o consistență strict necesară de a expune un act teatral ca Artist Cetățean. Creator original în comunicare teatrală, Carmen Lidia Vidu a conceput un spectacol de mare intensitate dramatică, despre noi și societate, pe care îl puteți urmări în repertoriul Naționalului bucureștean. (Este comentat și pe acest blog). S-a dovedit o regizoare activă inovator în expresie teatrală pentru a expune emoțional o temă majoră pentru orice categorie de public. Sunt foarte rari astfel de regizori – cetățeni cu grijă față de ce transmit Marelui Public, indiferent de text.

Gala Premiilor UNITER cu această ediție în vremuri de restriște, măcinate și de pandemie, a fost o adevărată sărbătoare pentru a demonstra că TEATRUL TRĂIEȘTE și luptă pentru public în relație directă cu el. Firește, breasla își mai are și persoane nemulțumite, dornice de parvenire, chiar și la direcția teatrelor. Trist. Aceste voci stridente în special pe online, în numele unui conflict fals între generații, nu au capacitatea de a pricepe că în artă VALOAREA e confirmată de MARELE RECEPTOR, îndiferent de domeniu și trebuie respectată, prețuită pentru ce a dăruit în cazul de față, activ teatrului, imaginii sale.

Felicitări UNITER care a prezenta și actuala ediție a Galei, organizatorilor în frunte cu Aura Corbeanu pentru sărbătoarea oferită celor care prețuiesc pe cei din mișcarea teatrală curentă. Televiziunea publică a transmis în direct, conform unei tradiții acest eveniment, realizat cu multă pricepere datorată regizorului Bobi Pricop și prelucat profesional de regia tv Luminița Dumitrescu. E drept alte televiziuni nu au acordat atenția cuvenită evenimentului nici măcar la jurnalele de știri. TEATRUL TRĂIEȘTE, activează indiferent de greutățile pandemiei dublate de cele financiare și de ignoranța pentru cultură din mass media și din partea autorităților.

``D`ALE CARNAVALULUI`` - TEATRUL NAȚIONAL ``I.L.CARAGIALE`` / Sala Studio

STRIDENȚE TEATRALE, REPLICĂ DISTRUSĂ

Spectacolul este regizat de Alexandru Dabija, una dintre puținele valori regizorale consacrate și prezente în teatrul nostru. De astă dată, regizorul vrea să servească tendința de modernitate teatrală, de inovație, pe care o aplicată piesei ``D`ale carnavalului``, comedia de moravuri a celebrului Caragiale. Satira dramaturgului cu replică ironică și mult substrat la adresa aspectelor negative, la morala celor din segmentul social al micilor burghezi, este sufocată de efectele teatrale dezvoltate de viziunea regizorală care pare că ar vrea să transforme comedia grotesc spre o ... dramă. La acest spectacol publicul râde foarte rar. Regizorul reduce tema satirei la grotescul poftelor sexuale al unor indivizi cu o identitate confuză. Personajele lui Caragiale devin caricaturi neînsemnate. Proveniența lor socială, statutul financiar, ``carnavalul`` existenței lor zilnice, sunt anulate. Aplauzele publicului în fața situațiilor sau a replicilor apar foarte rar pentru că nu mai sunt provocate de ce se petrece pe scenă, în dauna textului.

Regizorul apelează la dotarea scenei rotative a Sălii Studio prin decorul conceput de Raluca Alexandrescu. Acest decor este un fel de căsuță ai cărei pereți se dovedesc a fi din hârtie când vor fi sparți spre final de personaje-caricatură. Decorul se învârtește mereu, chiar amețitor, cu trimiteri la frizeria lui Nae Girimea (Gavril Pătru) sau la locul ``carnavalului`` din cartierul micilor burghezi. În fundalul decorului, cu intenție simbolică, circulă uneori ... o barză! Mobilierul se rezumă în principal la o serie de navete pentru băutură și la o ladă, plus o colivie cu un papagal împăiat în frizerie. Toate accesoriile decorului, ca și rotarea sa insistentă care solicită efort interpreților, sunt întrebuințate regizoral în scopul construcției de gaguri, fără a avea rezultat comic. Decorul e tern, lipsit de culoare pentru imaginea generală a reprezentației. La rândul lor, costumele oferite de Liliana Cenean, sunt la fel de terne, chiar și cele purtate la ``carnaval`` cu trimiteri abstracte. Vestimentația fiecărui personaj, nu indică semnificativ tipologia personajelor. De pildă, Mița Baston (Irina Movilă) poartă un costum răvășit în care domină ... bandaje cu sânge la picioare și unul la o mână, Crăcănel (Claudiu Bleonț) poartă pantaloni care îi permit să arate de mai multe ori publicului, o parte a posteriorului pe care ar fi tatuat numele Mița cea care îl înșeală cu Nae. Scenografia (Raluca Alexandrescu – decor, Liliana Cenean – costume) se vrea, poate, ``inovatoare``, dar e o făcătură, lipsită de sensuri satirice.

