“BULGAKOV 17” (DUPĂ MAESTRUL ȘI MARGARETA) – TEATRUL NAȚIONAL TÂRGU MUREȘ COMPANIA “LIVIU REBREANU” (FNT)

INVESTIȚIE REGIZORALĂ … FĂRĂ REZULTAT CONVINGĂTOR

         Pentru cine nu a citit romanul lui Mihail Bulgakov “Maestrul și Margareta”, dar și pentru cine îl prețuiește după lectură, acest spectacol “DUPĂ” roman e o înșiruire haotică de imagini care nu comunică mai nimic din conținutul tematic al scrierii. Din nou, publicul se confruntă cu moda dramatizărilor vizuale în teatru. Dramatizarea unui roman este aproape imposibil de realizat, numai regretatul om de teatru, Mihaela Tonitza Iordache a reușit totuși, dramatizării remarcabile cu “Oblomov” de Goncearov și “Maestrul și Margareta” de Bulgakov.

        

Benedek Zsolt și Roxana Marian încearcă o stângace dramatizare și adaptare la vremea noastră a romanului fantastic,  “Maestrul și Margareta”. Acest roman are o istorie dramatică, scris în 1930 este publicat după moartea lui Bulgakov în 1967 și cuprinde referiri din biografia autorului. Bulgakov a trăit efectele dictaturii staliniste din anii ’30, a adesat chiar o scrisoare lui Stalin pentru dreptul de își continua activitatea ca dramaturg și prozator. A fost una din victimele stalinismului. “Maestrul și Margareta”, roman scris în dimensiuni suprarealiste și fantastice din necesități dictate și de cenzura dictaturii staliniste, dezvoltă dramatic conflictul Om – Regim totalitar. 

Acțiunea e atractivă ca un basm derulat în două registre paralele; trecutul arată judecarea lui Yeshua și prezența lui Pilat din Pont – trimitere la Iisus, iar planul prezent se petrece în vremea lui Stalin, Moscova e bântuită de un individ, un diavol implicat și în povestea Margaritei și Maestrului. Romanul bogat în sugestii cu trimitere la epoca stalinistă, face legătura între trecut și prezent prin Maestrul care ar fi un alter ego al lui Yeshua și Woland al lui Pilat din Pont, în intenția de a sublinia că istoria se repetă mereu.

      

  Spectacolul conceput de apreciatul regizor Bocsardi Laszlo “DUPĂ” roman, pierde însă, consistența sensurilor profunde ale scrierii. Acțiunea nu mai are coerență, ea fiind în roman, argument solid referitor la existența omului într-o societate dominată de forța răului cu putere dictatorială. Regizorul “ambalează” conceptul într-o scenografie originală, folosită drept pârghie pentru metafore teatrale și simboluri. Bartha Joszef realizează decorul și Cs.Kiss Zsuzsanna, costumele. Scenografia face trimitere mereu către cele două planuri – trecut și prezent. Fundalul decorului e o oglindă în ideea repetării istoriei.

Pereți din plexiglas așează personajele istorice în casete, iar o bară de aluminiu de la marginea scenei e folosită de Margerita pentru un exercițiu în câștigarea echilibrului căutat. Costumele marchează epoci diferite și se ajunge la costume ultramoderne expuse pe manechine în vitrină, Margerita poartă un costum sumar ca la teatru de revistă, ca și fetele de la “balul diavolului”! Scenografia este mult prea încărcată și anihilează prezentarea complexității personajelor, semnificațiile lor. 

        

Scena “prolog” vrea să stabilească demersul tematic al  reprezentației. Un muncitor curăță scena goală cu aspiratorul, își schimbă ținuta, scoate teancuri de bani din aspirator și îi împrăștie spre public, după susținerea unui monolog confuz în sensuri în raport cu romanul lui Bulgakov. Muncitorul este de fapt, Woland, diavolul. “Actualizarea” dramatizării continuă exagerat pe tot parcursul spectacolului. Se consumă mâncare de la fast food, se dansează …  breck dans, se proiectează însă, un fundal cu … Lenin, sunt doar câteva exemple de efecte ale unei actualizări forțate a romanului devenit doar pretext de spectacol teatral. Se apelează mereu la grotesc în reprezentație. Montajul balansului trecut – prezent al scenelor e dezorganizat condus regizoral.

