joi, 13 mai 2010

FESTIVALUL INTERNAȚIONAL SHAKESPEATE (EDIȚIA VII)

CONSTELAȚIA HAMLET

În puzderia de festivaluri de la noi organizate cu diverse tematici, dar transferând de la unul la altul aceleași spectacole, Festivalul Internațional Shakespeare rămâne cel mai valoros act teatral cultural. Unei personalități de excepție, un om de teatru deosebit și un manager remarcabil, Emil Boroghină, datorăm acest festival, ajuns la cea de a șaptea ediție, închinat geniului dramaturgiei, William Shakespeare. Din doi în doi ani, Emil Boroghină ne aduce acasă, la noi, cele mai importante spectacole din lume realizate cu piesele bătrânului și veșnic tânărului Shakeaspeare, selectate cu greu după o muncă nelipsită de gretăți mai ales în ultima perioadă marcată de o criză financiară. Fiecare ediție a festivalului a produs o încântare publiculi iubitor de teatru prin întâlnirea cu mari regizori și actori ai lumii. Întrăzneț pentru actuala ediție, directorul festivalului a optat pentru montări numai cu “Hamlet”, fiind dificilă reuniunea spectacolelor de pe mai multe continente, dar și pentru atragerea publicului să vizioneze aceiași piesă, în numeroase variante scenice. Emil Boroghină a reușit să înfăptuiască și acest proiect ambițios, chiar dacă i-a fost îngrădită inițiativa datorită unor dificultăți financiare. Din această cauză, festivalul și-a restrâns și aria desfășurării sale în Capitală, iar gazda sa principală a rămas doar Craiova cu Teatrul Național “Marin Sorescu”. Nu am putut urmări, din păcate, din motive obiective, decât cele două spectacole din Capitală cu “Hamlet”, cel prezentat de Schaubuhne din Berlin și cel realizat de The Wooster Group din New York.


HAMLET, BUFONUL LUI THOMAS OSTERMEIER

Regizorul Thomas Ostermeier este una din marile personalități internaționale ale teatrului și manager la Schaubühne din Berlin. Publicul bucureștea a avut șansa de îl aprecia pentru excelentul spectacol “Nora”, realizat în 2002, prezent la noi în cadrul unei ediții a Festivalului Național de Teatru. Amintim că “Nora” era o adaptare după Ibsen care părea o piesă scrisă în zilele noastre. Adaptarea era perfect motivată prin scrierea inițială și devenea o pledoarie pentru personalitatea femeii contemporane. Spectacolul a stârnit entuziasm și a impresionat prin expresia tratării moderne a tematicii sale.

În 2008, Thomas Ostermeier a fost atras de “Hamlet” și a realizat în coproducție cu Festivalul Elenic din Atena și Festivalul de la Avignon un spectacol original, dar discutabil. Firește că este o adaptare după Shakespeare cu apropieri în puține scene și de replici din “Rosencrantz și Guildenstern sunt morți” de Tom Stoppard. Adaptarea mai apelează și la sublinierea unor trivialități de limbaj. “Dramaturg” era Marius von Mayenburg așa cum este regula în teatrul german stabilită de Lessing, prin care secretarul literar devine “dramaturg” al unui proiect de premieră teatrală. Intenția adaptării încerca selectarea din bogatul material tematic al piesei, a constatării că singura soluție împotriva răului care macină lumea ar rămâne … pământul care ne înghite pe toți, iar “restul e tăcere”. Simplist concept, în raport cu atitudinea activă a individului ! Totul e privit de Hamlet cu ironie și autoironie, un Hamlet care a devenit un trist bufon într-o lume imorală. Bufonul Hamlet, interpretat cu efort de Lars Eidinger, era ridicol și uneori grotesc în exploziile sale de revoltă, aparent puerilă. Hamlet aparea ca un trist personaj comic care luptă inutil cu o societate bolnavă de imoralitate, prefăcută în sentimentele puse mincinos pe masa vieții .