Superficialitatea imaginii vizuale generale, se amplifică prin haosul propus de viziunea regizorală prin interpretarea caricaturală a personajelor lui Caragiale. Stridența vocală domină interpretarea și distruge multiple sensuri ale replicii. Rar se întâmplă în această reprezentație ca replica să provoace umor publicului. Un exemplu ar fi momentul lui Crăcănel (Claudiu Bleonț) când se rostește replica arhicunoscută - ``Ce căuta neamțu-n Bulgaria?``, dar astfel de momente sunt foarte rare. Tot lui Crăcănel însă, îi revine regizoral o secvență la prima sa apariție scenică, penibilă, fără rost fiind provocarea sa la `dialog` cu papagalul din frizerie, prin țipete din parte personajului-caricatură. Ținta conceptului regizoral ar fi ridiculizarea poftelor sexuale și domină în coordonarea teatrală a situațiilor și relațiilor dintre personaje. Cei înșelați de consoartele lor – Pampon (Emilian Oprea) care e șchiop în această reprezentație și Crăcănel (Claudiu Bleonț) – manevrează mereu bastoanele personale, dar cu sens sexual. Nu lipsesc trimiteri spre tema aleasă de regizor nici în manifestările Catindatului (Mihai Munteniță) sau Chelnărul, O mască (Rodica Ionescu). Caricaturi fără substanță devin și Mița Baston (Irina Movilă) și Didina Mazu (Natalia Călin), dar și Ipistatul 1 (Mihai Calotă), Ipistatul 2 (Ciprian Necula). Cei doi sunt de fapt, polițiștii cartierului, dar în goana inovației teatrale ajung la ``carnaval``... să fabrice vată de zahăr pe băț! Mai puțin caricaturizat rămâne Iordache (Marius Rizea), calfa din frizeria lui Nae Girimea. Distribuția cuprinde actori recunoscuți pentru harul lor în multe alte spectacole de teatru sau chiar în cinematografie, dar acum, demersul regizoral ``novator`` nu le speculează talentul. 

Această reprezentație cu``D`ale carnavalului`` nu provoacă publicul la condamnarea prin râs a unor clauni mereu agitați pe scenă într-un confilctul iscat de trădare în viața sexuală. Substanța biografică a personajelor lui Caragiale, devenite acum caricaturi, dispare, când grotescul înăbușă tratarea teatrală a conflictelor prin tot felul de așa zise gaguri stupide. Inovația teatrală dorită de regie se dovedește a fi numai ... un experiment. Folosește o piesă arhicunoscută de majoritatea publicului, dar fără comunicare de semnificații multiple în conceptul teatral, chiar și pentru cei tineri care poate nu au auzit de Caragiale. Nici măcar tendința de modernizare teatrală a unor piese clasice prin experimentul de actualizare a lor, nu cuprinde această viziunea regizorală novatoare.

`MY FAIR LADY` - TEATRUL NAȚIONAL DE OPERETĂ și MUSICAL `ION DACIAN`

 UN SPECTACOL MINUNAT

Este o adevărată încântare să vezi un musical clasic, creator de buna dispoziție, după ce pandemia ne-a șters zâmbetul de mai bine un an de zile. Oferta o face Teatrul Național de Operetă și Musical `Ion Dacian` cu o echipă admirabilă – balet, cor, orchestră și interpreți, dăruiți cu tot sufletul acestui proiect special.

