”PERPLEX„ - TEATRUL NAȚIONAL „I. L. CARAGIALE” / Sala Atelier

 UN SPECTACOL CARE TE LASĂ ... PERPLEX!

Teatrul Național din Capitală a practicat în stagiunea trecută înscrierea în repertoriu a o serie de proiecte cu tentă experimentală în demersul de a servi curentul inovației teatrale, modernizării spre „un altfel de teatru”. Rămâne de constatat efectul audienței la Marele Public la participarea acestui curent mult discutat. Rezultatul este că Naționalul bucureștean ... își închiriază sălile de spectacol pentru tot felul de „șușe” independente cu actori și din rândul instituției, mai mult sau mai puțin reușite, dar cu succes la public pentru a subvenționa ... experimentele derizorii înscrise în repertoriu. „Perplex” este unul din ele!

Marius von Mayenburg, autorul german al piesei, este o personalitate controversată pe plan internațional, ca dramaturg și regizor, considerată un avangardist promotor al curentului teatrului absurd într-o formulă novatoare la teatrul din Berlin Shaubuhne. Piesele sale atrag și la noi pe regizorii căutători de inovație teatrală. ”Perplex„ lansată în 2010 este o piesă în care împletește dramaturgul stiluri specifice lui Ionesco, Pirandello, Beckett. Textul se vrea o farsă , o satiră metaforică despre relațiile comunicării în familie și în viața socială, totul raportat în final la importanța construcției unui act teatral. Dramaturgul precizează că personajele, patru la număr, trebuie să poarte numele actorilor distribuiți. Tema aleasă și prin subtextul replicii, dorește atenționarea asupra stării grave în care se află comunicarea umană, cauzată și de știri absurde despre societate.

Subiectul se stabilește în primele scene prin soirea acsă după vacanță a cuplului Medeea (Medeea Marinescu) și Giani (Gavril Pătru). Cuplul a încredințat casa pentru a îi uda florile prietenilor - Alice (Alexandra Sălceanu) și Pit (Petre Ancuța) și o găsește devastată. De la această ”prefață” se declanșează o cavalcadă de scene, un coșmar, deliruri.

Se ... filosofează absurd cu trimiteri la Platon sau Darwin, se ajunge la transformare unui bărbat în ... elan care va susține o relație sexuală cu celălalt bărbat, etc. În final, la solicitarea textului, spațiul de joc se golește prin demolarea decorului, iar actorii aflați pe o scenă goală își caută regizorul. Textul ca și spectacolul , lasă ... perplex publicul! Absurdul absurdului se vrea un ”altfel de teatru”, dar fără efect provocator la judecarea temei.

Regizorul Ștefan Iordănescu optează pentru colaborarea cu fiica sa Dorothea Iordănescu pentru scenografia devenită ... un personaj cu rost simbolic. Vizual jocurile alb – negru (decor și costume) vor să sugereze pe linie generală, coșmarul relațiilor celor două cupluri. Muzica originală (Dorothea Iordănescu), efectele video (Sebastian Hamburger) foarte numeroase, ca și întreaga scenografie, distrug substanța haosului existențial dorit de dramaturg. Derularea scevențelor în care personajele își schimbă posibila identitate, devine un fel de montaj cu video clipuri goale de conținut. Suprasolicitarea vizuală anulează și interpretarea actorilor de posibile personaje aflate în conflict. Fiecare actor se descurcă așa cum poate să definească transformările de stări prin care trece ca personaj, ca într-un spectacol de estradă sau unul ca imagine pentru copii. În acest concept regizoral sufocat de imaginea vizuală, absentează efectul satiric al temei dorită a fi transmisă publicului de dramaturg. De ce poate rămâne perplex publicul? Doar în fața transformărilor imaginii scenice șocante, dar lipsite de o elementară logică pentru a servi o temă de interes general nici măcar cu rezultat comic minor!

Marele Public trăiește și pe plaiul mioritic, o realitate existențială care îl lasă zilnic ... perplex. Textul lui Marius von Mayenburg din 2010 cu un substrat major - comunicarea, pare depășit în intenție de stările prezentului pentru a oferi spre receptare un mesaj direct prin această ilustrarea scenică. Selecția repertorială și viziunea regizorală, fac din ”Perplex” un spectacol experiment penibil care iscă senzația – jalnic a ajuns și mișcarea teatrală, ofertele sale pentru publicul suferind de situația unei societăți în care cei din vârf fructifică manipularea celor afectați de analfabatismul funcțional. Teatrul trăiește de milenii prin demersul său provocator educațional la emoție și judecată, nu prin experimente derizorii, curente absurde apuse cu trecerea vremii.

”CUVÂNTUL PROGRES ROSTIT DE MAMA SUNĂ TERIBIL DE FALS” - TEATRUL NAȚIONAL ”I. L. CARAGIALE” / Sala Studio

 SPECTACOL ... ”TERIBIL DE FALS”

Piesa aparține dramaturgului cunoscut Matei Vișniec, apropiat ca stil teatrului absurd. În cazul de față absurdul pornește și de la înscrierea în repertoriul Naționalului bucureștean a acestei piese cu tema – războiul, temă motivată astăzi, astfel de dramaturg, în foița program de sală - ”Am scris această piesă marcat de perioada conflictelor din Balcani începute în 1992, în Bosnia și culminate cu criza din Kosovo și cu bombardarea, în martie 1999 a Belgradului de către Alianța Atlantică. (...) Nu știam, în urmă cu 23 de ani, că piesa mea va rămâne în actualitate. Astăzi mă gândesc la mamele soldaților morți în Ucraina. Și mă gândesc cu oroare în special la mamele din Rusia cărora le este interzis practic să-și exprime durerea în urma pierderii fiilor lor. (...) Rămâne deci, în mod tragic, foarte actuală tema mamelor care nu-și pot trăi doliul ...”. Pierderile dramatice rezultate ale unui război nu se pot rezuma la tragedia mamelor, mai ales în momentul prezent, când invadarea Ucrainei de către Federația Rusă afectează grav viața întregului mapamond. Războiul din Balcani nu se poate compara cu cel actual major care are la bază, motivări pornite de un dictator dement, Putin. Este superficială și absurdă această comparație, tratată printr-un spectacol - alegorie, cu metafore continue, dictate de un text care nu transmite prin subiectul acțiunii, motivarea profundă a dramei unei familii.