Pentru oricare regizor “Hamlet”, capodoperă a dramaturgiei, este o piatră de încercare. Shakespeare a reunit în această piesă unicat, mai multe probleme vitale ale existenției, universal valabile, conflictual expuse prin o profunzime a motivărilor, greu de ilustrat teatral în totalitatea lor. De la relația părinți și fiu, la microbul puterii autoritare, de la prietenie la sentimentul credinței în necesitatea iubirii, nuanțat trece Shakespeare prin aceste teme existențiale esențiale cu eroul său Hamlet și cele peste douăzeci de personaje din preajma sa, nici unul neîntâmplător ca intervenție în scena lumii. Amintim că lor li se vor alătura și actorii, invitați de Hamlet la curtea lui Claudius, a căror prezență deține și subtextul unei directe cugetări despre rostul teatrului. Adaptarea reduce numărul personajelor, în funcție de intenția regizorală de a ataca o singură latură tematică pe care o consideră importantă. Viziunea regizorală se rezuma la șase actori cărora le reveneau de interpretat câte două personaje. De pildă, Ofelia și Gerdrude erau interpretate de aceiași actriță, Judith Rosmair, remarcabilă prin punctarea credibilă a personajelor. Viziunea Freud-iană își spunea un cuvânt aceptabil în acest concept regizoral.

Primele minute ale reprezentației lansau provocarea unui spectacol ce promitea a fi captivant. Se prezenta înmormântarea tatălui lui Hamlet. Curtea regelui așezată în fundal la o masă decorată în alb, venea să participe la înmormântare, cu toții călcând pământul cimitirului, devenit o mocirlă datorită unei ploi. Metafora imaginii teatrale punea în temă asupra punctului forte ales de viziunea regizorală, mocirla unei societăți imorale. Pe parcursul spectacolului, pământul va deveni element de bază al conceptului regizoral și va fi folosit insistent prin oferta decorului creat de Jan Pappelbaum. Pământ sunt și bucatele de la masa regală, pământul se transformă într-o mocirla în care mulți se tăvălesc, chiar și Hamlet. Pământului i se va alătura și sângele ca element vizual esențial, ostentativ manevrat în multe scene. Muzica inspirat aleasă contribuia la creșterea tensiunii atmosferei confictuale. Pe parcursul său spectacolul a scăzut în coerența ilustrării metaforice cu sens credibil. De la groparul bufon al înmormântării au început să sporească intențiile regizorale de exagerare. La masă, Gertrude dansa din buric, Polonius era ucis cu focuri de armă, ca în final duelul Laertes-Hamlet să se petreacă în limitele … convenției clasice, cu săbii etc. Viziunea regizorală încerca să speculeze prin exagerări profilul personajelor centrale, dar l-a neglijat tocmai pe Claudius, argument esențial al scrierii, cel care l-a ucis pe tatăl lui Hamlet, prezentat ca o persoană neutră în conflict. Nu actorul purta vina anostei prezentări a lui Claudius, ci regizorul care l-a tratat ca pe un individ oarecare, el fiind totuși un motiv central al situațiilor. Rostește pios rugăciunea creștină de iertare a crimei sale și continuă a fi un oarecare ajuns rege din vina unei femei pentru care nu are nici măcar sentimente carnale. Rolul rămânea nerezolvat regizoral în acest concept pretențios ca intenții noi de descifrare a piesei. La rândul său, Hamlet se prezintă ca un grăsun vârstnic care poartă adeseori, ca o căciulă fără pic de rost … coroana, disputată cu Claudius, o miză a puterii conflict major la Shakespeare. Când interpretul va trebui, cu sens regizoral, să devină actorul care o va juca pe regina mamă în scena susținută de trupa invitată la palat, apare în ținută sexy, în chiloței negri. Revine apoi la Hamlet și își aplică o burtica, își schimbă exagerat înfățișarea, ca să atenționeze asupra convenției noi, inventate de regizor. Aceasta tratare a înfățișării lui Hamlet rămâne doar un exces regizoral elementar pentru a sublinia cum relația mamă-fiu a distrus viața eroului. Regizorul și-a dorit să sublinieze că toți cei din preajma lui Hamlet l-au împins să devină un bufon care însă, … tratează cinic și inteligent în spectacol situațiile, devine un judecător al faptelor, Aspectul este simplist impus în raport cu oferta dramatică.

Spectacolul avea o serie de momente care stârneau adeseori râsul publicului, de parcă s-ar fi aflat la o comedie savuroasă. Relațiile interactive cu spectatorii, momentele în care se cânta sau cele în care Hamlet se manifesta ca un clovn, amuzau, ca la un spectacol de revistă. Un rol important a acordat regizorul proiecțiilor. De la bun început, într-o proiecție, Hamlet lansa monologul “A fi sau a nu fi …”, ca apoi proiecțiile să își amplifice menirea de accent dramatic prin surprinderea în planuri apropiate a reacțiilor personajelor în numeroase situații tensionate. Valoarea acestor proiecții era adeseori anihilată de ceea ce se petrcea în planul general al scenei, mai ușor de receptat de cei obișnuiți cu convenția clasică.