`My Fair Ledy` provine din adaptarea piesei lui George Bernard Shaw `Pygmalion` scrisă în 1912, jucată și în teatrele noastre cu mare succes, părăsită însă, acum de repertoriile curente. Alan Jay Lerner scrie libretul, adaptând piesa și Frederick Loewe compune muzica, iar musicalul înregistrează succes internațional. Tema piesei și a musicalului rămâne actuală prin acțiune. Tânăra Eliza Doolittle, o fată simplă, vânzătoare de flori, are un limbaj agramat și chiar vulgar, ca și ținuta sa, profesorul Henry Higgins acceptă provocarea de a îi cizela comportamentul și vorbirea, destinul ei fiind schimbat. Aceasta e pe scurt acțiunea care are corespondență și în prezent, când tinerii practică limbajul `cool` din neștiință de carte. Un musical clasic nu se poate adapta la actualitate, dar tema sa poate rămâne mereu actuală.

Regizorul Ion Caramitru lucrează migălos fiecare scenă a acțiunii, cu grijă de a evidenția și implicarea ansamblului. Scenografa Viorica Petrovici dă o imagine generală cuceritoare reprezentației prin decor și costume. Folosește scena rotativă a teatrului și realizează un decor realist cu amănunte semnificative pentru fiecare loc al acțiunii – de la casa lui Higgins cu scară interioară spre biblioteca plină de cărți, la fațada operei din Londra, de la o cârciumă, la o sală de bal. Costumele sale indică profilul celor implicați în acțiune, caracterizează nivelul social al fiecărui personaj. Scenografia Vioricăi Petrovici este spectaculoasă și dă strălucire reprezentației. Regizorul Ion Caramitru folosește cu inteligență oferta scenografică, manipularea decorului pe scena rotativă, printr-un personaj provenit din lumea simplă a Elizei, dar și personalizarea fiecărui membru din ansamblu, fie din cor sau balet, în funcție de solicitarea acțiunii. Coregraful Florin Feroiu urmează linia regizorală și dansatorii au o serie de scurte momente solistice. Regizorul și coregraful exploatează calitatea ansamblului și colorează atrăgător reprezentația.

Actor de valoare fiind, Ion Caramitru știe că elementul esențial al unei viziuni regizorale, sunt actorii, indiferent de partitura ce revine fiecăruia, mai amplă sau redusă la câteva replici. Lucrează atent cu cei peste treizeci de interpreți care intervin în conflict cu replici puține, dar creionează ireproșabil fiecare rol secundar. Menționăm că distribuția în rolurile principale se schimbă de la o reprezentație la alta. Comentariul se referă doar la premiera din 19 iunie. Rodica Ștefan, înzestrată cu o voce de soprană deosebită, dezvoltă credibil ca actriță evoluția florăresei Eliza Doolittle, de la o fată simplă, la o `lady`, prin comporatament și expresie scenică. Profesorul Higgins, cel care cizelează vorbirea și comportamentul Elizei, prilejuiește o interpretare surprinzătoare lui Ion Caramitru, personajului revenindu-i partituri muzicale importante de care actorul se achită solistic reușit. Evident că actorul și compune cu finețe, la nuanță, profilul lui Higgins, burlacul autoritar ce se va îndrăgosti de Eliza, dar nu vrea să recunoască acest sentiment. Ion Caramitru înregistrează și prin interpretarea lui Higgins o performanță în bogatul său palmares. Execelent este bas-baritonul Orest Pîslariu – Ranghilof în tatăl Elizei, un gunoier ce parvine ca statut social, se transformă ca ținută. Interpret muzical de excepție, Orest Pîslariu – Ranghilof se dovedește a fi și un actor înzestrat. Un alt personaj important pentru acțiune este colonelul Pickering, amicul lui Higgins, rol de care Cristian Caraman se achită conștiincios cu atenție pentru relaționarea cu partenerii. Distribuția se completează și cu alte personaje ce dețin mici roluri, dar pentru care interpreții merită pe deplin aplauzele publicului.

`My Fair Lady` este un spectacol de ținută culturală, realizat cuceritor de întregul ansamblu al Teatrului Național de Operetă și Musical `Ion Dacian` - soliști vocal, cor, balet și orchestră. Este un musical clasic fermecător, ce satisface dorința actuală a publicului pentru bună dispoziție.

`` DUPĂ D`ALE ˜ -TEATRUL ``BULANDRA`` / Sala ``Toma Caragiu``

 LAMENTABIL!