         În acest spectacol importanță se acordă în principal, scenografiei, proiecțiilor, mișcării scenice și mai puțin actorilor. Aceștia devin “manechine” și majoritatea “recită” replicile, nu construiesc semnificativ personaje. Salvează importanța personajului Pilat din Pont în acțiune, interpretarea lui Sorin Leoveanu; actorul susține sensul, dar și substratul replicilor rostite, esența lor pentru tema conflictului între regimul social și existența umană. Se remarcă de asemenea, Nicu Mihoc în rolul lui Woland, personaj definit convingător de actor. Distribuția se completează cu actori stimați care nu au fost puși în evidență de conceptul regizoral.

Investiția de imaginație prin adaptare, regie și scenografie face de neînțeles romanull, se îndepărtează de sensurile sale majore. “Bulgakov 17” rămâne un spectacol plin de pretenții pornind chiar de la trimiterea prin titlu în anul de grație 2017, dar rezultatul dezamăgește. Păcat!

P.S. Festivalul a mai cuprins alte numeroase spectacole. Miercuri, 25 octombrie – “Kimberly” (Teatrul de Comedie), “Babel” (Centrul Național al Dansului), “Și negru și alb și gri” (Teatrul Metropolis), “În adâncuri” (Teatrul Maghiar de Stat Cluj), “Angajare de clovn” (Teatrul Național “I.L.Caragiale”), “Iarna” (Teatrul “Nottara”), “Prințul nefericit” (Teatrul “Maria Filotti”, Brăila), “Cabaret Dada” (Teatrul “Regina Maria”, Oradea), “Rocky Horror Show” (Teatrul Național “Radu Stanca”, Sibiu) și “Familia fără zahăr” (“Replica”, București)

Joi, 26 octombrie – “Bulgakov 17” (Teatrul Național Târgu Mureș), “Cabaretul Dada” (Teatrul “Regina Maria”, Oradea), “Deșteptarea primăverii” (Teatrul Mic), “Rocky Horror Show” (Teatrul Național “Radu Stanca”, Sibiu), “Familia fără zahăr” (“Replica”, București), “Iarna” (Teatrul “Nottara”), “Și negru și alb și gri” (Teatrul Metropolis), “Iubirea la oameni” (Teatrul Clasic “Ian Slavici”, Arad).

“ȘI NEGRU ȘI ALB ȘI GRI” – TEATRUL METROPOLIS (FNT)

REUȘITĂ COMEDIE... NEAGRĂ DESPRE … NOI

         Dramaturgii noștrii dobândesc tot felul de premii pentru diverse piese, la diferite concursuri. Au acum și “Teatrul Dramaturgilor Români” înființat de Primărie! Destul de rar se descoperă însă, un dramaturg al cărui nume să se impună în repertoriul teatrelor și firește și la public. Mimi Brănescu, autorul piesei “Și negru și alb și gri” este printre puținele excepții. Fără premii piesele sale au fost și sunt jucate în diverse teatre, s-a remarcat și ca scenarist de mare succes în reușitul serial “Las Fierbinți”, dar de la o vreme părea că s-a retras din activitate. Revine acum la Teatrul Metropolis cu o reușită comedie neagră despre noi și familie, astăzi. Scrisă cu nerv și replică savuroasă, povestea pare aparent simplă, dar spectatorii se pot regăsi în unele personaje.

         Mimi Brănescu ne arată că pot pătrunde în diverse situații de viață dramatice …  comicul și satira. Două decese “reunesc” o familie și provoacă dezvăluiri despre imoralitatea unor membri, parvenitismul altora, totul cu subtile săgeți satirice la adresa realității curente. Personajele au consistență și motivare prin atitudini, prin implicări în situații. Intervenția în acțiune uneori, a monologului pare însă, forțată.