Ca impresie principală, spectacolul lui Thomas Ostemeier uimea prin originalitate, îndeplinea dorința încercării de a descoperii o nouă latură dramatică a scrierii, cu un Hamlet tratat ca mare bufon al lui Shakespeare, distrus de o lume fără de un elementar scrupul. Exagerările demersului teatral anulau însă, filonul emoțional al spectacolului. Se simțea în conceptual lui Ostermeier influența expresionismului rece și distant, specific tradiției teatrale germane. Personajul Hamlet nu este totuși numai un bufon cinic, rămâne un OM de mare complexitate pe care Shakespeare îl propune judecării de către spectatorul care îi privește tragedia și se poate chiar regăsi, în multe din stările sale și reacțiile față de ceea ce îi e dat să trăiască. “Hamlet”, în tratarea ambițioasă a lui Thomas Ostermeier de a fi original cu orice preț, era un spectacol care neglija consistența scrierii și valoarea substanțial culturală a replicii lui Shakespere, provocatoare emoțional. Ostemeier urmărea doar un singur drum al demonstrației sale, anume că doar moartea ar fi singura rezolvare a răului, minciunii și imoralității unei lumi dominată de astfel de reguli, iar cel care se revoltă e un clovn !

“HAMLET”, O TELENOVELĂ, TEATRU-FILM AMERICAN

Prin anii’ 70 s-a înființat la New York, The Wooster Group, iar printre fondatorii săi s-a aflat activul creator de teatru, Elizabeth LeCompte. Formația era considerată atunci, punct forte al teatrului de avangardă. Au trecut mulți ani și curentul a intrat de fapt, într-un con de umbră ca inovație teatrală, a fost eclipsat de alte curente experimentale. The Wooster Group își urmează însă, drumul său și încearcă acum a ne propune un “Hamlet”, teatru-film, realizat în 2007. Dacă se practică teatru-dans, de ce să nu se încerce și teatru-film, mai ales când cinematografia concurează teatrul ?! Elizabeth LeCompte, regizoarea spectacolului, nu încearca a redescoperi și evidenția noi profunzimi dramatice ale piesei, ci își dorea doar o vizualizare a sa originală, povestind linear acțiunea complicată ca într-o telenovelă bine scrisă. Folosirea tehnologiei multimedia devenea scopul principal al viziunii regizorale, manipularea ei fiind uluitoare, spectaculoasă, senzațională, dar și … obositoare vizual și spre final, chiar plicticoasă. Regizoarea propunea de fapt, un spectacol de teatru-film. Încearca să imite scenic un spectacol de teatru din urmă cu jumătate de secol, regizat de Sir John Gielgud, și filmat atunci.