Criza regizorilor în momentul actual la noi, se face pe deplin simțită. Un argument este și această premieră, ca și cea de la Teatrul Odeon - ``Julieta fără Romeo``.

Cornel Scripcaru, un actor de valoare al Teatrului ``Bulandra``, cu evoluții remarcabile în spectacolele unor mari regizori, ca Andrei Șerban și Ducu Darie, compune în rolul de regizor și ``o adaptare după capodopera caragialiană D`ale Carnavalului``. ``Este o poveste limpede, cu un limbaj clar, actual, pentru că vreau să îl apropii pe Caragiale de generația tânără``, precizează actorul – regizor, în foița program de sală. 

Spectatorul, indiferent din ce generație face parte ca vârstă, nu va înțelege mai numic din textul prezentat publicului prin asocierea lui Caragiale cu această ``adaptare``.Textul reprezentației se poate rezuma la cel mult zece pagini prin unele replici împrumutate din piesa genialului Caragiale, luat drept pretext. ``Limbajul`` nu este ``clar`` și nici conflictul acțiunii, geloziile iscate de infidelitate în amor, se rezumă la personaje lipsite total de consistență. Piesa dramaturgului Caragiale e terfelită de această ``adaptare``, referința sa satirică la un anume segment social, dispare.

 Autorul spectacolului, Cornel Scripcaru, mai precizează în foița program de sală că își dorește - ``un spectacol foarte serios, presărat cu stropi de umor``. Rezultatul este un spectacol plictisitor, cu ``stropi de umor`` surveniți nu din conflicte și replică, ci doar prin unele momente de ... pantomimă ca la circ, devenite suport de bază în conceptul regizoral. Textul e înlocuit de gesturi, expresii ale actorilor, mișcare scenică, plus ilustrație muzicală abundentă asezonată cu stridente efecte sonore. Cornel Scripcaru, autor și al ilustrației muzicale, amestecă ca într-un ghiveci fără sare și piper, motive muzicale din celebre arii de operă, cântece portugheze sau folclorul nostru!

Într-un astfel de amalgam de intenții regizorale aplicate, fără logică și substanță pentru acțiune, cu muzică, pantomimă și absența replcii, evident că și actorilor le vor reveni personaje searbede. Nae Girimea (Alex Călin), propietarul frizeriei , unde în ``adaptare`` se petrece toată acțiunea, amantul Didinei și al Miței, devine un personaj derizoriu care nu relaționează cu cei din preajmă, ascultă mereu cu căștile muzică al cărui sonor surzește publicul. Didina (Ioana Anastasia Anton) apare ca o elevă cu rucsacul în spate, apropiată mai mult de Iordache (Alin State), un funcționar de la frizeria lui Nae Girimea, cel care e de fapt, amantul ei.

``Adaptarea`` și regia sugerează că Iordache este un ... intelectual, pasionat de lectură și ea dansează cu el ca într-un bal, carnavalul piesei lui Caragiale, fiind absent din reprezentație! Crăcănel (Adrian Ciobanu) și Pampon (Constantin Dogioiu), cei înșelați de Mița și Didina cu Nae, sunt tratați ca personaje din scheciuri posibile la ... teatrul de revistă. Mița (Manuela Ciucur) primește prin ``adaptare`` replici apropiate cât de cât de Caragiale, dar rămâne în ansamblul reprezentației tot un personaj lipsit de consistență, mimat fals regizoral în relațiile cu partenerii conflictului amoros. Actori afirmați prin talentul deținut, cad victime acestei viziuni regizorale lipsite de sens care nu transmite nimic publicului, nici emoțional dramatic, nici comic, 

Un nume de valoare în scenografie, Nina Brumușilă concepe un decor din panouri pentru frizeria lui Nae Girimea, decorat cu trimitere la epoca acțiunii piesei lui Caragiale. Costumele scenografei sunt însă, în linie actuală. Discrepanța dintre indicile decorului și costumele personajelor moderne, nu face decât să arate absența regiei în coordonarea vizuală a reprezentației.