        

La Teatrul Metropolis, dramaturgul își regizează singur piesa și actor fiind la bază Mimi Brănescu își alătură în distribuție colegi de valoare. Conduce precum un regizor-dirijor evoluția spectaculoasă a personajelor, imprimă ritm alert reprezentației, găsește soluția derulării acțiunii în mai multe spații de joc prin colaborarea cu Nina Brumușilă, o scenografă de marcă. Aceasta propune un decor neutru și funcțional, costume adaptate profilului fiecărui personaj. Nu este un spectacol încărcat cu elemente vizuale, ci un spectacol al actorilor. 

       

 Marina e cea care provoacă de la început, conflictul. După decesul soțului, în compania fiicei sale Lena, își vizitează sora și fratele, pe Cati și Ionel. Ea și-a notat ca într-un jurnal, evenimente din familie și vrea să le afle cauzele. Excelentă este Carmen Tănase în Marina căutătoare a adevărului. Căutările în diferite confruntări stârnesc umor, dar au și un conținut dramatic, remarcabil evidențiat de actriță. 

Revederea pe scenă într-un rol nou, a Danei Dogaru este o bucurie. Actrița compune nuanțat stările prin care trece sora Marinei, Cati, profesoară, scriitoare de romane, singură, dar cu un amant de ocazie tânăr; fermecător punctează accentele satirice și susține tensiunea relației cu “familia”. Lui Adrian Titieni îi prilejuiește o comică, dar și sensibilă compoziție, rolul fratelui, Ionel cel căsătorit cu o femeie primitivă și avară. Actorul sugerează cu finețe că personajul este o victimă a realității. Natalia Călin compune admirabil cu umor, tipologia Taniei consoarta lui Ionel, femeia șmecheră, prostovană, profitoare, dar cu ifose autoritare față de soț.

       

Lena conduce drularea acțiunii și interpretarea Mirelei Oprișor în acest personaj este compusă riguros de actriță, cu îmbinării abile ale comicului cu dramaticul. Mirela Oprișor sugerează că Lena reprezintă un personaj activ în societate, cu diverse nemulțumiri însă, cauzate de realitatea în care se zbate mereu. Actrița arată cum Lena caută liniștea pe care nu o are, și în viața de familie, și în mediul social. Remarcabil expune în profunzime Mirela Oprișor acest personaj. Opusul Lenei este soțul, un bărbat dezinteresat, superficial, interpretat cu șarm și umor de Vlad Zamfirescu. Marius, tânărul amant al lui Cati, lucrează cu sârg la un dicționar de …  înjurături, iar Tudor Aaron Istodor prezintă cu fin umor seriozitatea tânărului. Prin acțiune, prin profilul personajelor și cu ajutorul actorilor Tudor Aaron Istodor sau Vlad Zamfirescu, dramaturgul aduce pe scenă satiric, limbajul trivial perfect argumentat în acțiune, cu sens precis specific zilelor noastre.

         “Și negru și alb și gri”, cum sugerează titlul piesei este o reușită oglindă a vieții în societatea actuală. Întâlnirea cu un text bine scris despre actualitate și cu o distribuție de zile mari stârnește aplauze meritate din partea publicului. Nu este un spectacol filosofic sau inovator, este … “teatru” ca în viață.

“ÎN ADÂNCURI” – TEATRUL MAGHIAR DE STAT / CLUJ NAPOCA (FNT)

UN RAR SPECTACOL CU SUFLET PENTRU SUFLET

         

Rar, foarte rar îți e dat să întâlnești un astfel de spectacol “manifest” despre o lume aflată în pragul prăbușirii. Spectacolul compune cu multe sensuri un “album” cu imaginile oamenilor fără speranțe, cu destine frânte de societatea în care trăiesc și i-a împins la marginea ei. Consistența piesei lui Maxim Gorki jucată în urmă cu decenii și sub titlul “Azilul de noapte”, în valorosul spectacol regizat de Liviu Ciulei, primește, acum o altă față. Regizorul Yuri Kordonsky scormonește în străfundurile piesei și scoate la iveală actualitatea ei. Rezultatul este un memorabil spectacol care lasă publicul fără suflare. Reprezentației nu i se poate atribui că ar fi “modernă” sau practică genul de teatru realist, e numai suflet, sinceritate și adevăr. Nu mai sunt personaje principale și secundare, nu mai poți atribui considerații diferite pentru un actor sau altul. Yuri Kordonsky construiește o echipă cu actorii de excepție care aparțin Teatrului Maghiar de Stat din Cluj Napoca. Fiecare actor realizează performanță în interpretarea rolului atribuit fiind în relație permanentă cu partenerii și își dăruiește talentul pentru un spectacol colectiv.