Scena avea în fundal un mare ecran și alte câteva mai mici plasate în diverse puncte ale spațiului de joc, manipulate mereu, ca două elemente de decor, o masă și un scaun. Regizoarea și-a luat drept “partener” al montării sale un spectacol de succes cu “Hamlet” din 1964 (!!), jucat pe Broadway cu Richard Burton în rolul cheie, regizat de Sir John Gielgud. La timpul respectiv, spectacolul a fost filmat cu 17 camere și prezentat cinefililor care nu mergeau la teatru. Rezultatul folosirii sale într-un spectacol de teatru pare a fi astăzi, un fel de … karaoke original. Proiecția de pe marele ecran era dublată de interpretarea de pe scenă. Actorii ascultau în căști replicile rostite de colegii din secolul trecut care interpretau personajele repartizate lor, acum, de Elizabeth LeCompte și încearcau să suprapună peste rostirea din film, propriile glasuri. Evident se și mișcau și gesticulau la fel ca predecesorii lor. Îi imitau. Montajul colecta imagini esențiale din film raportate la cursul acțiunii, și din când în când lasa și o restrânsă libertate în scenă distribuției din mileniul trei. Cei de astăzi, poartau aproximativ aceleași costume ca echipa lui Richard Burton. Hamlet și Claudius aveau însă, … fuste pantalon !! De ce ? Nu mai are rost să căutăm un răspuns, o motivare pentru că spectacolul stârnea mult mai multe întrebări rămase fără răspuns. Fragmentele din film erau editate, imaginile în alb-negru uneori blurate tehnic, totul lucrat cu multă migală, dar de ce ?! Rezultat emoțional nu aveau. Spre final, proiecția era sufocată de o imagine color obositoare ca timp de proiecție, marele ecran părea victima unei defecțiuni tehnice. Se vroia, credem, atenționarea asupra conflictului din scenă, ajuns la momente încrâncenate (duel, etc). Ca să arate percepția lui Hamlet a relațiilor cu mama sa Gertrude și iubita Ofelia, conform studiilor psihologice ale lui Freud și în acest spectacol, ambele roluri feminine erau interpretate de aceiași actriță. Întreaga distribuție trecea însă, neobservată în fața jocului proiecțiilor ce anulau eforturile actorilor de a realiza … “play back” după modelul unui film vechi, dar cu o vedetă ca Burton rămasă în istoria celei de a șaptea arte. Nebunia efectelor vizuale cuprindea nu numai filmul prelucrat, montat și proiectat pe marele ecran, ci și alte imagini difuzate “în direct”, pe mai micile monitoare din scenă, cu personajele active în scenă, vii sau … decedate conform acțiunii, ca de exemplu Polonius ucis deja de Hamlet. Această nebunie tehnică distrugea orice conținut emoțional al “cuvântului” lui Shakespeare. Regizoarea a omis că pentru unii “Hamlet” este ca un spectacol de operă de la care așteptă interpretarea marilor arii !! Spectacolul era doar un experiment în sine fără un mesaj desprins inventiv din piesă. Spectatorul, care habar nu avea de piesa “Hamlet”, trebuia să facă un efort de concentrare ca să urmărească acțiunea, e drept mai consistentă decât în banalele telenovele care le urmărește la televizor. Pentru publicul american, spectacolul devenea poate provocator prin întâlnirea cu Richard Burton, bine ales în distribuția regizoarei ca atractivitate pentru intenția sa de a se impune în viața teatrală. Filme adevărate cu “Hamlet” sunt câteva memorabile, de la cel cu Laurence Olivier, la cel cu Innokenti Smoktunovski, la care regizoarea nu a apelat pentru că ridicau probleme în dialogul scenic teatru-film dorit de dânsa, iar interpreții nu erau vedete americane.

Scopul apelării la tehnica multimedia în acest spectacol nu avea motivare în încercarea de a descifra modern intențiile sărmanului Shakespeare. Tehnica distrugea orice emoție în receptarea cauzelor care generează conflictele propuse de Shakespeare în urmă cu câteva secole, dar foarte actuale și astăzi. Încercarea de înfrățire a teatrului cu filmul nu poate avantaja niciuna din aceste arte dependente de mijloace artistice de expresie total diferite, categoric. Ca principal mod de comunicare directă a mesajului, teatru are “cuvântul” și filmul, “imaginea”, iar regizoarea le-a amestecat precum într-o salată lipsită de priceperea gospodinei. Spectacolul său era ca și când oaspeților le oferi o salată de roșii proaspete alăturate unor crenguțe de brad uscat !!

Cele două viziuni moderne asupra lui “Hamlet” – cea germană și americană – ne-au arătat cât de mult dă de furcă, și astăzi, regizorilor, marele Will. Experimentează idei creatoare pe opera sa generoasă în sugestii, în funcție de pregătire lor culturală și a publicului căruia intenționează a li se adresa. Spectacolele se vor uita cu timpul, dar “Hamlet” va rămâne mereu o provocare pentru slujitorii teatrului.

Inspirat a fost denumită de către Emil Boroghină cea de a șaptea ediție a Festivalului Internațional Shakespeare, “Constelația Hamlet”. În orice “constelație”, astronomii spun că unele stele dispar și altele rămân în timp să uimească prin strălucirea lor. Shakespeare ete o astfel de “stea” !


2 comentarii:

  1. culmea e ca aceste 2 spectacole vor cam ramane in constelatie sa uimeasca prin stralucirea lor si in viitor. despre celelalte montari ale lui Hamlet n-as putea spune acelasi lucru.

    RăspundețiȘtergere
  2. am vazut acest spectacol la new york. prietenul meu a plecat dupa primul act, iar eu am ramas sa ma chinui cu restul. din pacate n-am inteles nimic si am plecat mai obosita decit ajunsesem.

    RăspundețiȘtergere