``După D`ale`` nu poate atrage nici pe cei din tânăra generație, cum dorește autorul spectacolui. Ei poate că habar nu au de piesa lui Caragiale, dar acțiune teatral confuză a reprezentației, nu poate face decât să îi îndepărteze de teatru. E trist acest proiect teatral care afectează prestigiul istoric al Teatrului ``Bulandra``, dar demonstrează și criza regiei, când actorii devin regizori. Oare chiar nu mai produc universitățile de artă și tineri regizori? E drept, ei sunt instruiți pentru această importantă profesie, de tot felul de ``doctori`` care nu au pus în scenă ca regizoiri vreun spectacol remarcabil.

˜ADIO, DOMNULE HAFFMANN ˜ - TEATRUL NAȚIONAL ˜I.L.CARAGIALE˜ / Sala Pictură

 UN SPECTACOL DE EXCEPȚIE

Piesa francezului Jean-Philippe Daguerre și regia lui Felix Alexa, ies din regulile întâlnite de obicei, oferind un rezultat excepțional de originalitate. Dramaturgul îmbină ca într-un scenariu de film, povestea ciudată a unui cuplu, cu realitatea istorică a timpului acțiunii, când Parisul era în 1942 sub ocupație nazistă. Cu suspans se derulează cazul particular al unui cuplu - Pierre și Isabelle își doresc un copil, dar nu îl pot concepe, iar el propune un ˜menage a trois˜ folosind pe evreul Haffmann, propietarul magazinului unde lucrează. Pierre este bijutier în magazinul evreului Joseph Haffmann. Ocupația nazistă amenință viața acestuia, dar Pierre îl ascunde cu spirit umanitar, în pivnița locuinței. Subiectul e inspirat și dintr-un fapt real prin Otto Abetz, ambasadorul nazist de la Paris și furturile de tablouri ale ocupanților. Constructul acțiunii, al personajelor, ca și consistența replicilor, sunt admirabile. Tema nu este războiul, ci despre OAMENI în situații extreme, într-un context dramatic, din care nu lipsesc accente comice, ce provoacă râsul publicului. De la debut, acestă piesă a dramaturgului, regizorului și actorului Jean-Philippe Daguerre, la Paris în 2018, a înregistrat succes și multe premii. Apreciabilă este introducerea în repertoriul Naționalului a piesei în premieră pe țară la noi.

De stilul teatral întâlnit în mai toate spectacolele, unele dornice de originalitate prin sprijinul proiecțiilor video, regizorul Felix Alexa se detașează și propune publicului un spectacol în care ACTORUL e elementul de bază al ilustrării emoționale a acțiunii și nu artificiile de imagine generală cu sens metaforic. Proiecțiile se rezumă doar la specificarea datei acțiunii în spiritul dictat de piesa- scenariu de film pentru diverse locuri. Scenografa Andrada Chiriac susține viziunea regizorală printr-un decor aparent simplu, lucrat însă, inspirat pentru a preciza spații de joc diferite. Costumele propuse de Andrada Chiriac compun linia tipologică a fiecărui personaj. Felix Alexa, un regizor de marcă în circuitul teatral, realizează un spectacol captivant, care ține publicul mereu cu respirația tăiată, dar îl și amuză adeseori. Suspansul acțiunii e dirijat regizoral ritmic, cu atenție, în funcție de situație. Cum subiectul se derulează ca într-un film, regizorul departajează montajul momentelor cu ajutorul unor cortine sonore muzical, cu sensuri pentru fiecare secvență. Regia, lighting design, ilustrația muzicală, aparțin lui Felix Alexa și inteligent sprijină evidențierea tematică a piesei. După criza pandemiei, se oferă astfel publicului un spectacol bogat în sensuri multiple, atractiv și provocator emoțional.