Mama (Maia Morgenștern) și Tatăl (Marius Bodochi) – nume simbolic acordate personajelor – își pierd într-un război, ca soldat, pe fiul – Vibko (Lari Giorgescu) și au și o fiică Ida (Aylin Cadîr), plecată într-o țară occidentală, unde devine o prostituată. Părinții se întorc acasă după război, iar Tatăl începe căutarea în pădurea din preajmă, a ... scheletului fiului, Vibko. 

Tatăl și Mama prezintă povestea tragediei lor prin întâmpinarea publicului, stând pe scenă alături de două păpuși care ar reprezenta copiii lor. Povestea parabolă include intervenția altor așa zise personaje. Yrvan, vecinul cel nou (Răzvan Oprea) are un rol important pentru planurile acțiunii ... face o afacere din căutarea scheletelor soldaților răpuși de război! Mai intervin pentru a ”ilustra” alte planuri ale subiectului – Mirka (Ada Galeș), Fantoma soldaților din Al II-lea Război Mondial (Florin Călbăjos), Macaronarul (Ciprian Nicula), Caroline, travestitul occidental (Mihai Calotă), Patroana de bar (Silviu Mircescu), Kokai , polițistul de frontieră (Cosmin Dominte), Asistenți medicali (Daniel Lupeș, Andrei Bană, Claudiu Crișan). Am citat, conform foiței program de sală, distribuția celor activi în planurile diverse ale subiectului ”teribil de fals” în argumentarea dramei Mamei și Tatălui. Tema războiului e spulberată! Scene cu ”negocierea” în căutarea scheletelor în cazul fiului, rol ”fantomă,, sau a fiicei devenită prostituată într-un alt sistem social cu ... persoane în travesti, sunt penibile ca rezonanța pentru tema majoră. Adeseori sunt vulgare și deplorabile ca substrat pentru perceperea conflictului război - est și vest, comunism și occident, libertate socială.

Toți actorii din distribuție, cu nume de valoare, nu reușesc să transmită publicului sensul major al rolului atribuit, să îl facă a înțelege parabola absurdă a textului. Unii exersează travestiul ca într-un spectacol de estradă. Tânărul regizor Botond Nagy nu reușește în fața acestui text depășit tematic să conducă măcar ritmic reprezentația, să scoată actorii din o manieră personală de interpretare, lipsită de consistență interioară. Scenografa Andreea Săndulescu propune un decor simplist cu intenții metaforice banale pentru planurile paralele ale subiectului și prin costume.

Spectacolul durează 2 h 10 minute și la pauza premierii, o serie de locuri au rămas goale. Publicul sancționează o astfel de ofertă de experiment teatral când se mai și confruntă cu o relitate dramatică pe toate planurile sociale. „Cuvântul progres rostit de mama sună teribil de fals” este un alt eșec al demersului teatral în numele inovației stilistice - text, regie, interpretare - și nu provoacă la gândire publicul asupra unui aspect major al existenței sale - războiul, prezentat pe un text scris în urmă cu câteva decenii într-un alt context social.

”MĂSURĂ PENTRU MĂSURĂ” - TEATRUL „BULANDRA„ / Sala ”Toma Caragiu”

 UN EXPERIMENT FĂRĂ ”MĂSURĂ” LOGICĂ

În numele inovației teatrale se oferă publicului ”Măsură pentru măsură” cu precizarea ”adaptarea Cosmin Stănilă după William Shakespeare”. Precizarea este confuză. Ce ”adaptează” Cosmin Stănilă, piesa scrisă în 1603 de Shakespeare rămas veșnic contemporanul nostru pentru a îi actualiza imaginea scenică? De ce acest ”după” pentru a preciza că realizatorii spectacolului - Cosmin Stănilă și regizoarea Diana Mititelu au colaborat să demonstreze că dânșii sunt mai presus de valoarea piesei bătrânului Will luat drept pretext pentru afiș? De ce nu au scris dânșii un text pentru a exprima teatral ca tematică imaginea prezentului ?

Spectacolul rezultat din această ambițioasă colaborare este haotic compus pornind de la text, până la vizualizarea scenică. Se vrea un experiment care însă, anulează sensurile piesei lui Shakespeare. Din piesă s-au folosit frimituri de replică, din cele 18 personajele au rămas 8 schelete, conflictul fiind hilar compus. Cosmin Stănilă, actor la bază, la Cluj Napoca, a mai exersat drumul dramaturgiei cu alte texte și ”adaptări”, iar acum atacă de-a valma în text numeroase teme de actualitate – legile strâmbe ale unui Parlament, demonstrațiile de protest ale populației, abuzul puterii, religia, justiția, relațiile sexuale , prostituția, morala, mass media. Trimiterea spre această amplititudine tematică se face apelând pueril la acțiunea și teama piesei lui Shakespeare . Credibilitatea acțiunii este total spulberată prin construcția facilă a conflictului, a personajelor și absența replicii lipsită de subtext, adeseori devenită vulgară. Textul pare o compunere de clasa primară a unui elev documentat după Google și programele tv de știri. „Dramaturgul adaptării” vrea să povestească istoria lui Vicențio, șeful unui stat, plecat, nu se știe unde, care îl lasă la cârmă pe Angelo. Acesta aplică rapid o lege de condamnare la moarte pentru tânărul Claudio care a lăsat gravidă pe iubita sa Julieta, fără a fi căsătoriți. Fără o motivare consistentă, Vicențio se transformă într-un preot care discută cu diverse personaje despre ... religie. Hotărârea lui Angelo stârnește revolta populației, comentariile presei. Intervin firește o serie de alte persoane, că personaje nu se pot numi într-un astfel de text, ca finalul acestui subiect, să fie total confuz. Una dintre persoane se sinucide, Escalus ... moderator tv. Nu figurează pic de logică în această ”adaptare de ... după ” Shakespeare precizată pe afiș. Relații între personaje prin care se consolidează conflictul – regulă de bază în dramaturgie - , nu figurează și subiectul acțiunii este de neînțeles.