        

Oameni fără adăpost, se întâlnesc în “azilul” pus la dispoziție de Kostiliov și Vasilisca.  Cu imaginație debordantă, Dragoș Buhagiar sugerează acest “azil” în spiritul piesei și viziunii regizorale, drept o mansardă fără acoperiș concret, din bârne și scări, cu paturi suprapuse lângă un perete protejat de vânt cu o folie de plastic care fâlfie mereu, o cadă prăpădită, ziare mototolite în mai tot locul și multe obiecte, amintiri poate din trecutul spulberat al celor ajuși aici. În față, pe o laterală, o sobă de fier cu un burlan care străpunge tavanul, scoate în permanență fum de la focul roșu din interior, trimitere simbolică la zbuciumul oamenilor din preajmă. Costumele cu aceiași minuție realizate ca și decorul, definesc profilul acestor oameni lipsiți de șansă, cu un trecut apus, împinși în pragul morții de societate. Scenografia lui Dragoș Buhagiar, bogată în sensuri, servește perfect concepția de excepție, a regizorului Yuri Kordonsky.

        

Într-o atmosferă impresinantă, apăsătoare, întunecată – poate prea întunecată scenic, în ritm tensionant, alert, Yuri Kordonsky propune să privești cu atenție oamenii prăbușiți în nefericire, prezenți mereu în diversele planuri ale spațiului de joc până în profunzimea sa, în care fiecare se zbate mereu pentru viață; unii așteaptă miracolul salvării de la Dumnezeu, de la credință, alții se luptă violent pentru supraviețuire primitivă. În fiecare loc al mansardei se petrece concomitent ceva, chiar și sus pe grinzile rămase din acoperiș. În acești oameni împinși de o societate dezaxată pe treapta de jos a existenței, orice spectator își poate regăsi nemulțumirile tăinuite. Yuri Kordonsky nu forțează o adaptare a piesei, aplică numai trimiteri spre actualitate; de pildă, Tătarul este un musulman care intervine prin rugăciune la Dumnezeul său, devenind opusul lui Luka purtătorul de cruci, Vaska are o înfățișare prin costum și aranjarea părului ca a unui “băiat de băiat” de astăzi, regizorul mai intervine și cu o scenă a “amintirii” unei alte lumi, efectuată prin jocul de-a personajele din “Anna Karenina”, excelent motivată de profilul visător și sensibil al unora din oamenii lui Gorki. Realismul ajuns la naturalism prin cultul detaliului în manifestări, mișcare scenică și imagine, taie respirația publicului.

Regizorul îmbină armonios fiecare detaliu pentru a pune pe tavă spectatorilor interiorul și expresia exterioară a sufletelor unor ființe umane ajunse în prăpastia degradării din care ar vrea să scape. Încăierările violente între oamenii lipsiți de orizont, dorințele spălării, la propriu și la figurat, de păcate și moartea unor personaje ca final al izbăvirii, se întrepătrund mereu fiind segmente dintr-o viață reală. Discret se amplifică tensiunea și emoția prin intervenții muzicale și accente sonore, fie cu acordeonul lui Bubnov invalidului în cărucior, , fie prin rugăciunile Tătarului, fie prin sunetul care marchează scenele și în special prin finalul primei părți susținut din off de un superb cor bărbătesc. Muzica intervine în forță, la sfârșitul reprezentației prin interpretarea excepțională a unui cântec de către Satin alătui de o parte din visătorii săi colegi de azil. Este un moment tulburător, cheie pentru pilda spectacolului în care se anunță sinuciderea Actorului. Scene de neuitat sunt și moartea chinuitei Anna, moartea violentă a lui Kostiliov sau cea a Natașei care voit se opărește cu apă fierbinte ori dispariția lui Luka purtător în spate ca bagaj al unei cruci a izbăvirii, dar și o alta a credinței la piept.