Felix Alexa deține știința dea a lucra cu actorii, de a le specula capacitățile și compune distribuția din Alexandru Potocean (Pierre), Richard Bovnoczki (Joseph Haffmann), Alexandra Sălceanu (Isabelle), Emilia Popescu (Suzanne Abetz) și Andrei Finți (Otto Abetz), actori cunoscuți și apreciați, dar care în acest spectacol, fiecare reușește performanță în interpretarea rafinată a personajului complex ce îi revine. Alexandru Potocean este senzațional în Pierre, rol foarte greu, acesta fiind omul cu dorințe personale, dar și profesionale ca bijutier, aflat pe muchia de cuțit a situațiilor în contextul social al dominației naziste din Paris. Prin interpretare actorul sporește suspansul acțiunii. Pierre e un om ambițios, dorește un copil, dar nu îl poate avea și ... apelează la Haffmann pe care îl prețuiește că i-a dat conducerea magazinului de bijuterii, dar în spirit umanitar îl protejează de furia nazistă împotriva evreilor. ˜Situația e caraghioasă și dramatică în același timp˜, cum atenționează o replică, iar actorul o tratează la nuanță, speculând frământările interioare ale lui Pierre în relația de iubire cu soția Isabelle, apariția geloziei iscată de contactul ei sexual cu Haffmann pentru a avea un copil, pe acesta însă, vrea să îl salveze de furia nazistă; în actul final, se confruntă cu o altfel de relație, cea cu ambasadorul nazist Abetz care i-a adus beneficii prin cumpărarea de bijuterii, dar e și un pericol pentru Haffmann. Alexandru Potocean se dovedește a fi un actor de vârf al generației sale. Foarte dificil este și rolul lui Haffmann, evreul care și-a transferat soția și copii la Geneva să îi salveze de demersul ucigaș nazist, iar el e la un pas să fie trimis în lagăr, protejat acum de Pierre care îl ascunde în pivniță. Actor cu valoare confirmată în multe spectacole, Richard Bovnoczki prezintă minuțios pe Haffmann, un personaj și el pe muchia de cuțit a situațiilor dictate de dramaturg, aflat între contextul istoric dramatic periculos pentru etnia sa și relațiile cu Isabele și Pierre. Actorul dezvoltă în straturi stările personajului, izolarea, relația cu Isabelle care sporește spre o posibilă afecțiune, ca și cea cu Pierre; emoțional transmite substanța temei - ˜Curajul mai tare ca frica˜ prin întâlnirea cu ambasadorul nazist la masa organizată de cei care îl ascund în pivniță. Richard Bovnoczki intră cu trăire intensă în pielea acestui personaj, fiind admirabil. 

Alexandra Sălceanu, apreciată în alte roluri, de astă dată este strălucitoare în Isabelle. Actrița arată cu mare artă dificultățile confruntării unei femei cu dorința de a avea un copil într-o epocă dramatică de război nazist, relaționarea cu soțul și cu Haffmann de care sugerează că se apropie și sentimental, dar punctează și spiritul de rezistență în fața unei dictaturi dramatice. Alexandra Sălceanu are un fizic fragil, dar deține forță verbală și expresivă gestual de excepție, demonstrând acum, capacitatea de abordare a unor partituri ample, ca actriță de talent. 

În planul secund al acțiunii, în ultimul act al piersei, dar cu importanță majoră pentru tema conflictului, apare ambasadorul nazist de la Paris, Otto Abetz , personaj real istoric, în compania soției Suzanne, invitați la masă de Pierre, la care participă curajos și Haffmann. Rol redus ca dimensiune, Suzanne prilejuiește Emiliei Popescu reconfirmarea aplauzelor înregistrate în cariera artistică, prin modul în care interpretează și acest personaj. Actrița, cu multă măsură, caracterizează tipologia unei femei plină de ifose, devotată lui Hitler, ridicolă în atitudini. Emilia Popescu cu subtil umor, pune în evidență substanța tipologiei unui altfel de om, redus ca neuroni, mulțumit de parvenirea sa. Excelent punctează Andrei Finți pe șiretul ambasador Abetz care îl urmărește, de fapt pe Haffmann, dar e un impostor ușor de corupt. Pierre îi oferă ˜cadou˜ un tablou celebru al lui Matisse, acesta îl acceptă și Haffmann va fi salvat de deportare; Abetz în interes personal, uită de jaful dictat de regimul nazist cu opere de artă pentru Germania lui Hitler și se bucură de intrarea tabloului în posesie.

˜Adio, domnule Haffmann˜ este un spectacol care reunește o piesă originală cu o interpretarea teatrală desăvârșită, dramă și comedie în același timp. Se arată Oamenii și felul lor de viață, într-un moment grav al lumii în care trăiesc, având și ei probleme speciale. Spectacolul poate fi definit un eveniment teatral cultural, lucrat când pandemia amuțea viața teatrală, dar nu și pe artiștii de valoare.