”Un spectacol de Diana Mititelu” este specificat cu litere mari pe coperta programului de sală, numele tinerei regizoare care s-a afirmat cu ”Jocuri în curtea din spate” la Teatrul de Stat din Constanța și a fost răsplătită pentru calitatea acelui spectacol cu Premiul de debut de către UNITER. De astă dată, când este cooptată pentru regie la prestigiosul Teatru ”Bulandra”, Diana Mititelu dovedește o cădere în maniera inovației teatrale lipsită de o elementară logică raportată cultural la textul ales pentru conceptul său scenic. Sperăm că este un accident în evoluția sa profesională. 

Textul se vrea un scenariu teatral cu o serie de secvențe de grup la început și restrânse apoi, la două sau trei persoane. Regizoarea Diana Mititelu compune spectacolul prin mișcarea interpreților dintr-o parte în alta a scenei (mișcarea scenică – Ștefan Lupu), rezultatul fiind o agitație fără sens. Evident, regizoarea apelează și la proiecții (video – DilmanaYordanova) exagerate. Prima și ultima, de pildă, cu o imagine mare în fundal, cu gura lui Vicențio care rostește discursuri moralizatoare. Se mai proiectează pe mici monitoare laterale legea absurdă aplicată de Angelo, cu litere roșii. Completează regizoarea acest experiment și prin câteva secvențe de relaționarea interpreților cu publicul prin plasarea actorilor la marginea scenei. Acest haos teatral se derulează într-un cadru scenografic simplist. În debutul reprezentației interpreții devin elevii dintr-o clasă, așezați cu spatele la public, decorul fiind marcat de moblierul specific. Din decor mai face parte pentru alte secvențe în laterala scenei și o indicație cu ”M” - metro, transformată apoi într-o cruce. 

Mai apare și se manipulează pe scenă și o cușcă din închisoarea unde e trimis tânărul Claudio. Costumele se vor moderne ca desen, dar merg tot pe linia absurdă a viziunii regizorale. Un exemplu - Angelo cel rău poartă un elegant costum alb. O remarcabilă scenografă, Nina Brumușilă execută indicațiile viziunii regizorale pentru decor și costume. Distribuția cuprinde actori de marcă, dar și tineri la început de drum profesional. Ei se confruntă cu roluri lipsite de consistență și de îndrumarea regizorală incoerentă. Marius Chivu în Vicențio, ca și Andi Vasluianu în Angelo, încearcă în scurte secvențe rare, să dea sens unor aspecte tematice propuse de text și regie. Se luptă cu aceiași situație a absenței consistenței textului și regiei – Vlad Brumaru în interpretarea lui Lucio. 

Încearcă nuanțe de sensibilitate Maria Veronica Vârlan în interpretarea Isabellei, sora călugăriță a lui Claudio. Ea vrea salvarea fratelui și o poate obține dacă ... acceptă un act sexual cu Angelo. Actrița se confruntă cu dificultatea textului și regiei, ajunge să interpreteze personajul în ...”costumul„ Evei, dar dă și multe accente personale de credibilitate desenului Isabellei. Confuzia regiei este deplină și când distribuie pentru Escalus pe Simona Pop și Ciprian Chiricheș, jucând fiecare însă, în altă reprezentație. Claudio și Julieta rămasă gravidă, cuplul îndrăgostiților e schematic tratat teatral. Adrian Ban și Ioana Niculae reușesc abia în scena finală să creioneze convingător esența personajelor. Textul nu mai are argumente pentru acțiune prin relațiile între personaje, Mariana, la Shakespeare logodnica lui Angelo, e transformată într-o prostituată care susține monologul ... vaginului! Rolul este interpretat de Maria Moroșan. Actorii nu interpretează personaje , execută și ei docili indicații solicitate de text și regie într-un balamuc scenic.

„Măsură pentru măsură” rămâne un un experiment teatral cu pretenții de modernitate care nu reușește să transmită coerent logic un mesaj și emoție. Autorul textului și regizoarea, folosind numele lui Shakespeare, uită de valoarea culturală a unui act teatral. Propun o ”oglinda” spartă a relității, alcătuită din cioburi de știri tv care devin teme ale spectacolului cu referire la legi, politică, sex, familie și religie, comentate adeseori cu replici triviale. 

”CEI DREPȚI” - TEATRUL NAȚIONAL ”I. L. CARAGIALE” / Sala Pictură

 CUM O ADAPTARE DISTRUGE O PIESĂ

Regizorii se joacă mereu ”de-a adaptarea” unor piese de valoare, clasice sau chiar din epoca modernă. Unii înțeleg prin adaptare, trecerea autorului și a acțiunii piesei din alte timpuri, în zilele noastre, spre a demonstra că tema textului e veșnic actuală. Alții vor să fie mai presus de dramaturg și îi terfelesc scrierea, spulberând miezul tematic gândit de autor. ”Adaptările” îmbracă o serie de tendințe regizorale, dar puține reușesc înfrățirea regizor – dramaturg pentru a comunica publicului mesajul piesei valabil și în prezent. ”Cei drepți” de Albert Camus (1913 – 1960), adaptare și regie Mihai Măniuțiu, este un alt exemplu cum se distruge o piesă a cărei tematică are rezonanță percutantă astăzi – lipsa ”conștiinței umane”, ce duce și la crimă. Urmărind spectacolul a cărui premieră s-a petrecut în octombrie anul trecut, obligat a fost nevoie să recitesc piesa. 