       

  Regizorul Yuri Kordonsky, scenograful Dragoș Buhagiar provoacă actorii să dăruiască publicului adevărate, profunde clipe de viață, sincer trăite ca avertisment că trebuie să salvăm dezastrul în care poate ajunge societatea și astăzi. Jos pălăria în fața acestor artiști de valoare – ORBAN ATTILA (Kostiliov), KEZDI IMOLA (Vasilisa), IMRE EVA (Natașa), VIOLA GABOR (Vaska Pepel), FARCAS LORAND (Andrei Kleșci), LACZO JULIA (Anna), PETHO ANIKO (Nastia), KERESZTES SANDOR (Bubnov), SZUCS ERVIN (Baronul), BACS MIKLOS (Satin), DIMENY ARON (Actorul), BOGDAN ZSOLT (Luka) și ARUS PETER (Tătarul). Am citat în ordinea distribuției pe acești artiști minunați care s-au unit pentru un “spectacil colectiv”. Ei au făcut ca replica rostită în limba maghiară, mai puțin cunoscută publicului din Capitală, să nu mai aibă nevoie de urmărirea traducerii proiectate în română sau engleză, pentru că personajele lor trăiau situațiile mai presus chiar de cuvinte.

         “In adâncuri” rămâne “o piatră prețioasă” în arhiva “teatrului adevărat”, oglindă a vieții. Nu este un eveniment teatral, ci o operă de artă a existenței de secole a teatrului creator de emoție și provocare la gând, indiferent de timp istoric și curente artistice.

P.S. Marți, 24 octombrie în Festival s-au mai prezentat “Kimberly” (Teatrul de Comedie), “Rug” (Teatrul Națiomal “Radu Stanca” Sibiu), “Improvizația de la Versailles sau Casa maimuțelor” (Teatrul Maghiar de Stat “Csiky Getgely” Timișoara), “Jurnalul lui Robinson Crusoe” (Teatrul Odeon), “Incendii” (Teatrul “Bulandra”), “Cafeneaua Pirandello” (Teatrul “Regina Maria” Oradea) și “Babel” (producător LINOTIP în parteneriat cu Centrul Național al Dansului București).

“KARAMAZOVII” – TEATRUL MIC / Sala Atelier (FNT)

UN EXPERIMENT DISCUTABIL …

         PRECiZARE – Teatrul Mic prezintă și acest spectacol cu un titlu important pe … scena sa transformată în “Sala Atelier” cu aproximativ șaptezeci de locuri pentru că … Primăria Capitalei nu a găsit până acum o soluție pentru a rezolva problema “bulinei roșii” atribuită clădirii care găzduiește doar sala mare și elegantă a teatrului, “flexibilă” cică la un cutremur. Este revoltător cum un teatru de prestigiu al Capitalei e lăsat de izbeliște, în vreme ce Primăria deschide … teatre, cum e de pildă, Teatrul Dramaturgilor Români! Condițiile minore ale scenei … de pe scena Sălii Atelier, afectează și reprezentația “Karamazovii” cu un complicat și spectaculos decor.

Dramatizarea unui roman, ridică o sumedenie de probleme pentru reprezentarea teatrală deoarece e aproape imposibil a se reda scenic consistența unei proze. “Frații Karamazov” de F.M. Dostoievski e un important roman, amplu și complex. Acțiunea aparent polițistă, devine pretextul analizei în profunzime a psihologiei omului comentată filosofic, a sufletului său care se zbate între bine și rău, a căutării adevărului și credinței în Dumnezeu. În 1981, la Teatrul “Nottara” s-a prezentat memorabilul spectacol “Karamazovii” adaptare a romanului de scriitorul Horia Lovinescu și regizorul Dan Micu, regretate personalități culturale. În analiza spectacolului de la Teatrul Mic, nu vom face comparații cu cel de la Teatrul “Nottara”.