Albert Camus a avut o biografie zbuciumată, chiar și cu implicații politice, cu retragerea din partidul comunist. Și-a exprimat trăirile în romane, dramaturgie și eseuri filosofice. În piesele sale, și în special în ”Cei drepți”, a încercat să dramatizeze eseurile filosofice. Albert Camus obține în 1957 Premiul Nobel pentru literatură cu argumentul meritului de a analiza ”conștiința umană”.

Inspirat dintr-un fapt real istoric, Albert Camus alege plasarea piesei în 1905, la Moscova, când un grup de tineri din Partidul Socialist Revoluționar, intenționează să îl asasineze pe Marele Duce pe care îl consideră dictator, cu sacrificiul vieții lor. Grupul nu are însă, un proiect concret de soluții pentru viitorul societății, pentru idealul lor, vor numai ”o Rusie frumoasă ”, cum se specifică prin replică. Substratul acțiunii deține o substanță tematică valabilă și astăzi. Personajele sunt portrete definite pe o linie generală drept piloni ai acțiunii și au legătură mai mult cu absurdul unei revolte fără sens major pentru transformarea existenței. Albert Camus a fost catalogat drept apropiat al curentului existențialist, pe care apoi l-a negat.

”Adaptarea” celor cinci acte ale piesei, comprimă acțiunea și o pustiește de replici esențiale. Mihai Măniuțiu elimină și două personaje – argument pentru conflict și mai mult, transformă pe Boris Annenkov, coordonator al grupului revoluționar, in Varia Annenkova, o femeie cu pistolul la brâu. Personajului cheie , poetul Ivan, ”adaptarea” și viziunea regizorală îi reduce din importanță. În primul demers ucigaș, Ivan eșuează pentru că în trăsură se afla doar Marea Ducesă însoțită de cei doi copii ai familiei. Albert Camus îi motivează eșecul prin mărturia lui Ivan că el a fost cândva birjar în Ucraina (!!) și a renunțat pentru a nu accidenta o trăsură cu copii. Motivul invocat de Ivan putea deveni important pentru zilele noastre când la graniță se petrece un război cumplit care ucide copii prin invadarea Ucrainei de către Rusia. Viziunea regizorală nu îl exploatează.

Adrian Damian concepe un decor fastuos , cu ferestre imense de palat pentru casa ”revoluționarilor” care sunt însă, săraci cum indică autorul. În actul cinci ”adaptarea” și conceptul regizoral schimbă aspectul coloristic al decorului inițial. Personajele simt spre final, prin replica lui Camus, ”frigul” morții, iar decorul, cu geamurile sparte, pare o casă înghețată de frigul și zăpada de afară. 

Astfel de trimiteri forțate cu iz metaforic, ca si cea a decorului din actul patru al celulei din pușcăria unde a ajuns Ivan, nu lipsesc din reprezentație, dar nu sprijină atmosfera tensionantă a conflictului și par adeseori accente pleonastice. E frig afară, e ger și în casa ”revoluționarilor”! Pleonastică este și muzica lui Mihai Dobre. Vorbesc mereu personajele despre zgomotul străzii pe care trec trăsuri, iar muzica se transformă în sunete stridente care acoperă și replicile rostite de actori. Piesa are o substanță metaforică, dar în cazul de față e folosită superficial.

Viziunea regizorală e lipsită de coerență în ilustrarea teatrală a unei teme grave despre intențiile celor ce ar vrea schimbare fără argumente solide și îi poate duce la ucidere, la război chiar. Revoluționarii lui Camus vor doar ... o ”Rusie frumoasă”. Primele trei acte sunt tratate realist, cu atenție la relații între personaje, iar actele patru și cinci par a aparține unui alt spectacol din sfera fantasticului. Distribuția cuprinde nume de vază ale teatrului, dar se simte absența îndrumării atente a actorilor de către regizorul Mihai Măniuțiu. Fiecare actor joacă în felul său de percepere a personajului, iar unii în maniera devenită metodă de interpretare a oricărui rol.

Ivan, pilon central al acțiunii îi revine lui Marius Manole. Actorul descifrează atent caracterul lui Ivan, confuzia înțelegerii rostului său de revoluționar, o face sensibil, aplică și forță în relațiile cu cei din jur. Interpretarea sa se detașează din distribuție și este mai apropiată de intențiile inițiale ale piesei. Un alt personaj important pentru tema dramaturgului este Stepan Fedorov, dar ”adaptarea” regizorală ne specificată în programul de sală, spulberă sensurile majore atribuite de Camus. Actorul Marus Bodochi compune simplist stările prin care trece Stepan cel ieșit din pușcărie unde a ispășit pedeapsa de revoluționar. ”Adaptarea” și regizorul, distribuie pe Marius Bodochi și în Skuratov, șeful poliției venit cu scop absurd să îl viziteze pe Ivan care ajunge la pușcărie. Actorul caricaturizează profilul personajului. Tot în celula lui Ivan, apare și Marea Ducesă venită să îl vadă și evocă o altă latură tematică a piesei – credința în Dumnezeu. Rolul e desenat în stil manierist de Maia Morgenstern, afectată în rostirea replicii.

Raluca Aprodu reușește să expună nuanțat profilul Dorei Dulebov cea care fabrică bombe, dar dragostea pentru Ivan o copleșește. Actrița sugerează duplicitatea Dorei în analiza situațiilor de revoltă, lipsită de argumentate pentru viitor, singura soluție fiind moartea. Sunt momente în care actrița scoate la lumină convingător tema absurdului existențial al revoltaților în proiectul lor. Transformarea șefului grupului, Boris într-o femeie, Varia, este ilogică în ”adaptare”. Mirela Oprișor încearcă să prezinte simplist noul personaj. Ciprian Nicula este și el o apariție derizorie în Aleksei. Distribuția compusă din actori de vază ai Naționalului, nu reușește evidențiere în această derizorie ”adaptare”.

Pentru că la modă devin la Naționalul bucureștean și unele proiecții, nu lipsesc cele care indică data acțiunii, folosite și de regizorul Claudiu Goga în „Casa de la țară”. 

„Cei drepți” se alătură unei suite de proiecte cu „adaptări” care nu se să impun publicului. Spectacolul prin ”adaptare” și regie nu comunică sensul major al piesei care putea fi speculat mai ales astăzi, când crima războiului, terorismul, frământă întreaga lume.

P.S. Vom continua în următoarele postări să comentăm o serie de spectacole realizate în numele așa zisei inovații și modernizării a imaginii teatrale.

”ILIADA„ - TEATRUL LOGOS (independent) / Gazdă Teatrul Mic

 UN EXEMPLU PARTICULAR REUȘIT DE ... ”ARTA ACTORULUI„

Teatrul independent nu beneficiază de o legislație, se zbate de ani buni să activeze, e ignorat de sprijinul autorităților, chiar și de ”analiștii” acestui fenomen teatral. Tinerii actori încearcă drumul afirmării în micuțe teatre independente care își află cu multă greutate un spațiu de găzduire a proiectelor pentru un repertoriu stabil. 

Teatrul Logos este un teatru independent special ca profil, iese din sfera obișnuită a programului repertorial și acordă o atenție deosebită pentru pregătirea profesională a interpreților, cizelarea talentelor. În 1998 a luat ființă Fundația Culturală – Umanitară cu Teatrul Logos unde spectacolele realizate sunt rezultat al cursurilor de arta vorbirii și actorie. Universitățile de artă numeroase nu acordă atenția cuvenită studiului artei vorbirii și este vizibilă nepregătirea tinerilor absolvenți când au șansa de a se prezenta pe scenă în diverse spectacole. Teatrul Logos construiește un spectacol în urma acestei pregătiri profesionale cu scopul major de revitalizare culturală a etapelor parcurse de teatru, pornid de la naștere în antichitate și până astăzi. Acest teatru independent nu deține o sală de spectacol stabilă, își prezintă spectacolele în diverse teatre de stat, dacă primește găzduire sau fie la sediul Teatrului Infinit, ”coleg” independent. Poate și din acest motiv Teatrul Logos nu beneficiază de popularitatea meritată. 

Sufletul acestui teatru independent rămâne Oswald Gayer, de naționalitate germană, regizor, actor, profesor, activ și în Austria, Elveția, Germania, iar experiența l-a determinad să participe și la fundamentarea Teatrului Logos. Alege să prezinte acum, Marelui Public, ”Iliada” de Homer. (Spectacolul a fost găzduit și de Teatrul Mic / Sala Atelier.) Propunerea sa originală nu este un experiment teatral, dar pare șocantă, servește însă, admirabil datele esențiale ale programului Fundației de cunoaștere culturală a valorilor prin alegerea capodoperei lui Homer. Poate să pară imposibil a aduce astăzi pe scenă epopeea poetică a lui Homer cu o acțiunea stufoasă, bogată în sensuri. Oswald Gayer o face remarcabil cu o echipă compusă din 12 actori care au trecut însă, prin studiul cursului de arta vorbirii și actorie. Conceptul regizoral are unele tangențe cu memorabilul spectacol ”Trilogia antică” din 1990, realizat de marele regizor Andrei Șerban la Teatrul Național ”I. L. Caragiale”, păstrând proporțiile de rigoare.

Publicul este primit de actorii aflați pe scenă care prin expresie indică o lume dornică de salvarea conflictelor prin rugă către cer. Spațiul de joc e marcat prin fâșii de pânză laterale sugestiv colorate tern și luminate diferit în funcție de situație, sugerând un mare cort capcană a sufletelor. Decorul simplu se completează prin marcarea marginii spațiului de joc cu chivere de fier, coifurile de protecție pentru războinici, folosite simbolic de personaje la solicitarea acțiunii. Costumele Danielei Diaconescu fac trimitere reușită la timpul acțiunii – epoca antică. 

Homer povestește războiul legendar al celor din cetatea Troiei cu aheii veniți din Grecia să lupte aparent pentru o intrigă sentimentală care implică și zeii din Olimp. Epopeea dezvoltă o temă complexă, veșnic actuală – război, crime, iubire. Replica acțiunii e compusă din hexametrii dactilici specifici epocii elenistice, mai precis în versuri albe, bine tradusă în română. Elena Lazăr este autoarea traducerii acestei povești a Elenei din Troia, rămase nouă din secolul al VIII-lea î.H. Rolul major îl deține Corul comentator al conflictelor. Din acest Cor se desprind mereu personajele pentru scurte scene de exemplificare a comentariului general – Zeii și Eroii războiului. Regizorul Oswald Gayer conduce teatral excelent derularea acestei istorii epice.

Este senzațional cum toți cei 12 actori trăiesc fiecare episod - ”cânt” din epopee și descifrează subtil, credibil, replica și substratul ei.Transformările rapide din coriști în personaje, este făptuită ireproșabil, la nuanță de actori. Un regizor care caută distribuție pentru un proiect, trebuie să vadă ”Iliada” drept „casting”, să cunoască pe acești actori. Ei nu au o biografie artistică spectaculoasă, dar demonstrează că dețin profesionalism deplin pentru evidențierea talentului personal. Cei 12 adevărați performeri sunt în ordinea distribuției : Alina Dumitrelea – Elena din Troia / Atena / Cor, Andreea Roxana Neagu – Afrodita / Andromaca / Cor, Bogdan Ilie – Agamemnon / Menelau / Zeus / Cor, Cristian Constantinescu – Ahile / Cor, Dan Bălășoiu – Zeus / Priam / Cor, Daniela Moldovan – Hera / Cor, Doina Șandru – Thetis / Casandra / Cor, Dragoș Stan – Foibos Apollon / Hector / Cor, Marius Blaj – Alexandru Paris / Patrocle / Chryses / Cor, Mioara Dima – Doica / Cor, Sidonia Ganea – Hecuba / Cor și Andrei Miron – Cor. În niciun moment al reprezentației, fie că este în Cor sau interpretează sporadic un personaj, nici un actor nu iese din starea tensionantă a acțiunii.