    

Regizoarea Nona Ciobanu propune acum, o adaptare după adaptarea lu Horia Lovinescu și Dan Micu, colaborează pentru ilistrația muzicală cu Vasile Șirli, autor al muzicii și pentru spectacolul regizat de Dan Micu, reduce din “dramatizare” unele personaje, introduce personajul Liza. Viziunea regizorală a Nonei Ciobanu concentrează acțiunea pe comentariul filosofic. Experimentul său se axează pe încercarea de a exploata teatral demersul filosofic al romanului și neglijează suportul dramatic al acțiunii de analiză psihologică a personajelor. În prima parte a reprezentației, timp de două ceasuri se dorește a fi urmărit și analizat conflictul dintre Bine și Rău, Dumnezeu și Diavol care macină familia Karamazovilor, ca apoi în cea de a doua parte, regizoarea să schimbe registrul teatral și să încearce rezolvarea acțiunii propriu-zise, ignorate la început. În final plasează moralizator, neinspurat teatral un monolog al judecătoarei cu intenții forțate de trimitere spre prezent. Din romanul lui Dostoievski, rămân pe scenă o acțiune greoi descifrată teatral, o mare parte din comentariile scritorului filosofice și mai puțin din complexitatea celor din familia Karamazov prin care se motivează de fapt, comentariile despre existență. Este greu, aproape imposibil a dramatiza sau adapta scenic un astfel de roman. Prezentarea teatrală a romanului poate să îndepărteze tânărul privitor al spectacolului, de necesitatea totuși, de a îl citi acasă, filă cu filă.

       

  Imaginea generală a reprezentației este spectaculoasă în sine, dar nepotrivit integrată condițiilor minore oferite de spațiul de joc și sala Atelier. Decorul, complicat conceput de Peter Kosir și Nona Ciobanu, ambiționează să susțină o impresie filmică dezbaterii filolosofice dorită de “adaptare”. Este alcătuit din panouri mobile, susținute de schele metalice. Manevrarea panourilor e dificilă, chiar dacă pe podea sunt însemnate locurile. Decorul parcă indică un labirint dintr-o hală dezafectată în care mai sunt urme de spații cu activitate precizată prin proiecțiile realizate de Peter Kosir. Proiecțiile nu își au însă întodeauna, sens în raport cu dialogul scenic. Frunzele toamnei sau o bibliotecă, imagini în alb și negru, susțin substratul dialogului, dat nu și cele sugerând clădiri moderne. Decorul vrea să fie o mare hală pentru viața întortocheată a unor oameni pasionali. O lumină venită de sus intervine uneori pentru a sugera găsirea liniștii și adevărului căutate de personaje. Acest decor înghesuit pe scenă, în imediata apropiere a spectatorilor, ar fi câștigat rostul trimiterilor sale spre imagini cu sens metaforic, dacă era totuși, pe o scenă mare.

         Vasile Șirli rescrie muzica de la foștii “Karamazovi”, o adaptează viziunii regizorale și apariției noului personaj Liza. Ilustrează muzical și texte introduse de regizoare în “adaptarea adaptării” din Arghezi, Emil Brumaru și Biblie. Din păcate, introducerea acestor texte, cât și a Lizei (cu sensibilitate interpretată muzical de Alina Petrică) încarcă exagerat intențiile teatrale de analiză filosofică.

        