Ca un profesor desăvârșit, regizorul Oswald Gayer a dirijat armonios interpretarea actorilor, fără să îi stânjenească prin artificii vizuale. A compus rafinat vizual scenele de luptă cu sensuri multiple, expresiv completate emoțional de cei din preajma eroilor războinici. Tensiunea fiecărui „cânt” sporește și prin intervențiile muzicii datorate lui Alexandru Stoica, instrumente Alexandru Matei. Ilustratorii live ai intervențiilor muzicale sunt prezenți în fundalul spațiului de joc. Regizorul și-a dorit să amintească și de limba greacă a lui Homer și o face reușit prin Daniela Moldovan când rostește în unele momente, replici în greaca veche. 

„Iliada„ nu poate fi considerat un spectacol experiment derizoriu, este o „lecție” unicat despre „arta actorului” și menirea culturală a teatrului. Regizorul și profesorul Oswald Gayer prin cei 12 actori, transmit publicului emoție pură pe o operă legendară trecută în uitare astăzi.

”CĂSĂTORIA” - TEATRUL DE COMEDIE

 O RAFINATĂ COMEDIE BOGATĂ ÎN SENSURI

Comedia își are treptele sale când pune degetul pe rana relelor vieții, pe defectele spiritului uman. Comicul e rezultatul întodeauna unui substrat dramatic și în comedia de moravuri sau de situații ori în cea de caracter.

”Căsătoria” poate fi integrată vârfului comediei datorat clasicelor valori universale, precum este și Gogol (1809 – 1852 ), rămas mereu actual în ciuda trecerii timpului. Prozatorul și dramaturgul de origine ucrainiană are drept țintă satirică în întreaga sa operă, universul uman, afectat grav de convenții dictate de sistemul social. În ”Căsătoria” alege drept țintă mariajul necesar consolidării unui cuplu, cu aspectele motivării sale, temă mereu actuală. Gogol lansează veșnica întrebarea - are oare la bază o căsătorie doar iubire sau ascunde și interese egoiste, meschine?

Andrei și Andreea Grosu, în urma unei lecturii profunde a piesei, revitalizează satira lui Gogol, îi arată, universalitatea și desprinde teatral acțiunea de vreun timp istoric. Cei doi regizori nu actualizează forțat ilustrarea teatrală a temei căutării unui partener de viață, pornită de indivizi din straturi sociale diferite. Viziunea regizorală dă viață esenței ”căutărilor” într-un cadru neutru, axate fiind, doar pe interpretarea personajelor de către actori.

MIHAELA TELEOACĂ (Fiokla) și TUDOR CHIRILĂ (Ivan)

 Chiar dacă distribuția suferă și de unele hibe, rezultatul comic rămâne consistent prin interpretarea strălucită a personajului central Ivan Podkolesin – Tudor Chirilă, funcționarul de gradul al VII-lea care își caută nevastă cu sprijinul pețitoarei Fiokla Ivanovna – Mihaela Teleoacă și prietenului Kocikariov – Liviu Pintileasa, cele două personaje fiind prezentate admirabil.

Publicul este primit în sală de Ivan așezat pe un scaun în prim-planul central al scenei, agitat, frământat de gânduri. Acest „prolog” tăcut, lansează derularea acțiunii. Viziunea regizorală e construită în sistemul apreciat de la UNTEATRU (teatru independent) inițiat cu succes meritat de Andrei și Andreea Grosu .

 În reprezentație se află continuu pe scenă întreaga distribuție, așezată pe scaune într-un cerc din fundalul scenei. Scenograful experimentat Vladimir Turturică concepe acest cadru al acțiunii în culoare cenușie, ca și lumea personajelor. Scaunele, singurul element al decorului, vor fi manevrate de personaje pentru a ajunge în prim planul scenei în momentele cheie. Costumele au vagi trimiteri spre epoca când a fost scrisă piesa, dar nu sunt întodeauna reușite, cum este cel al Agafiei (Mirela Zeța), fata propusă pentru mariaj. Această formulă vizuală de decor aplicată unei scene ample, surprinde, dar nu oferă  și sprijin substanțial pentru atmosfera generală dictată de acțiune. În această formulă de expresie vizuală, actorii devin personaje în scenele de dialog direct relațional.

Tudor Chirilă se adaptează excelent conceptului regizoral pentru definirea personajului în comlexitatea sa. O performanță interpretativă a actorului din în urmă cu ani, în Malvolio din „A XII-a noapte” de Shakespeare, se întrgistrează și acum, pe un alt demers de expresie teatrală. Trăiește sincer nedumeririle lui Ivan, șovăielile drumului căutării unei partenere de viață, dar și motivarea lor dictată de importanța gradului social pe care îl deține. Tudor Chirilă cizelează ca un bijutier profilul de caracter al personajului și relațiile cu partenerii. Mihaela Teleoacă este excepțională în prezentarea la nuanță a pețitoarei șirete și susține cu forță de convingere relația acesteia cu Ivan.

TUDOR CHIRILĂ ( Ivan ) și LIVIU PINTILEASA ( Kocikariov)

 Scene remarcabile cu efecte comice irezistibile, cu substrat dramatic, se dezvoltă și prin relația lui Ivan cu prietenul Kocikariov și el un alt pețitor, cu o viață personală într-un mariaj discutabil însă, ca reușită. Liviu Pintileasa construiește încântător personajul și îi evidențiază toate datele.

MIRELA ZEȚA (Agafia) și TUDOR CHIRILĂ (Ivan)

Discutabilă rămâne coordonarea regizorală a prezentării Agafiei „fata de neguțător de gradul al III-lea ... albă ca laptele, rumenă ca un bujor”, rol ce aparține Mirelei Zeța, actriță apreciată pentru interpretare în alte spectacole. De astă dată, Mirela Zeța nu redă farmecul cu iz satiric solicitat de personaj, duplicitatea sa interioară. Scene majore de relație între Ivan și Agafia, nu sunt susținute substanțial de interpretă.

DAN RĂDULESCU (Jevakin)

Personajele din planul doi al acțiunii, pretendenți la mariajul cu Agafia sunt partituri de referință pentru tema comediei lui Gogol. Reușește evidențierea Dan Rădulescu în Jevakin ”locotenentul de marină în rezervă”. Tipologia amărâtului, dar cu pretenții în numele statutului social apus, este cu fin umor desenată de actor. Remarcabil este Bogdan Cotleț în pretendentul dornic ca ”femeia neapărat să știe franțuzește”, limbă pe care el nu o cunoaște. Prezențele scenice ale celor doi sunt savuroase. Un alt pețitor lipsit de replică directă e bine definit prin expresie de Silviu Debu. Plată rămâne interpretarea lui Alin Florea în Pavlovici Omletă, pețitor cu pretenții dictate de funcție. Un alt rol secundar, mătușa Agafiei, e discret desenat de Smaranda Caragea. Comlexitatea satirică a temei centrale a piesei rămâne afectată în unele momente de absența coordonării atente de către regie a unor actori.

”Căsătoria” , în ciuda unor scăderi în interpretarea câtorva personaje, este o reușită de tratare inovativă a unui text clasic. Spectacolul transmite cu umor sensurile temei. Nota satirică a conceptului regizoral original propus de Andrei și Andreea Grosu, sporește prin interpretarea lui Ivan de către Tudor Chirilă, dar și a unor colegi din roluri centrale sau din planul secund. 

P.S. Programul de sală și afișul spectacolului au desenul apreciatului artist plastic, Sorin Ilfoveanu, dar neatractiv pentru sensul major de popularizare a unui spectacol de teatru, ca și conținutul caietului de sală cu pretenții grafice sofisticate care nu sprijină însă, evidențierea interprețiloir.

GALA PREMIILOR UNITER EDIȚIA a XXXI-a

 UN SPECTACOL UNICAT, REUȘIT .. 

... și SALVATOR al unei situații conflictuale iscate în breaslă de o ”petiție” semnată de aproximativ 1.400 de activiști în teatru.

SĂ NU UITĂM 

Până la evenimentele din 1989, artiștii erau răsplătiți de statul socialist de atunci cu „certificate” de „Artist emerit” sau ”Artist al poporului”, pe criteriul cu miros politic.

Mult regretatul ARTIST CETĂȚEAN – ION CARAMITRU a inițiat în 1990 pentru breasla sa – UNITER, organizație nonguvernamentală și a lansat numeroase proiecte în beneficiul creatorilor de teatru. Printre ele, la loc de frunte este GALA PREMIILOR UNITER de răsplătire a valorilor active într-o stagiune în arta spectacolului de către selecționeri din rândul breslei. În fiecare an, Senatul UNITER completează premiile cu distincții speciale pentru întreaga activitate și excelența creatorilor.

Timp de 31 de ani, statul actual a dovedit că ignoră domeniul cultural și evident și teatrul, dar GALA cu eforturi, în toate edițiile sale, a răsplătit pe cei din breaslă pentru VALOAREA creațiilor pe scenă sau în spatele ei. Cu trecerea anilor, e drept, regulamentul de funcționarea Galei, solicita unele modificări raportate la evoluția micării teatrale, la apariția teatrului independent, cât și pentru componența juriilor. Remarcabilă rămâne însă, evidențierea celor care servesc cu talent criteriul valoric al teatrului pentru cultură și educație în viața socială. Subiectivismul firesc în orice breaslă a creatorilor, a activat, uneori, și în cea a oamenilor de teatru, a produs nemulțumiri particulare pentru acordarea premiilor, dar respectul pentru VALORI nu a putut fi umbrit.

În anii 2020 – 2022 întreaga lume s-a confruntat cu blestemata pandemie a virusului covid care a afectat și activitatea firească a teatrului. Teatrul a găsit soluția păstrării relației cu Marele Public prin transmiterea unor spectacole pe online. Rapid au apărut voci inconștiente de ”analiști teatrali” și au trâmbițat că acesta este curentul teatral viitor, au uitat că TEATRUL ÎNSEAMNĂ EMOȚIE DIRECTĂ prin relația cu publicul, manifestată de când s-a născut el în antichitate. Gala Premiilor UNITER a supravieuit și în această gravă perioadă.

EMOȚIE ... DIN NOU

După pandemie și apoi trecerea în neființă a lui Ion Caramitru (președinte al UNITER, 31 de ani), cea de a XXXI-a ediție a GALEI PREMIILOR UNITER a oferit un spectacol strălucit la Timișoara, orașul devenit Capitală Culturală Europeană, eveniment major pentru imaginea României. Răzvan Mazilu, prețuit ca regizor de spectacole musicale a fost realizatorul acestui spectacol cu o singură reprezențaie, găzduit generos în sala centrală a Teatrul Național ”Mihai Eminescu”, în clădirea devenită monument al arhitecturii clasice.

Reprezentația a propus un musical original în decorul atractiv și funcțional pentru tema Galei, făptuit de Dragoș Buhagiar (actualul președinte al UNITER). Cu inventivitatea cunoscută, regizorul Rzăvan Mazilu a aplicat reprezentației unice, un scenariu inteligent conceput cu songuri din care nu lipseau accente ironice pentru ”starea” acestei ediții controversate, pe muzica desprinsă din musicaluri cunoscute, puse în scenă admirabil de el, la diferite teatre. Ana Bianca Popescu, Lucian Ionescu, Alex Ștefănescu și Monica Odagiu, s-au transpus excelent în rolul de prezentatori ai Galei. Expediența lor din alte musicaluri și-a spus pe deplin cuvântul. 