Personajele lui Dostoievski nu mai au consistență în acest spectacol, devin numai personaje scheme pentru a argumenta idei filosofice majore. Cei trei frați - Dimitri, Ivan și Alexei – alături de fratele vitreg, Smerdiakov, sunt în conflict cu tatăl, Feodor Karamazov, un om imoral și în febra pasiunii iubirii intervin Grușenka și Katerina, toate sunt personaje complexe, definite profund psihologic de romancier. “Adaptarea adaptării” și viziunea regizorală, omit acest aspect important, iar actorii încearcă suplinirea prin cizelarea expresivă a replicilor. Cristian Iacob reușește performanța de susținere cu forță dramatică, rolul lui Ivan, devenit punct principal al adaptării. Actorul nuanțează gândurile interioare ale lui Ivan, intelectualul analist al credinței în Dumnezeu, dar și omul orgolios, ambițios în relațiile cu cei din preajmă. În partea a doua a reprezentației, aflat în fața judecătorilor care investighează uciderea tatălui Karamazov, personajul pierde din consistență prin adaptare și interpretarea din credibilitate. Remarcabil este și Marian Râlea în rolul tatălui “bufon” în relațiile de familie, lipsit de morală față de lume. Cu finețe, actorul sugerează cinismul lui Feodor Karamazov. “Adaptarea” anulează importanța lui Alexei în conflict, devenit prin restrângerea replicilor, doar un tânăr dăruit credinței în Dumnezeu. Profilul schematic al personajului e completat însă, prin interpretarea apreciabilă a actorului Rareș Florin Stoica. Nici personajul Dimitri cel pasional și inconștient de rezultatul pasiunii, nu mai are consistență în “adaptare”, dar actorul Radu Zetu îi creionează credibil profilul. O compoziție fals propusă de regie, e atribuită lui Bogdan Talașman pentru interpretarea lui Smerdiakov. Fratele vitreg bolnav, umilit, dar șmecher vorbește mai tot timpul cu o voce de scapete, e satirizat grosier, actorul reușește momente impresionante în final, când Smerdiakov e acuzat de crimă și își schimbă glasul.

 Pe Grușenka, regia o tratează ca o femeie provocatoare, frivolă, dar actrița Simona Mihăescu, reușește în multe momente să evidențieze suferința interioară care macină personajul și îl apropie de profilul psihologic conturat în roman. Portretul unei femei interesate, reci în sentimente, încearcă să prezinte Gabriela Iacob, în rolul Katerina. Unii actori au de interpretat câte două roluri. Oana Albu, punctează expresiv cinismul lui Rakitin într-o compoziție exagerat propusă regizoral și în alt rol, atitudinea superioară a Procurorului. Distribuția se mai completează prin Ioan Lupu (Pan Minisialovici, voce Kirillov, un călugăr), Avram Birău (Miusov, voce Svidrigailov), Petre Moraru (Starețul Zosima, Grigori, un petrecăreț, Președintele Curții) și Petra Thea Kosir (voce copil), toți sunt executanți ireproșabil în apariții scenice diverse, cât și în neinspiratele intervenții cu vocea din off.

         Acest experiment tratează actorii ca “desene” ale personajelor pentru a servi imaginea ilustrării teatral a unor idei filosofice. “Viața” personajelor este aproape anulată prin lipsa de suport a “adaptării adaptărilor”. Imaginea personajelor – scheme pentru a deveni argumente în conflictul filosofic, este construită prin costumele Doinei Levintza, o mare artistă a scenografiei. Costumele servesc însă, docil numai conceptul regizoral mult discutabil, și personajele în special cele feminine – Grușenka, Katerina și Liza – poartă veșminte ca la … operetă și dezavantajează conținutul constructului personajelor.

         “Karamazovii” este un experiment discutabil, realizat cu fantezie de Nona Ciobanu, dar lipsit de coerență prin personajele transformate de regie  în  scheme filosofice.

P.S. Luni, 23 octombrie în Festivalul Național de Teatru s-au prezentat și spectacolele – “N-ai tu treabă” ( remarcabilă realizare a Teatrului Act), “Regele Lear" (Teatrul Național “I.L.Caragiale”), “Playlist” (Teatrul Național “Lucian Blaga” din Cluj Napoca), “Improvizația de la Versailles sau Casa maimuțelor” (Teatrul Maghiar de Stat “Csiky Gergely” din Timișoara), “Scrisori de dragoste” (un  spectacol memorabil cu Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț prezentat la “Teatrelli” din București), “Rosmersholm” (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj Napoca), “Dorian” (Asociația Culturală Control N.București), “O femeie singură” (Teatrul de Artă din București) și “Rug” (Teatrul Național “Radu Stanca” din Sibiu). Majoritatea spectacolelor au fost comentate pe blog.