Ediția a putut fi urmărită, fie pe online prin site-ul UNITER, fie prin transmiterea în direct de TvR Cultural, unde cu aplicație profesională desăvârșită, Ruxandra Țuchel, de 24 de ani, transmite edițiile Galei. De astă dată însă, transmiterea a fost efectuată nu de postul public național, ci de canalul cultural care are o audiență mult mai mică, decât televiziunea publică. Trist rămâne că nici un post de televiziune particular, unele cu mare audiență, nu au acordat atenția cuvenită acestui eveniment cultural desfășurat la Timișoare – Capitală Culturală Europeană, nici măcar la buletinele informative. Toate s-au preocupat de haosul politic actual, cultura în general, nu le atrage atenția prin o știre.

La Gala de la Timișoara a ... funcționat și ”covorul roșu”, specific unei astfel de manifestări pe care au călcat invitații în ținute elegante. Nume de referință au fost acaparate cu priceperea unui jurnalist bine documentat de Florin Ghioca pentru interviuri. Dânsul este și un profesionist de valoare ca fotograf al teatrului care surprinde imagini esențiale interprețiilor și spectacolului în care aceștia joacă, iar de astă data a fost și un bun ziarist.

Reușita deplină a spectacolului unicat al ediției a XXXI-a, a demonstrat din nou că deținem valori creatoare în teatrul nostru, pe scenă și în spatele ei, ca regizor, scenograf, personal tehnic și producător. Colaborând toți au dat strălucire emoțională unei Gale de nivel înalt. Dar ...

”O BREASLĂ UNITĂ ...

E MAI IMPORTANT DECÂT PREMIILE” rosteau pe muzică, la începutul reprezentației prezentatorii. Nu vom nominaliza premianții, nu pentru că nu merită, chiar și cei propuși la distincție și nici pe selecționerii jurați (îi aflați pe site UNITER). Demersul Galei a suferit însă, un drum greu și prin noroi, cu o breaslă în care unitatea se dovedește în prezent, destrămată.

În primăvară a apărut, pe online firește, o ”scrisoare” către UNITER, semnată de aproximativ 1400 de persoane, mai tinere sau mai vârstnice, active pe scenă și în spatele ei. Se contestau nominalizările, dar nu cu argumentul criteriului valoric. Un punct principal al contestatarilor era  ... ”invizibilitatea tinerii generații de artiști care nu este reprezentată la capitolele – Cel mai bun spectacol, Cea mai bună regie”. Aparent se invoca un conflict între generații. De-a lungul edițiilor premii de debut la actorie și regie au fost mereu acordate tinerilor. La actuala ediție, premiul pentru ”Cel mai bun spectacol” a fost atribuit celui realizat pe meritele unei majoritar distribuții tinere înzeatrate cu talent, la Teatrul de Stat din Constanța. Premiul pentru ”Cel mai bun actor într-un rol secundar”, a revenit unui tânăr de valoare de la Teatrul Excelsior. Și teatrul independent apare în sfârșit, pe lista distincțiilor, cu o echipă majoritar tânără, din Timișoara.

Un nume cunoscut ca „analist teatral” susținea aberant presupusul conflict între generații, cu argumentul că vârstnicii nu practică noutatea teatrală, inovația. Un exemplu invocat drept argument era ... regizorul Silviu Purcărete propus la premiere, considerat „conservator”. Penibilă argumentare când Silviu Purcărete a pornit linia curentului de inovație în expresia teatrală prin multe spectacole regizate după 1989, memorabile, recunoscute și în plan internațional. Silviu Purcărete a dat un răspuns cu fine sensuri „epistolii” susținute de protestatari și a anunțat că se retrage de la nominalizarea drept „Cel mai bun regizor” pentru spectacolul de la Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași. Ediția a XXXI-a a acordat totuși, distincția meritată valorii lui Silviu Purcărete, dar dânsul nu a onorat cu prezența la Iași această Gală după scandalul iscat de protestatari. Nu s-a prezentat să își ridice premiul pentru „Cel mai bun actor în rol principal” în spectacolul ”Tatăl” de la Teatrul ”Bulandra”, nici Marele Actor Victor Rebengiuc. Prin absența la Gală, aceste două personalități de valoare inextimabilă a teatrului, au arătat protestatarilor absurdul ”scrisorii” declanșatoare de un fals conflict între generații.

Inițiatoarea ”epistolei”, mai tânără și deținătoare la o altă ediție a Galei, a unui premiu de regie meritat pentru spectacolul realizat la Teatrul Național ”I. L. Caragiale”, pleda în linia curentului feminist și pentru nedreptatea absenței ... femeilor la nominalizri, mai mult condamna și existența agresiunii prin ”violență psihică și fizică”, în cazul unei actrițe care ar fi fost agresate de un regizor, nominalizat la premiul pentru regie. Acest protest solicita vehement și ... îndemnul la ”hăituiala în timpul spectacolului de Gală” de către public, firește! ”Hăituiala” dorită nu s-a manifestat.

Acțiunea acestei ”epistole” nu a făcut decât să arate că breasla nu mai e unită, în detrimentul ei când mișcarea teatrală suferă de lipsa sprijinului din partea oricărui guvern, iar impostura scoate colții demonstrând că nu deține un bun simț elementar al prețuirii valorilor pe care le avem în mișcarea teatrală. Imaginea UNITER a fost afectată de acest demers protestatar, dar a reușit prin spectacolul Galei de la Timișoara să îl treacă în uitare.

Ce va urma pentru următoarea ediție? Nu se știe. Totul depinde de unitatea breslei mai greu de făptuit, când întreaga societate în care trăim e destrămată de efectul unei diriguiri confuze, iscate de politichie, dar și de ... analfabetismul funcțional activ în toate sectoarele, cum s-a văzut și se mai vede din păcate.